©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA
DECIZIE
În cauza Gennaro STELLA împotriva Italiei
Cererea nr. 49169/09
şi alte zece cereri
(a se vedea lista din anexă)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită la 16 septembrie 2014 într-o cameră compusă din Işýl Karakaş, preşedinte, Guido Raimondi, András Sajó, Nebojša Vuèiniæ, Egidijus Kûris, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
având în vedere cererile menţionate anterior, introduse la datele precizate în anexă,
având în vedere observaţiile formulate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamanţi,
având în vedere hotărârea-pilot pronunţată în cauza Torreggiani şi alţii împotriva Italiei, nr. 43517/09, 46882/09, 55400/09, 57875/09, 61535/09, 35315/10 şi 37818/10, la 8 ianuarie 2013,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Lista cu reclamanţi este inclusă în anexă.
2. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna E. Spafatora.
3. Informat cu privire la cererea nr. 61443/09, Guvernul ucrainean nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în cauză, recunoscut la art. 36 § 1 din Convenţie.
A. Circumstanţele cauzei
4. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
5. Domnul Stella (nr. 49169/09) a fost încarcerat în penitenciarul Sulmona în perioada 16 iulie 2009 – 24 februarie 2011; domnul Laganà (nr. 54908/09) a fost încarcerat în Palmi în perioada 8 aprilie 2009 – 14 ianuarie 2011; domnul Andreolli (nr. 55156/09) a fost încarcerat în penitenciarul Bolzano în perioada 5 iulie 2007 –23 februarie 2010; domnul Ivasechko (nr. 61443/09) a fost încarcerat în Lanciano în perioada 2 octombrie 2009 – noiembrie 2010; domnul Cavani (nr. 61446/09) a fost încarcerat în Piacenza în perioada 2 august 2008 – 10 septembrie 2010; domnul Pelaia (nr. 61457/09) a fost încarcerat în Saluzzo la 17 aprilie 2009; domnul Fois (nr. 7206/10) a fost încarcerat în Cagliari în perioada aprilie 1987 – 19 iunie 2010; domnul Frangiamore (nr. 15313/10) a fost încarcerat în Saluzzo la 11 octombrie 2007; domnul Paone (nr. 37047/10) a fost încarcerat în Salerne la 17 decembrie 2008; domnul Arcidiaco (nr. 56614/10) a fost încarcerat în Vibo Valentia în perioada 19 octombrie 2009 – 28 octombrie 2010; domnul Palmas (nr. 58616/10) a fost încarcerat în Cagliari în perioada 15 aprilie 2009 –23 noiembrie 2013.
6. Toţi reclamanţii au declarat că au fost deţinuţi în celule supraaglomerate şi că au avut la dispoziţie un spaţiu vital de aproximativ 3 m². În plus, aerisirea, iluminatul, precum şi încălzirea celulelor ar fi fost insuficiente.
7. Conform ultimelor informaţii cunoscute de Curte, toţi deţinuţii au părăsit penitenciarele respective ulterior comunicării cererilor către Guvern, cu excepţia domnilor Pelaia (nr. 61457/09), Frangiamore (nr. 15313/10) şi Paone (nr. 37047/10).
8. Printr-o scrisoare din 8 august 2010, domnul Palmas (nr. 58616/10) s-a plâns, în plus, de faptul că nu a primit în penitenciar îngrijirile medicale corespunzătoare stării sale de sănătate.
B. Dreptul şi practica interne relevante
9. Dreptul şi practica interne relevante, în vigoare înainte de aplicarea procedurii hotărârii-pilot – precum şi textele internaţionale relevante în materie – sunt descrise în hotărârea Torreggiani şi alţii împotriva Italiei, nr. 43517/09, 46882/09, 55400/09, 57875/09, 61535/09, 35315/10 şi 37818/10, pct. 17-232, pronunţată la 8 ianuarie 2013 şi rămasă definitivă la 27 mai 2013.
1. Evoluţia ulterioară procedurii hotărârii-pilot
10. La 27 noiembrie 2013, Guvernul italian a prezentat Curţii un „Plan de acţiune” pentru soluţionarea problemei supraaglomerării din penitenciare. Acest plan prevedea: 1) adoptarea de măsuri legislative în materie de politică penală în vederea unei aplicări extinse a măsurilor alternative privării de libertate şi, în consecinţă, reducerea numărului persoanelor deţinute; 2) instituirea unor măsuri organizatorice în cadrul penitenciarelor, care vizează în special să le acorde deţinuţilor o libertate de circulaţie mai mare; 3) construirea unor penitenciare noi; 4) introducerea unor căi de atac interne preventive şi compensatorii.
a) Măsuri legislative de politică penală
11. Decretul-lege nr. 78/2013, transformat în lege şi modificat prin Legea nr. 94 din 9 august 2013, prevede un acces mai uşor la beneficiul reducerii pedepsei pentru bună conduită („liberazione anticipata”) şi la măsuri alternative detenţiei, precum şi o aplicare extinsă a arestului la domiciliu.
12. Decretul-lege nr. 146/2013, transformat în lege prin Legea nr. 10 din 21 februarie 2014, prevede extinderea utilizării brăţării electronice, arestului la domiciliu pentru pedepsele sau părţile din pedepse rămase de executat care sunt mai mici de 18 luni, reduceri ale pedepselor mai importante pentru persoanele care au participat cu succes la activităţi de reintegrare în perioada 2010-2015 şi introducerea unei plângeri judiciare în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în scopul denunţării condiţiilor materiale de detenţie (supra, pct. 14).
Legea în cauză prevede şi instituirea unui mediator naţional pentru persoanele lipsite de libertate („Garante per i detenuti”), un nou organ alcătuit din trei persoane desemnate de Preşedintele Republicii şi care are puterea să controleze ca orice formă de limitare a libertăţii să respecte drepturile fundamentale ale persoanelor.
