Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererile nr. 12437/08
Anatol STEPULEAC
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 16 octombrie 2012 în cadrul unui comitet compus din:
Alvina Gyulumyan, Preşedinte,
Ján Šikuta,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier Adjunct al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 2 februarie 2008,
Având în vedere declaraţia prezentată de Guvernul pârât la 16 martie 2012 în care solicită Curţii să scoată cererea de pe rol şi răspunsul reclamantului la acea declaraţie;
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT ŞI PROCEDURA
1. Reclamantul, dl Anatol Stepuleac, este cetăţean al Republicii Moldova, născut în 1971. El locuieşte în Chişinău. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dna A. Ursachi, avocat în Chişinău.
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
3. Cererea a fost comunicată Guvernului.
Circumstanţele cauzei
1. Reţinerea reclamantului şi pretinsa lui maltratare
4. La 11 ianuarie 2006, fratele reclamantului, dl Gheorghe Stepuleac, a fost reţinut de către poliţie cu scopul de a-l convinge să transfere proprietatea asupra unei companii care prestează servicii de securitate şefului Ministerului Afacerilor Interne.
5. Câteva echipe de colaboratori ai poliţiei, sub conducerea colonelului P., au percheziţionat la 7 februarie 2006 apartamentul fratelui reclamantului şi au confiscat, inter alia, trei telefoane mobile şi o cameră video. Fiul fratelui reclamantului a filmat percheziţia cu camera video. La 17 februarie 2006, Judecătoria Centru a constatat că poliţiştii nu au avut niciun temei legal pentru confiscarea telefoanelor şi a camerei video şi a dispus restituirea lor.
6. În timpul percheziţiei din 7 februarie 2006, soţia fratelui reclamantului l-a sunat pe reclamant şi i-a cerut ajutorul. Reclamantul a sosit la apartament însoţit de un avocat. Potrivit reclamantului, el a solicitat să i se aducă la cunoştinţă motivele percheziţiei, după care a fost împins în cameră de către colonelul P., care l-a lovit pe reclamant în regiunea capului şi l-a rănit la mână. Reclamantul a fugit, iar mai târziu s-a dus la spital pentru îngrijiri medicale, refuzând, însă, internarea.
7. Pe 8 februarie 2006 el s-a simţit mai rău, fiind transportat de o ambulanţă la spital, unde a fost operat şi supus unui tratament în staţionar. În seara aceleiaşi zile, mai mulţi angajaţi ai Direcţiei Generale de Combatere a Crimei Organizate a Ministerului Afacerilor Interne („DGUP MAI”) au venit să-l aresteze, dar medicii au interzis transferul lui din cauza stării proaste de sănătate. Tot în aceeaşi zi, neurologul l-a diagnosticat cu traumă craniană.
8. La 9 februarie 2006, angajaţii DGUP MAI l-au reţinut pe reclamant, transportându-l la izolatorul din cadrul DGUP MAI. Se pare că iniţial doctorii s-au opus transferului, însă acesta a fost încuviinţat după ce un oficial de rang înalt din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a sunat la spital. După aceea, starea de sănătate a reclamantului a fost apreciată ca „satisfăcătoare”.
9. Două ore mai târziu reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa în celula de la DGUP MAI. A fost chemată o ambulanţă. Medicii au notat că reclamantul suferise o traumă la cap şi că a fost găsit inconştient, precum şi faptul că „poliţia a refuzat internarea”.
10. La 10 februarie 2006, şeful izolatorului din cadrul DGUP MAI a raportat conducerii DGUP MAI că reclamantul s-a plâns că se simte rău încă de când a ajuns acolo şi că a fost nevoie să cheme de mai multe ori ambulanţa, însă doctorii nu au constatat nicio problemă gravă care ar necesita internarea.