13. Legea nr. 67 din 28 aprilie 2014 a modificat sistemul de sancţiuni pentru infracţiunile minore. În special, aceasta prevede suspendarea procesului şi o testare pentru persoanele acuzate de infracţiuni pasibile de o pedeapsă cu închisoarea de maxim patru ani, arestul la domiciliu drept pedeapsa principală, aplicabilă direct de judecător, şi utilizarea extinsă a muncii în folosul comunităţii. În plus, legea respectivă dispune dezincriminarea imigraţiei ilegale.
14. Legea nr. 79 din 16 mai 2014 a reintrodus în sistemul italian, în cadrul sistemului de sancţiuni, distincţia între comportamentul ilegal legat de drogurile uşoare şi cel legat de drogurile puternice. Astfel, infracţiunile privind drogurile uşoare, sancţionate anterior prin pedepse cu închisoarea între 6 şi 20 de ani, sunt pedepsite, de acum înainte, cu închisoare între 2 şi 6 ani. În plus, persoanele condamnate pentru infracţiuni minore privind stupefiantele pot avea acces mai uşor la măsuri alternative detenţiei. Aceste dispoziţii au efect imediat şi sunt aplicabile persoanelor deja condamnate pentru acest tip de infracţiuni.
Conform datelor furnizate deja de Guvern, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 79 din 2014, 14 316 de persoane erau deţinute în penitenciarele italiene pentru infracţiuni legate de stupefiante.
b) Alte măsuri
15. Planul de acţiune prezentat de statul italian prevede, de asemenea, instituirea unei serii de măsuri care vizează îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din închisori. Aceste măsuri se referă în special la sporirea libertăţii de circulaţie a deţinuţilor în afara celulelor, facilitarea accesului la muncă şi creşterea numărului vizitelor familiale.
Guvernul a informat Curtea că, la 19 mai 2014, 39 213 de deţinuţi îşi petreceau cel puţin opt ore pe zi în afara celulei lor.
16. În plus, administraţia penitenciarelor a instituit un sistem informatic de monitorizare în timp real a spaţiului şi a populaţiei penitenciare, care permite redistribuirea persoanelor deţinute în penitenciare supraaglomerate.
2. Crearea de noi căi de atac interne
17. Decretul-lege nr. 146 din 23 decembrie 2013 – transformat de Legea nr. 10 din 21 februarie 2014 – şi Decretul-lege nr. 92 din 28 iunie 2014 – ulterior Legea nr. 117 din 11 august 2014 – au modificat Legea nr. 354 din 1975 („legea privind administraţia penitenciarelor”), introducând art. 35 bis şi, respectiv, art. 35 ter.
a) Calea de atac preventivă
18. Noul art. 35 bis din legea privind administraţia penitenciarelor prevede posibilitatea ca persoanele lipsite de libertate să prezinte în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate o plângere judiciară, pentru a denunţa „nerespectarea de către administraţia penitenciarelor a dispoziţiilor prezentei legi, care aduce o atingere gravă exercitării drepturilor persoanei deţinute”.
Plângerea poate fi prezentată de către deţinut personal sau prin intermediul unui avocat. Administraţia penitenciarului este invitată să se prezinte la şedinţă. Atunci când judecătorul admite plângerea, acesta dispune administraţiei să remedieze situaţia într-un anumit termen. Decizia judecătorului de supraveghere a privării de libertate poate fi atacată cu un apel în faţa instanţei competente pentru supravegherea privării de libertate şi cu un recurs.
În cazul în care administraţia nu îşi respectă obligaţiile în termenul stabilit de judecător, persoana în cauză sau reprezentantul acesteia poate solicita judecătorului să dispună executarea silită („ottemperanza”) a deciziei. După caz, judecătorul poate numi un comisar ad acta, însărcinat cu executarea deciziei sale.
b) Calea de atac compensatorie
19. Articolul 35 ter din legea privind administraţia penitenciarelor priveşte „acţiunile compensatorii ulterioare încălcării art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”. Părţile relevante sunt redactate după cum urmează:
„1. (...) persoanele care au fost deţinute pentru o perioadă de cel puţin cincisprezece zile în condiţii contrare art. 3 din Convenţie (...), astfel cum este interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pot adresa o cerere de despăgubire judecătorului de supraveghere a privării de libertate, personal sau prin intermediul unui avocat care dispune de o procură specială. Judecătorul acordă, cu titlu de despăgubire, o reducere a pedepsei care trebuie executată, echivalentă cu o zi pentru zece zile de detenţie.
2. În cazul în care pedeapsa care rămâne de ispăşit nu permite deducerea integrală a reducerii pedepsei, judecătorul de supraveghere a privării de libertate acordă, de asemenea, în privinţa perioadei restante şi cu titlu de despăgubire, o sumă de 8 euro pentru fiecare zi în care persoana în cauză a suferit încălcarea. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate procedează în acelaşi fel în cazul în care perioada de detenţie în condiţii contrare art. 3 din Convenţie este mai mică de cincisprezece zile.
3. Persoanele care au suferit o încălcare în timpul arestului preventiv, care nu se ia în considerare la calcularea pedepsei de executat, şi care au executat deja pedeapsa, pot să sesizeze instanţa civilă competentă cu o cerere de despăgubire. Calea de atac trebuie să fie introdusă în termen de şase luni de la sfârşitul perioadei de detenţie. Decizia instanţei este definitivă. Despăgubirile se acordă în funcţie de criteriile stabilite la alineatul 2 de mai sus”.
20. În temeiul art. 2 din Decretul-lege nr. 92/2014, orice persoană care a terminat de executat pedeapsa cu închisoarea sau arestul preventiv poate introduce acţiunea în despăgubire prevăzută la alineatul 3 de la art. 35 ter de mai sus, în termen de şase luni de la data intrării în vigoare a decretului-lege, adică 28 iunie 2014.
În acelaşi termen, persoanele care au introdus o cerere în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pot introduce o cerere în temeiul art. 35 ter în cazul în care Curtea nu s-a pronunţat între timp cu privire la admisibilitatea cererii. Cererea trebuie să precizeze, sub sancţiunea inadmisibilităţii, data introducerii cererii în faţa Curţii.
3. Situaţia actuală din penitenciarele italiene
21. Conform datelor statistice publicate pe site-ul internet al Ministerului Justiţiei din Italia la 31 august 2014, existau 54 252 de persoane deţinute în penitenciarele italiene, în vreme ce în 2010 erau 67 961 şi în aprilie 2012 erau 66 585. Proporţia deţinuţilor arestaţi preventiv în raport cu cei condamnaţi printr-o hotărâre definitivă este de 35,7 %.
22. În ceea ce priveşte numărul de persoane care beneficiază de măsuri alternative detenţiei, din datele statistice ale Ministerului Justiţiei reiese că, la 30 iunie 2014, 31 873 de persoane beneficiau fie de arestul la domiciliu, fie de activarea de probă în cadrul serviciilor sociale, fie de regimul de semi-libertate sau de libertate sub supravegherea poliţiei. La 31 decembrie 2013, acest număr se ridica la 29 223 şi, la 31 decembrie 2012, la 26 797.
23. În plus, capacitatea maximă a unităţilor este de 49 797 de locuri la ora actuală, în vreme ce, la 31 decembrie 2010, aceasta era de 45 000 de locuri. În această privinţă, Guvernul a informat Curtea că totalul capacităţii penitenciarelor italiene este calculat luând în considerare o suprafaţă de 9 m² pentru fiecare deţinut şi adăugând 5 m² pentru fiecare persoană suplimentară prezentă în celulă.
24. În cele din urmă, conform informaţiilor transmise Curţii de către Guvernul italian, în Italia nu există în prezent niciun deţinut care are la dispoziţie un spaţiu personal sub 3 m².
C. Decizia din 5 iunie 2014 a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei
25. În cadrul monitorizării executării hotărârii Torreggiani şi alţii împotriva Italiei, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, în urma celei de-a 1201-a reuniuni a acestuia, a adoptat următoarea decizie:
„Delegaţii
1. salută angajamentul autorităţilor de a soluţiona problema supraaglomerării penitenciarelor din Italia şi rezultatele semnificative obţinute în acest domeniu, datorită diverselor măsuri structurale adoptate cu scopul de a se conforma hotărârilor din acest grup, printre care scăderea considerabilă şi continuă a populaţiei penitenciare şi creşterea spaţiului vital la cel puţin 3m² pentru fiecare deţinut;
2. salută, de asemenea, crearea unei căi de atac preventive în termenul stabilit în hotărârea-pilot Torreggiani şi alţii şi, pentru a permite o evaluare completă, invită autorităţile să furnizeze informaţii suplimentare cu privire la punerea acesteia în aplicare, în special în lumina monitorizării pe care acestea intenţionează să o exercite în acest context;
3. observă cu interes informaţiile furnizate cu privire la măsurile adoptate pentru instituirea căii de atac pentru obţinerea de despăgubiri, impusă, de asemenea, în hotărârea-pilot, prin decretul-lege care prevede posibilitatea reducerii pedepsei pentru deţinuţii care încă îşi execută pedeapsa şi o compensaţie pecuniară pentru cei care au fost deja eliberaţi;
4. remarcă, de asemenea, că adoptarea acestui decret-lege este iminentă şi solicită autorităţilor să informeze Comitetul de îndată ce acest decret a fost adoptat;
5. decid să reia examinarea acestui grup de cauze cel târziu în cadrul reuniunii DO din iunie 2015, pentru a efectua o evaluare completă a progreselor realizate în lumina planului/bilanţului de acţiune actualizat, care va trebui pus la dispoziţie”.
D. Textele Consiliului Europei referitoare la măsurile care trebuie adoptate pentru a gestiona problemele structurale din cadrul sistemelor juridice interne
26. Recomandarea Comitetului de Miniştri adresată statelor membre privind îmbunătăţirea căilor de atac interne [CM/Rec(2004)6], adoptată de Comitetul de Miniştri la 12 mai 2004, în cadrul celei de-a 114-a sesiuni, menţionează carenţele existente în numeroase state membre în ceea ce priveşte disponibilitatea căilor de atac interne şi/sau eficacitatea acestora, având drept consecinţă un volum de muncă suplimentar pentru Curte (pct. 12 din recomandare). Aceasta mandatează Secretarul General al Consiliului Europei să adopte măsurile necesare pentru acordarea asistenţei corespunzătoare statelor membre care o solicită, pentru a le ajuta să instituie căile de atac efective – specifice sau generale – impuse de Convenţie.
27. Declaraţia adoptată în urma Conferinţei la nivel înalt întrunite la Brighton pe 19 şi 20 aprilie 2012, la iniţiativa preşedinţiei britanice a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, reia liniile generale din Declaraţia de la Interlaken şi din Declaraţia de la Ýzmir ţi subliniază de mai multe ori caracterul subsidiar al mecanismului Convenţiei.
CAPĂT DE CERERE
28. Invocând art. 3 din Convenţie, reclamanţii se plâng de condiţiile lor de detenţie.
ÎN DREPT
29. Reclamanţii susţin că supraaglomerarea din penitenciarul Cosenza constituie un tratament inuman şi degradant. Art. 3 din Convenţie este redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la conexarea cererilor
30. Ţinând cont de similitudinea cererilor în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor şi problema de fond pe care o ridică, Curtea decide să le conexeze şi, prin urmare, să le examineze în cadrul unei singure decizii.
B. Aplicarea procedurii hotărârii-pilot:
31. Curtea reaminteşte că, după comunicarea prezentelor cereri Guvernului, aceasta a aplicat procedura hotărârii-pilot în cauza Torreggiani şi alţii împotriva Italiei (nr. 43517/09, 46882/09, 55400/09, 57875/09, 61535/09, 35315/10 şi 37818/10, 8 ianuarie 2013).