11. În aceeaşi zi, un judecător de instrucţie a eliberat un mandat de arest pentru 10 zile pe numele reclamantului. Judecătorul a dispus transferul reclamantului la Penitenciarul nr.13 din Chişinău, unde ar putea primi un tratament medical. Însă, reclamantul nu a fost transferat, ci a continuat să fie reţinut în izolatorul DGUP MAI. La 14 februarie 2006, el a solicitat administraţiei DGUP MAI să fie transferat la Penitenciarul nr.13. La 22 februarie 2006, el a fost informat de către administraţia DGUP MAI că cererea lui a fost transmisă în aceeaşi zi procurorului care se ocupă de cazul lui „ca să-şi dea acordul pentru transferul reclamantului la Penitenciarul nr.13”.
2. Plângerile reclamantului şi investigarea acuzaţiilor sale
12. La 7 martie 2006, judecătorul de instrucţie a examinat plângerea reclamantului privind modul în care a fost tratat de poliţie. Judecătorul a constatat că reclamantul nu a contestat vreun anume comportament sau acţiune a poliţiei sau a procurorului şi că el poate depune plângerea sa la procuror.
13. La 8 martie 2006, procurorul a emis ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale pe marginea plângerii reclamantului privind maltratarea sa în timpul percheziţiei apartamentului fratelui său şi ulterior. Procurorul a notat, inter alia, că din cauza amestecului reclamantului în procesul de percheziţionare, poliţiştii „au aplicat măsurile necesare pentru a opri amestecul său în acţiunile legale ale poliţiei”. Reclamantul a contestat această ordonanţă.
14. La 24 octombrie 2006, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Centru a anulat ordonanţa din 8 martie 2006 pe motiv că aceasta nu a fost motivată integral.
15. Reclamantul şi avocatul său au depus la 7 februarie 2006 o nouă plângere privind maltratarea sa şi lipsa asistenţei medicale.
16. Procurorul a emis ordonanţe de neîncepere a urmării penale la 21 noiembrie 2006, 28 iunie şi 30 octombrie 2007, precum şi pe 9 ianuarie 2008. Toate aceste ordonanţe au fost anulate de judecătorul de instrucţie, care a constatat că aceasta sunt superficiale şi premature. Procurorul care a examinat cazul său şi alţi doi funcţionari au fost mustraţi pentru că nu şi-au îndeplinit corespunzător împuternicirile.
17. La 25 martie 2008, procurorul a pornit urmărirea penală pe faptul maltratării reclamantului. La 31 martie 2011, acesta a emis o ordonanţă de încetare a urmăririi penale pe motiv că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii. Reclamantul a contestat ordonanţa la judecătorul de instrucţie.
18. La 21 iulie 2011, Judecătoria Rîşcani a respins contestaţia reclamantului ca neîntemeiată. Judecătorul s-a bazat pe rezultatele raportului medical care nu exclude posibilitatea ca reclamantul să se fi tăiat la mână în timp ce se lupta să nu dea camera video poliţiei. Judecătorul a statuat că, odată ce poliţia avea împuternicirea de a-l împiedica pe reclamant să utilizeze orice echipament în timpul percheziţiei, iar el nu s-a conformat cererii lor, utilizarea forţei împotriva reclamantului a fost întemeiată. În plus, avocatul reclamantului care a participat la percheziţie nu a formulat nicio obiecţie în procesul-verbal al percheziţiei.
19. Potrivit reclamantului, el a depus o plângere separată în privinţa transferului forţat de la spital la DGUP MAI şi a îngrijirii medicale proaste care i s-a acordat la sediul DGUP MAI. Aceasta se afla încă în curs de examinare.
PLÂNGERI
20. Reclamantul a invocat articolul 3 al Convenţiei, susţinând că a fost maltratat de poliţie în timpul percheziţiei care a avut loc la 7 februarie 2006, dar şi ulterior reţinerii sale, şi că nu a primit îngrijirea medicală necesară. El a fost intimidat pe parcursul detenţiei pentru ca să se răzgândească să-l reprezinte legal pe fratele său.
21. Reclamantul a invocat articolul 13 al Convenţiei, susţinând că nu a avut niciun recurs efectiv în privinţa plângerii sale întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei.
22. În cele din urmă, el a invocat articolul 18 al Convenţiei, susţinând că a fost reţinut sub bănuiala de a fi comis o infracţiune, însă scopul real al reţinerii a fost de a-l determina să nu-l apere pe fratele său şi de a pune presiune asupra familiei sale, ca în final aceasta să renunţe la proprietatea asupra companiei private prestatoare de servicii de securitate.
ÎN DREPT
A. Articolele 3 şi 13 ale Convenţiei
23. Reclamantul a susţinut că a fost maltratat de către poliţie şi că nu i s-a acordat îngrijirea medicală necesară. De asemenea, el a invocat lipsa unui recurs efectiv în privinţa plângerii sale întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei. El a invocat articolele 3 şi 13 ale Convenţiei.
24. În urma eşuării încercărilor de a reglementa amiabil cauza, Guvernul a trimis la 16 martie 2012 o scrisoare prin care a informat Curtea că propune să facă o declaraţie unilaterală în vederea reglementării chestiunii formulate în cerere. În plus, Guvernul a solicitat Curţii să scoată cererea de pe rolul său în conformitate cu articolul 37 al Convenţiei.
Declaraţia prevede următoarele:
„Guvernul recunoaşte că în prezenta cauză nu a fost efectuată o investigaţie efectivă în privinţa acuzaţiilor de maltratare a reclamantului şi, prin urmare, Guvernul nu poate oferi o explicaţie plauzibilă a leziunilor reclamantului şi nici nu poate explica dacă există vreun temei la baza acuzaţiilor de maltratare (a se vedea Veznedaroğlu v. Turkey, nr. 32357/96, § 31, 11 aprilie 2000, Petru Roşca v. Moldova, nr. 2638/05, 6 octombrie 2009). În lumina materialelor pe care le deţine, Guvernul nu poate să ofere o explicaţie plauzibilă la întrebarea dacă reclamantului i s-a acordat sau nu îngrijirea medicală necesară stării sale de sănătate. În consecinţă, Guvernul recunoaşte că a avut loc încălcarea drepturilor reclamantului garantate de articolele 3 şi 13 ale Convenţiei luate separat şi coroborate.
Având în vedere criteriile care reies din jurisprudenţa Curţii (a se vedea Tahsin Acar v. Turkey (chestiuni preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003‑VI; şi Haran v. Turkey (radiere), nr. 25754/94, 26 martie 2002; etc.), Guvernul consideră că recunoaşterea de mai sus va servi cel puţin drept satisfacţie echitabilă parţială pentru prejudiciul moral.
Guvernul solicită Curţii să examineze prezenta declaraţie unilaterală. ...făcând propria evaluare a circumstanţelor prezentei cauze în lumina jurisprudenţei citate mai sus, Guvernul propune sumă globală de 14,000 de euro (paisprezece mii) pentru compensarea prejudiciului moral, precum şi cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Guvernul declară că suma sus-menţionată va fi convertită în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data plăţii, şi va fi scutită de orice taxe care pot fi percepute. Aceasta va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării despre adoptarea deciziei Curţii în temeiul articolului 37 § 1 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. În cazul neplăţii acestei sume în decursul perioadei de trei luni, Guvernul va plăti, de la expirarea acestei perioade până la executare, o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. Plata va constitui soluţionarea definitivă a cauzei.”
25. Reclamantul a menţionat în scrisoarea sa din 24 martie 2012 că nu este mulţumit de prevederile declaraţiei unilaterale. Deşi nu a disputat suma propusă de Guvern, el consideră că utilizarea sistematică a relelor tratamente de către poliţia moldovenească şi felul în care procuratura şi instanţele de judecată protejează acţiunile de tortură de răspundere pot fi stopate numai cu adoptarea de către Curte a hotărârilor care să condamne aceste practici prin constatarea încălcării Convenţiei.