32. În hotărârea pronunţată în această cauză, Curtea a constatat că supraaglomerarea penitenciarelor din Italia constituia o problemă sistemică şi structurală incompatibilă cu Convenţia. Această situaţie, rezultat al unei disfuncţionalităţi cronice a sistemului penitenciar italian, afectase şi era susceptibilă să afecteze şi pe viitor numeroase persoane. În această privinţă, Curtea a constatat, de asemenea, că erau pendinte în faţa sa mai multe sute de cereri îndreptate împotriva Italiei şi care ridicau o problemă de compatibilitate între art. 3 din Convenţie şi condiţii de detenţie necorespunzătoare, legate de supraaglomerarea din celule în diverse penitenciare din Italia.
33. În hotărârea în cauză, Curtea a considerat, de asemenea, că respectiva cale de atac preventivă indicată de Guvern, şi anume plângerea în faţa instanţei de supraveghere a privării de libertate, în temeiul art. 35 şi 69 din Legea privind administraţia penitenciarelor, astfel cum erau în vigoare la acea vreme, nu constituia o cale de atac efectivă în practică, în măsura în care aceasta nu era susceptibilă să împiedice continuarea încălcării pretinse şi să asigure persoanelor deţinute o îmbunătăţire a condiţiilor materiale de detenţie (idem, pct. 52-55 şi 97). În plus, Curtea a constatat absenţa în dreptul intern a unei acţiuni compensatorii, care să permită obţinerea unei reparaţii a încălcării suferite (idem, pct. 97).
34. În temeiul art. 46 din Convenţie, Curtea a apreciat că statul pârât trebuia să instituie, în sistemul său juridic intern, o acţiune sau o combinaţie de acţiuni, cu efecte preventive şi compensatorii şi care să garanteze într-adevăr o reparaţie efectivă a încălcărilor Convenţiei, rezultate din supraaglomerarea penitenciarelor din Italia.
C. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne
35. Părţile relevante ale art. 35 § 1 din Convenţie se citesc după cum urmează:
„Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute (...).”
1. Argumentele părţilor
36. În observaţiile sale din 22 iulie 2011 privind admisibilitatea cererilor, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de atac interne. Acesta a susţinut că plângerea prevăzută la art. 35 şi 69 din Legea privind organizarea penitenciarelor, în vigoare la momentul introducerii cererilor, constituia o cale de atac accesibilă şi efectivă, în măsura în care aceasta permitea repararea eventualelor încălcări ale drepturilor deţinuţilor.
37. Reclamanţii susţin că sistemul italian nu oferă nicio cale de atac care să permită remedierea supraaglomerării penitenciarelor italiene şi îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie.
În special în ceea ce priveşte căile de atac interne introduse de statul italian în urma hotărârii Torreggiani şi alţii, reclamanţii Ivasechko (nr. 61443/09), Cavani (nr. 61446/09), Pelaia (nr. 61457/09), Frangiamore (nr. 15313/10), Fois (nr. 7206/10), M. Arcidiaco (nr. 56614/10) şi Palmas (nr. 58616/10) consideră că acestea nu constituie căi de atac efective şi că, în orice caz, Curtea nu ar trebui să ţină seama de ele în cadrul examinării cauzelor acestora, care au fost introduse cu mult înainte de intrarea lor în vigoare.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
38. Curtea reaminteşte faptul că regula epuizării căilor de atac interne urmăreşte să acorde statelor contractante ocazia de a preveni sau de a repara încălcările ce le sunt imputate înainte ca aceste încălcări să îi fie supuse atenţiei. Această regulă se bazează pe ipoteza, care face obiectul art. 13 din Convenţie – cu care prezintă strânse afinităţi – conform căreia ordinea internă oferă o cale de atac efectivă împotriva încălcării pretinse. Astfel, aceasta constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de protecţie introdus de Convenţie are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului [a se vedea, între multe altele, Vuèkoviæ şi alţii împotriva Serbiei (MC), nr. 17153/11, pct. 69- 70, 25 martie 2014].
39. Curtea are sarcina de a supraveghea respectarea de către statele contractante a obligaţiilor acestora, care decurg din Convenţie. Aceasta nu poate şi nu trebuie să se substituie statelor contractante, cărora le revine obligaţia de a garanta că drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Convenţie sunt respectate şi protejate la nivel intern. Regula epuizării căilor de atac interne este aşadar o parte indispensabilă a funcţionării mecanismului de protecţie. Statele nu sunt obligate să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situaţiei în ordinea lor juridică internă (ibidem). Persoanele care doresc să se prevaleze de competenţa de control a Curţii în ceea ce priveşte capetele de cerere îndreptate împotriva unui stat au aşadar obligaţia de a utiliza înainte căile de atac puse la dispoziţie de sistemul juridic naţional. Curtea nu poate sublinia îndeajuns faptul că nu este o instanţă de prim grad, nu are capacitatea şi, în calitate de instanţă internaţională, nu are obligaţia să se pronunţe cu privire la un număr mare de cauze care presupun stabilirea situaţiei de fapt de bază sau calcularea unei compensaţii financiare – două sarcini care, din principiu şi din motive de eficacitate, le revin instanţelor interne [Demopoulos şi alţii împotriva Turciei (dec.) (MC), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 şi 21819/04, pct. 69, CEDO 2010].
40. Totuşi, dispoziţiile art. 35 din Convenţie nu prevăd decât epuizarea căilor de atac care sunt, în acelaşi timp, legate de încălcările incriminate, disponibile şi adecvate. Aceste căi trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de eficienţa şi accesibilitatea dorite (a se vedea, între altele, Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 66, şi Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere 1998-I). În plus, conform „principiilor de drept internaţional general recunoscute”, anumite circumstanţe speciale pot scuti reclamantul de obligaţia de a epuiza căile de atac interne pe care le are la dispoziţie (Selmouni, citată anterior, pct. 75). Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei anumite căi de atac, care nu este în mod evident sortită eşecului, nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne (Brusco, citată anterior).
41. Epuizarea căilor de atac interne se examinează, în principiu, la data introducerii cererii la Curte. Cu toate acestea, astfel cum a afirmat de multe ori, această regulă face obiectul unor excepţii care pot fi justificate de circumstanţele unei anumite cauze (Baumann împotriva Franţei, nr. 33592/96, pct. 47, CEDO 2001‑V, şi Brusco, citată anterior) Aceste excepţii includ, fără îndoială, situaţiile în care, în urma pronunţării unei hotărâri-pilot, în care Curtea a constatat o încălcare sistemică a Convenţiei, statul a înfiinţat o cale de atac pentru a repara, la nivel naţional, capetele de cerere invocate în cauzele pendinte în faţa sa cu privire la probleme similare [£atak împotriva Poloniei (dec.), nr. 52070/08, pct. 79, 13 octombrie 2010 ; a se vedea şi Demopoulos şi alţii, citată anterior, pct. 87-88; Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 191-193, CEDO 2004‑V, şi Nagovitsyn şi Nalgiyev împotriva Rusiei (dec.), nr. 27451/09 şi 60650/09, pct. 25-26 şi 33-44, 23 septembrie 2010].
b) Aplicarea acestor principii în speţă
42. În speţă, Curtea subliniază că, în urma procedurii hotărârii-pilot aplicate în cauza Torreggiani şi alţii, statul italian a adoptat o serie de măsuri legislative vizând soluţionarea problemei structurale a supraaglomerării din penitenciare şi, în paralel, a reformat legea privind administraţia penitenciarelor, prin introducerea unei noi căi de atac interne cu caracter preventiv, care le permite persoanelor deţinute să se plângă în faţa unei autorităţi judiciare cu privire la condiţiile materiale de detenţie, precum şi o cale de atac compensatorie, care prevede o reparaţie pentru persoanele care au suferit deja o detenţie contrară Convenţiei (supra, pct. 14 şi 17).
43. În opinia Curţii, introducerea unor noi căi de atac interne prin Decretele-lege nr. 146/2013 şi 92/2014 reprezintă o consecinţă directă a aplicării procedurii hotărârii-pilot şi are ca scop soluţionarea cauzelor îndreptate împotriva Italiei în materie de supraaglomerare a penitenciarelor, pentru a face faţă ameninţării din ce în ce mai mare pe care o reprezintă pentru sistemul Convenţiei numărul mare de cauze similare care decurg din aceeaşi problemă structurală sau sistemică. Aceasta observă că autorităţile naţionale ale statului pârât au respectat astfel principiile ce rezultă din jurisprudenţa Curţii în materie, precum şi constatările din hotărârea-pilot pronunţată în temeiul art. 46 din Convenţie. Astfel, aceasta observă cu interes că statul pârât, în conformitate cu recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi cu declaraţiile emise în urma Conferinţelor de la Interlaken, Izmir şi Brighton, şi-a îndeplinit rolul pe care îl are în cadrul sistemului Convenţiei, soluţionând acest tip de probleme la nivel naţional, recunoscând astfel persoanelor în cauză drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, astfel cum se prevede la art. 1 din Convenţie, oferindu-le o reparaţie mai rapidă şi reducând totodată sarcina Curţii, care, în caz contrar, ar trebui să se pronunţe cu privire la un volum mare de cereri similare în esenţă [Wolkenberg şi alţii împotriva Poloniei (dec.), nr. 50003/99, 4 decembrie 2007, şi Broniowski, citată anterior, pct. 190-191].
44. Curtea subliniază că prezentele cereri au fost introduse în faţa sa înainte de intrarea în vigoare a noilor dispoziţii legislative. De asemenea, observă că această situaţie priveşte aproximativ 3 500 de cereri de acelaşi tip, atribuite deja unui organ judecătoresc al Curţii.
45. Preocupată să afirme importanţa crucială pe care o are caracterul subsidiar al rolului său, Curtea consideră că o excepţie de la principiul general conform căruia condiţia epuizării căilor de atac trebuie să fie apreciată în momentul introducerii cererii (supra, pct. 40) se justifică în speţă şi trebuie să se aplice tuturor cauzelor similare pendinte în faţa sa şi care nu au fost încă declarate admisibile. În consecinţă, Curtea va examina excepţia Guvernului din perspectiva stadiului actual al sistemului juridic naţional.
i. Motivarea Curţii cu privire la calea de atac preventivă
46. Curtea reaminteşte încă o dată că, în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, căile de atac „preventive” şi cele de natură „compensatorie” trebuie să coexiste şi să se completeze (Torreggiani şi alţii, citată anterior, pct. 96).
47. În ceea ce priveşte primul tip de cale de atac, Curtea observă că, începând cu 22 februarie 2014, persoanele deţinute în Italia pot introduce o plângere judiciară în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pentru a denunţa atingeri grave aduse drepturilor garantate acestora de legea privind administraţia penitenciarelor, care includ dreptul de a dispune de un spaţiu vital suficient şi de a beneficia de condiţii materiale de viaţă convenabile (art. 6 din Legea privind administraţia penitenciarelor, Torreggiani şi alţii, citată anterior, pct. 17).
48. Curtea consideră că, prin introducerea acestei noi căi de atac, statul pârât a intenţionat să răspundă rezervelor exprimate de Curte în hotărârea Torreggiani şi alţii în ceea ce priveşte eficacitatea plângerii „generice” prevăzute de art. 35 din Legea privind administraţia penitenciarelor, care fusese indicată de Guvernul pârât ca fiind calea de atac preventivă ce trebuia să fie epuizată. În această hotărâre, Curtea a afirmat că respectiva cale de atac nu putea fi considerată eficientă, având în vedere, pe de o parte, absenţa certitudinii privind forţa obligatorie a deciziilor adoptate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate şi, pe de altă parte, ţinând seama de natura structurală a fenomenului de supraaglomerare a penitenciarelor din Italia, care împiedica, în practică, autorităţile penitenciare să le garanteze deţinuţilor condiţii de detenţie conforme cu Convenţia (idem, pct. 52-55).
49. În primul rând, Curtea subliniază cu interes faptul că noua cale de atac precizează de acum înainte forţa obligatorie a deciziilor adoptate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în cadrul plângerilor deţinuţilor împotriva administraţiei penitenciarelor. Astfel de decizii sunt adoptate respectându-se principiul contradictorialităţii părţilor şi sunt obligatorii pentru autorităţile administrative competente. Acestea din urmă trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile în termenul stabilit de judecător, ceea ce, în principiu, îndeplineşte criteriul celerităţii procedurilor, în lipsa căreia poate fi iniţiată o executare silită (supra, pct. 18).
50. În plus, situaţia actuală a sistemului penitenciar italian pare să le ofere autorităţilor administrative competente un context mai favorabil pentru executarea efectivă a hotărârilor judecătoreşti. În opinia Curţii, aici este vorba despre un aspect crucial, de care trebuie să se ţină seama la aprecierea eficacităţii în practică a căii de atac respective.
51. Conform planului de acţiune prezentat Curţii în noiembrie 2013, statul pârât a instituit o serie de măsuri de fond care au ca scop soluţionarea problemei structurale a supraaglomerării penitenciarelor. Au fost adoptate mai multe dispoziţii legislative în materie de politică penală, vizând în special promovarea unei utilizări extinse a măsurilor alternative detenţiei şi reducerea pedepselor prevăzute pentru infracţiunile minore (supra, pct. 9-12). Conform datelor statistice de care dispune Curtea, aplicarea acestor dispoziţii a determinat deja, de la început, o scădere considerabilă a populaţiei penitenciare. În plus, în măsura în care este vorba despre reforme structurale în materie de politică penală, aplicarea acestora este în măsură să aibă în continuare un impact favorabil asupra populaţiei penitenciare din Italia. De asemenea, au fost instituite dispoziţii organizatorice importante, pentru a le permite deţinuţilor să petreacă cel puţin opt ore pe zi în afara celulei lor, în vederea facilitării accesului la muncă şi a creşterii numărului de vizite familiale (a se vedea supra, pct. 15 şi 16).
52. În cele din urmă, intervenţiile în ceea ce priveşte renovarea penitenciarelor existente şi construirea de noi clădiri au sporit numărul locurilor de detenţie disponibile (supra, pct. 21) şi au permis o mai bună repartizare a persoanelor deţinute, astfel încât, în prezent, conform informaţiilor transmise de Guvern Curţii, toţi deţinuţii din penitenciarele italiene dispun de un spaţiu personal de minim 3 m² (supra, pct. 23). În plus, Curtea observă cu interes că, potrivit dreptului intern, suprafaţa standard minimă pentru celulele colective este de 5 m² pentru fiecare persoană, adică o suprafaţă mai mare decât cea recomandată de jurisprudenţa Curţii şi de CPT.
53. În această privinţă, este necesar să se reamintească faptul că şi Curtea a constatat întotdeauna existenţa unui grad mare de supraaglomerare, care constituie în sine un tratament contrar art. 3 din Convenţie, atunci când s-a confruntat cu nişte cazuri în care spaţiul personal acordat unui reclamant era mai mic de 3 m² (Kantyrev împotriva Rusiei, nr. 37213/02, pct. 50-51, 21 iunie 2007, Andreï Frolov împotriva Rusiei, nr. 205/02, pct. 47-49, 29 martie 2007, şi Kadikis împotriva Letoniei, nr. 62393/00, pct. 55, 4 mai 2006). În plus, chiar şi în cauzele în care fiecare deţinut dispunea de o suprafaţă cuprinsă între 3 şi 4 m² – aceasta din urmă fiind suprafaţa recomandată de CPT pentru celulele colective – Curtea a constatat încălcarea art. 3, având în vedere că lipsa spaţiului era însoţită de alte condiţii de detenţie necorespunzătoare, precum imposibilitatea de a utiliza toaletele în mod privat, aerisirea insuficientă, lipsa accesului la lumină naturală şi aer natural, încălzirea insuficientă şi nerespectarea cerinţelor sanitare de bază (Torreggiani şi alţii, pct. 69). În schimb, Curtea nu a constatat încălcarea art. 3 în cazurile în care un spaţiu redus în celule era compensat printr-o libertate mare de circulaţie în afara celulelor în cursul zilei (Valašinas împotriva Lituaniei, nr. 44558/98, pct. 103, 107, CEDO 2001‑VIII, Nurmagomedov împotriva Rusiei, nr. 30138/02, 7 iunie 2007, şi Grzywaczewski împotriva Poloniei, nr. 18364/06, pct. 92-93, 31 mai 2012). Curtea reaminteşte că, în cazul evaluării condiţiilor de detenţie, trebuie să se ţină seama de efectele cumulate ale acestora, precum şi de acuzaţiile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).
54. Comitetul de Miniştri are sarcina de a supraveghea executarea hotărârii Torreggiani şi alţii şi de a evalua măsurile generale alese de statul pârât pentru a-şi îndeplini obligaţia care îi revine în temeiul art. 46 din Convenţie [Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 28342/95, pct. 20, CEDO 2001‑I]. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să salute angajamentul statului pârât. Apreciază rezultatele semnificative obţinute până în prezent, datorită eforturilor considerabile depuse de autorităţile italiene la mai multe niveluri, şi constată că problema supraaglomerării penitenciarelor din Italia, deşi persistă, este în prezent mai puţin dramatică. Curtea nu poate decât să încurajeze statul pârât să confirme această tendinţă pozitivă, prin continuarea eforturilor depuse în prezent, cu scopul de a rezolva definitiv problema în litigiu şi de a garanta fiecărui deţinut condiţii de viaţă compatibile cu principiile Convenţiei.
55. În opinia Curţii, ţinând seama de natura căii de atac preventive oferite de dreptul intern şi de contextul actual în care acţionează autorităţile naţionale competente, calea de atac internă introdusă de Decretul-lege nr. 146/2013 constituie a priori o cale de atac accesibilă şi în măsură să le ofere justiţiabililor perspective rezonabile de succes. Această concluzie nu aduce atingere în niciun fel unei eventuale reexaminări de către Curte a chestiunii eficacităţii căii de atac în cauză, din perspectiva hotărârilor pronunţate de instanţele naţionale şi a executării lor efective.
ii. Motivarea Curţii cu privire la calea de atac compensatorie
56. În continuare, Curtea trebuie să examineze calea de atac compensatorie introdusă de Decretul-lege nr. 92/2014, cu scopul de a stabili caracterul accesibil şi eficient al acesteia.
57. În primul rând, Curtea constată că noua cale de atac este accesibilă oricărei persoane care se plânge că a fost deţinută în Italia în condiţii materiale contrare Convenţiei, inclusiv prezenţilor reclamanţi. Într-adevăr, dispoziţia tranzitorie prevăzută de Decretul-lege nr. 92/2014 face referire în mod explicit la cererile deja introduse la Curte şi vizează aşadar să includă în sfera de competenţă a instanţelor naţionale toate cererile pendinte în faţa acesteia şi care nu au fost încă declarate admisibile (supra, pct. 18).
58. În ceea ce priveşte caracteristicile reparaţiei, calea de atac în cauză prevede două tipuri de reparaţie pentru persoanele care au fost închise în condiţii contrare art. 3 din Convenţie. Persoanelor deţinute şi care trebuie să termine de executat pedeapsa li se poate recunoaşte o reducere a pedepsei echivalentă cu o zi pentru fiecare perioadă de zece zile de detenţie incompatibilă cu Convenţia. În plus, persoanele care au terminat de ispăşit pedeapsa ori a căror parte din pedeapsa rămasă de executat nu permite aplicarea integrală a reducerii au dreptul de a obţine o despăgubire de 8 euro pentru fiecare zi petrecută în condiţii considerate contrare Convenţiei (supra, pct. 18). Competenţa decizională aparţine instanţelor de supraveghere a privării de libertate, în ceea ce priveşte plângerile persoanelor deţinute, şi instanţelor ordinare, în ceea ce priveşte persoanele aflate în libertate.
59. Curtea reaminteşte că, în anumite condiţii, o reducere a pedepsei poate constitui o reparaţie suficientă pentru încălcări ale Convenţiei în materie penală, în cazul în care autorităţile naţionale au recunoscut şi ulterior au reparat, în mod explicit sau în esenţă, încălcarea Convenţiei. Astfel, deşi nu a avut încă ocazia să se pronunţe cu privire la art. 3 din Convenţie, Curtea a hotărât deja ca fiind satisfăcătoare acordarea unei reduceri a pedepsei în mod expres şi măsurabil, în cazul nerespectării cerinţei „termenului rezonabil”, prevăzută de art. 6 § 1 din Convenţie [Eckle împotriva Germaniei, 15 iulie 1982, pct. 66, seria A nr. 51, Beck împotriva Norvegiei, nr. 26390/95, 26 iunie 2001, Cocchiarella împotriva Italiei (MC), nr. 64886/01, pct. 77, CEDO 2006‑V, şi Menelaou împotriva Ciprului (dec.), nr. 32071/04, 12 iunie 2008]. În plus, o reducere a pedepsei poate constitui o reparaţie corespunzătoare în cazurile în care autorităţile naţionale nu au examinat cauza unei persoane arestate preventiv cu diligenţa impusă de art. 5 § 3 din Convenţie (Dzelili împotriva Germaniei, nr. 65745/01, pct. 83, 10 noiembrie 2005).
60. În opinia Curţii, o reducere a pedepsei precum cea prevăzută de noul art. 35 ter din Legea privind administraţia penitenciarelor constituie o reparaţie corespunzătoare în cazul unor condiţii materiale de detenţie precare, în măsura în care, pe de o parte, aceasta este acordată în mod explicit pentru a repara încălcarea art. 3 din Convenţie şi, pe de altă parte, impactul acesteia asupra cuantumului pedepsei persoanei în cauză este măsurabil (a se vedea, în ceea ce priveşte caracterul măsurabil, Bochev împotriva Bulgariei, nr. 73481/01, pct. 83, 13 noiembrie 2008, şi Sheremetov împotriva Bulgariei, nr. 16880/02, pct. 34, 22 mai 2008). În plus, această formă de reparaţie are avantajul incontestabil de a contribui la soluţionarea problemei supraaglomerării, accelerând ieşirea din închisoare a persoanelor deţinute.
61. În ceea ce priveşte compensaţia financiară, rezervată de dreptul intern persoanelor care, din diverse motive, nu pot beneficia de o reducere a pedepsei, Curtea reaminteşte că, în cazul în care un stat a făcut un pas semnificativ prin introducerea unei acţiuni în despăgubire pentru repararea unei încălcări a Convenţiei, aceasta trebuie să îi acorde o marjă de apreciere mai largă, astfel încât statul respectiv să poată să organizeze această cale de atac internă în spiritul propriului sistem juridic şi al tradiţiilor sale, în conformitate cu nivelul de trai al ţării [a se vedea, între altele, Cocchiarella (MC), citată anterior, pct. 80]. Astfel, Curtea poate foarte bine să accepte faptul că un stat, care a instituit diverse căi de atac şi ale cărui decizii conforme cu tradiţia juridică şi nivelul de trai ale ţării sunt rapide, motivate şi executate prompt, acordă sume care, deşi sunt mai mici decât cele stabilite de Curte, nu sunt nerezonabile (idem, pct. 96).
Curtea reiterează încă o dată faptul că este de competenţa Comitetului de Miniştri să evalueze măsurile generale adoptate de statul pârât în cadrul sistemului său juridic intern cu scopul de a pune capăt încălcării constatate de Curte şi de a înlătura pe cât posibil consecinţele acesteia. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie, acordarea unei compensaţii pecuniare nu poate, în niciun caz, să scutească statul de îndeplinirea reformelor structurale necesare pentru rezolvarea problemei de fond a supraaglomerării penitenciarelor şi a celorlalte inconveniente generate de aceasta.
62. În speţă, valoarea despăgubirii prevăzute de dreptul intern nu poate să fie considerată nerezonabilă, deşi este mai mică decât cea stabilită de Curte, şi să priveze astfel de eficacitatea sa calea de atac introdusă de statul pârât. Încă o dată, Curtea ţine seama de contextul în care se înscrie calea de atac în cauză şi ansamblul reformelor instituite de stat pentru a gestiona problema structurală a supraaglomerării penitenciarelor din Italia şi pentru a rezolva numeroasele cauze individuale determinate de această problemă, aplicând astfel principiul subsidiarităţii, care stă la baza sistemului Convenţiei [Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33509/04, pct. 127, CEDO 2009 Curtea nu îşi îndeplineşte incontestabil în mod optim sarcina, care este, conform art. 19 din Convenţie, aceea de „a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante din [...] Convenţie şi din protocoalele sale”, reiterând aceleaşi concluzii într-un număr mare de cauze (ibidem).
63. Curtea apreciază că nu dispune de niciun element care i-ar permite să afirme că respectiva cale de atac nu prezintă, în principiu, perspective de reparare corespunzătoare a capătului de cerere întemeiat pe Convenţie. Totuşi, Curtea subliniază că această concluzie nu aduce atingere în niciun fel unei eventuale reexaminări, după caz, a chestiunii eficacităţii căii de atac în cauză şi în special a capacităţii instanţelor interne de a stabili o jurisprudenţă uniformă şi compatibilă cu cerinţele Convenţiei Korenjak împotriva Sloveniei, nr. 463/03, pct. 73, 15 mai 2007, şi Şefik Demir împotriva Turciei (dec.), nr. 51770/07, pct. 34, 16 octombrie 2012], precum şi a executării efective a hotărârilor sale. Aceasta îşi păstrează competenţa de control final pentru orice capăt de cerere prezentat de reclamanţi care, astfel cum impune principiul subsidiarităţii, au epuizat căile de atac interne disponibile [Radoljub Marinkoviæ împotriva Serbiei (dec.), nr. 5353/11, pct. 49-61, 29 ianuarie 2013.
c) Concluzie
64. Curtea reafirmă că principiul subsidiarităţii se află la baza sistemului Convenţiei. Statele nu sunt obligate să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii încălcărilor denunţate în ordinea lor juridică internă (supra, pct. 35 şi următoarele).
65. După ce a examinat anterior principalele caracteristici ale noilor căi de atac individuale introduse de statul italian în urma aplicării procedurii hotărârii-pilot, Curtea apreciază că nu dispune de niciun element care i-ar permite să afirme că respectivele căi de atac nu prezintă, în principiu, perspective de reparare corespunzătoare a capetelor de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenţie.
66. În consecinţă, justiţiabilii care se plâng cu privire la supraaglomerarea penitenciarelor din Italia au obligaţia de a le utiliza, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie.
67. În ceea ce priveşte prezenta cauză, Curtea observă că reclamanţii, în măsura în care pretind că au fost închişi în condiţii contrare art. 3 din Convenţie, trebuie să se prevaleze de căile de atac interne instituite de Decretul-lege nr. 92/2014, pentru a obţine la nivel naţional recunoaşterea încălcării şi, după caz, o despăgubire corespunzătoare.
În plus, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii care ar mai putea să fie încă deţinuţi în condiţii precare, Curtea consideră că aceştia trebuie, de asemenea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, să sesizeze judecătorul de supraveghere a privării de libertate cu o plângere în temeiul art. 35 ter din Legea privind organizarea penitenciarelor, cu scopul de a obţine o îmbunătăţire imediată a condiţiilor de viaţă din închisoare.
68. Curtea precizează încă o dată că îşi rezervă posibilitatea de a examina coerenţa jurisprudenţei instanţelor interne cu propria jurisprudenţă, precum şi eficacitatea căilor de atac, atât în teorie, cât şi în practică. În orice caz, sarcina probei în ceea ce priveşte eficacitatea căilor de atac va reveni atunci statului pârât Reinhold Taron împotriva Germaniei (dec.), pct. 45, nr. 53126/07, 29 mai 2012].
69. Rezultă că respectivul capăt de cerere al reclamanţilor, întemeiat pe supraaglomerarea penitenciarelor, trebuie să fie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
70. În cele din urmă, Curtea observă că domnul Palmas (nr. 58616/10) a formulat capătul său de cerere cu privire la calitatea îngrijirilor medicale acordate în închisoare (a se vedea supra, pct. 6) într-o manieră foarte generală, fără a prezenta nicio probă şi fără a invoca niciun indiciu în sprijinul acestor acuzaţii.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate,
decide să conexeze cererile;
declară cererile inadmisibile.
Stanley NaismithIşýl Karakaş
Grefier,PREŞEDINTE,
ANEXĂ
Nr.
Nr. cerere
Introdusă la
Reclamant
Data naşterii
Locul de reşedinţă
Cetăţenie
Reprezentat de
49169/09
29/08/2009
Gennaro STELLA
02/06/1970
Marigliano
Italiană
Maria Luigia SERPICO
54908/09
20/08/2009
Domenico LAGANÀ
14/06/1971
Palmi
Italiană
Michele GULLO
55156/09
02/09/2009
Franz ANDREOLLI
29/01/1965
Bolzano
Italiană
61443/09
11/11/2009
Igor IVASECHKO
21/01/1976
Lanciano
Ucraineană
Flavia URCIUOLI
61446/09
16/11/2009
Alberto CAVANI
26/01/1960
Serramazzoni
Italiană
Flavia URCIUOLI
61457/09
03/11/2009
Giuseppe PELAIA
23/11/1971
Saluzzo
Italiană
Gian Domenico CAIAZZA
7206/10
12/01/2010
Giuliano FOIS
07/04/1969
Capoterra
Italiană
Ilaria PACCHIENI
15313/10
10/03/2010
Giuseppe FRANGIAMORE
28/08/1972
Saluzzo
Italiană
Gian Domenico CAIAZZA
37047/10
25/06/2010
Vincenzo PAONE
19/04/1949
Salerno
Italiană
Enrico Maria GIOVINE
56614/10
08/09/2010
Lorenzo Domenico ARCIDIACO
12/03/1958
Vibo Valentia
Italiană
Simona FILIPPI
58616/10
07/08/2010
Sergio PALMAS
16/10/1964
Cagliari
Italiană
Cristiana BIANCO
Full & Egal Universal Law Academy