26. Curtea reaminteşte că articolul 37 al Convenţiei prevede că ea poate, în orice stadiu al procedurii, să decidă scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele duc la una din concluziile precizate în paragraful 1 (a), (b) sau (c) al acelui articol. Articolul 37 § 1 (c) permite Curţii să scoată o cerere de pe rolul său dacă:
„din orice alt motiv constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică”.
27. De asemenea, Curtea reaminteşte că în anumite circumstanţe ea poate scoate o cerere de pe rol, în temeiul articolului 37 § 1(c), în baza unei declaraţii unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei.
28. În acest scop, Curtea va examina atent declaraţia în lumina principiilor care reies din jurisprudenţa sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar v. Turkey, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); WAZA Spółka z o.o. v. Poland (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007; şi Sulwińska v. Poland (dec.) nr. 28953/03).
29. Curtea a stabilit într-un număr de cauze, inclusiv în cele depuse împotriva Republicii Moldova, jurisprudenţa sa referitoare la plângerile privind încălcarea dreptului de a nu fi supus torturii în timpul detenţiei (a se vedea, de exemplu, Sarban v. Moldova, nr. 3456/05, §§ 75-91, 4 octombrie 2005; Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, §§ 49-76, 4 aprilie 2006; Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, §§ 83-127, 11 iulie 2006; Pruneanu v. Moldova, nr. 6888/03, §§ 43-64, 16 ianuarie 2007; Oprea v. Moldova, nr. 38055/06, §§ 38-42, 21 decembrie 2010; şi Taraburca v. Moldova, nr. 18919/10, §§ 34-59, 6 decembrie 2011), precum şi în privinţa inexistenţei unui recurs efectiv pentru plângerile întemeiate pe articolul 3 (a se vedea, de exemplu, Corsacov, citată mai sus, § 82, Pruneanu, citată mai sus, § 70, Breabin v. Moldova, nr. 12544/08, § 59, 7 aprilie 2009; Gurgurov v. Moldova, nr. 7045/08, § 73, 16 iunie 2009; şi Parnov v. Moldova, nr. 35208/06, § 38, 13 iulie 2010).
30. Având în vedere caracterul recunoaşterii din declaraţia unilaterală a Guvernului, precum şi suma compensaţiei propuse – care este comparabilă sumelor acordate în alte cauze – Curtea consideră că nu se justifică continuarea examinării aceste părţi a cererii (articolul 37 § 1(c)).
31. Mai mult de atât, în lumina considerentelor de mai sus, şi în special având în vedere jurisprudenţa clară şi amplă la acest subiect, Curtea nu se îndoieşte că reglementarea este bazată pe respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale şi nu constată vreun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1 in fine).
32. În cele din urmă, Curtea subliniază faptul că cererea poate fi repusă pe rol în conformitate cu articolul 37 § 2 al Convenţiei dacă Guvernul nu va respecta angajamentele asumate în declaraţia unilaterală (Josipović v. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008).
B. Articolul 18 al Convenţiei
33. Invocând articolul 18, reclamantul s-a plâns de faptul că adevăratul ţel al reţinerii sale a fost să pună presiune asupra familiei sale pentru ca aceasta să transfere proprietatea asupra companiei şefului Ministerului Afacerilor Interne.
34. Având în vedere probele la dosar, precum şi în măsura în care Curtea este competentă să examineze acuzaţia respectivă, ea nu constată nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţiei şi Protocoalele sale.
35. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
În baza acestor considerente, Curtea, în unanimitate,
Ia notă de termenii declaraţiei Guvernului pârât privind articolele 3 şi 13 ale Convenţiei şi de modalităţile de asigurare a executării angajamentelor menţionate în aceasta;
Decide să scoată acest capăt de cerere de pe rol, în conformitate cu articolul 37 § 1 (c) al Convenţiei;
Declară celelalte capete de cerere inadmisibile.
Marialena TsirliAlvina Gyulumyan
Grefier AdjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy