©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 56556/10
Florin Istrăţoiu împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 27 ianuarie 2015 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, Preşedinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Moţoc, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 24 septembrie 2010,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate în replică de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Florin Istrăţoiu, este resortisant român, s-a născut în 1975 şi locuieşte în Tilbury, Regatul Unit. Acesta a fost reprezentat în faţa Curţii de domnul C. J. Barnett, avocat practicant din Londra.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Circumstanţele decesului fiului reclamantului
4. La data de 12 mai 2005, fiul reclamantului, în vârstă de cinci ani şi şase luni la acel moment, a suferit o amigdalectomie – o operaţie de extirpare a amigdalelor – efectuată de dr. O.L.T. într-o clinică privată. După operaţie starea copilului era stabilă, iar primul examen medical de rutină a fost programat pentru data de 21 mai 2005.
5. În cursul examenului medical de rutină, care a avut loc la data programată, dr. O.L.T. i-a asigurat pe părinţi că recuperarea postoperatorie decurge normal şi le-a recomandat să continue să-şi îngrijească fiul în acelaşi mod.
6. În dimineaţa zilei din 23 mai 2005, copilul a suferit o hemoragie, ceea ce a făcut ca sângele să-i inunde cavitatea bucală şi cavitatea nazală. Soacra reclamantului a chemat o ambulanţă şi soţia a ieşit afară să aştepte sosirea acesteia. Înainte de sosirea ambulanţei, soţia reclamantului şi L.S., un vecin pe care l-a întâlnit în drumul spre ieşire, au luat un taxi şi s-au grăbit să-l ducă pe copil la unitatea de urgenţă a Spitalului Judeţean Bacău.
7. Potrivit reclamantului, la unitatea de urgenţă a Spitalului Judeţean Bacău, soţia şi fiul său au fost întâmpinaţi de un membru al personalului medical care, fără a-l examina pe fiul său, a sfătuit-o pe soţie să ducă copilul la secţia de pediatrie a spitalului, pentru a primi îngrijire medicală.
8. Copilul nu a primit niciun tratament medical la unitatea de urgenţă a Spitalului Judeţean Bacău întrucât soţia reclamantului a dus imediat copilul la secţia de pediatrie a spitalului.
9. La sosirea în secţia de pediatrie, medicii au încercat să resusciteze copilul şi să-i elibereze căile respiratorii, dar fără succes. Copilul a decedat.
2. Ancheta penală
10. La 23 mai 2005, Inspectoratul de Poliţie Bacău a declanşat din oficiu cercetarea penală cu privire la decesul fiului reclamantului. În ziua următoare, poliţia a efectuat o cercetare la faţa locului la Spitalul Judeţean Bacău şi la domiciliul reclamantului.
11. În aceeaşi zi, Inspectoratul de Poliţie Bacău a solicitat Serviciului de Medicină Legală Bacău să prezinte raportul de autopsie al fiului reclamantului.
12. În aceeaşi zi, Serviciul de Medicină Legală Bacău a emis un certificat de deces care concluziona că fiul reclamantului a decedat în urma unei insuficienţe respiratorii acute, ca urmare a faptului că sângele i-a blocat căile respiratorii.
13. La 28 şi 29 mai, precum şi 16 şi 23 iunie 2005, Inspectoratul de Poliţie Bacău i-a audiat pe reclamant şi pe soţia acestuia.
14. La 2 iunie 2005, reclamantul a depus o plângere penală în faţa Parchetului Bacău pentru ucidere din culpă în formă agravată, împotriva dr. O.L.T. şi a unui membru neidentificat al personalului care îşi desfăşura activitatea la unitatea de urgenţă a Spitalului Judeţean Bacău în dimineaţa zilei din 23 mai 2005. Reclamantul a susţinut că tratamentul chirurgical şi post-chirurgical defectuos aplicat fiului său de dr. O.L.T., precum şi refuzul unui membru neidentificat al personalului unităţii de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău de a-l trata de urgenţă pe fiul său a avut ca rezultat decesul acestuia. În plus, a solicitat autorităţilor de anchetă să-i identifice pe toţi membrii personalului medical care îşi desfăşura activitatea în unitatea de urgenţă a Spitalului Judeţean Bacău în dimineaţa zilei de 23 mai 2005, pentru că nu le cunoştea identitatea. În plus, a informat autorităţile de anchetă că îşi rezervă dreptul de a se alătura procedurilor penale ca parte civilă şi dreptul de a solicita clinicii private unde a avut loc intervenţia chirurgicală şi Spitalului Judeţean Bacău ca aceste unităţi să fie trase la răspundere în solidar cu personalul pentru neglijenţă în timpul serviciului, potrivit dispoziţiilor relevante din dreptul de procedură penală şi dreptul civil. În cele din urmă, a solicitat autorităţilor interne să solicite Serviciului de Medicină Legală Bucureşti efectuarea unui raport de expertiză medico-legală care să răspundă la întrebările privind cauza şi circumstanţele decesului fiului său.
15. La 21 iunie 2005, Serviciul de Medicină Legală Bacău a prezentat raportul autopsiei solicitate de Inspectoratul de Poliţie Bacău la 24 mai 2005. Raportul, semnat de trei experţi legişti, se baza printre altele pe analiza histologică a ţesutului colectat de la fiul reclamantului, după deces. Raportul menţiona deschiderea unui vas de sânge de dimensiune foarte mică în cavitatea regiunii superioare a amigdalei stângi. Raportul concluziona că decesul copilului s-a produs violent şi a fost cauzat de o insuficienţă respiratorie gravă, rezultată din aspirarea de sânge în căile respiratorii. Sângerarea a provenit dintr-un vas arterial deteriorat, de mică dimensiune, situat în cavitatea amigdalei stângi şi s-a produs timp de câteva ore. Sângele s-a acumulat în cavitatea stomacală, ceea ce a condus la apariţia de vărsături şi, ulterior, la blocarea căilor respiratorii ale copilului. Vasul de sânge au fost deteriorat în urma unei inflamaţii locale acute – confirmată şi de examenul histologic – care s-a produs în ziua a unsprezecea după intervenţia chirurgicală. Raportul nota faptul că, deşi aceste circumstanţe sunt rare, ele apar în 4% până la 8% din cazuri. Excludea posibilitatea ca sângerarea să fi fost cauzată de spargerea unui vas de sânge mai mare sau a unei artere în timpul intervenţiei chirurgicale. Dacă s-ar fi întâmplat astfel, hemoragia s-ar fi produs mai devreme şi ar fi fost mai abundentă. În cele din urmă, recomanda ca raportul să fie prezentat spre aprobare Consiliului consultativ al Institutului de Medicină Legală Iaşi, care putea, de asemenea, să evalueze, printre altele, comportamentul medical în acest caz.
16. La 1 iulie 2005, în urma cererii reclamantului, Inspectoratul de Poliţie Bacău i-a furnizat acestuia o copie a raportului de autopsie efectuat de Serviciul de Medicină Legală Bacău şi un raport al intervenţiei chirurgicale emis de clinica privată în care fusese efectuată operaţia fiului său.
17. La o dată nespecificată, raportul autopsiei a fost transmis spre aprobare Consiliului consultativ al Institutului de Medicină Legală Iaşi şi Consiliului superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală Bucureşti.
18. La 11, 18 şi 21 iulie 2005, Inspectoratul de Poliţie Bacău a audiat personalul medical al clinicii private în care fiul reclamantului a suferit intervenţia chirurgicală şi care fusese implicat în tratarea lui pre şi postoperatorie, precum şi pe dr. O.L.T.
19. La 28 iulie 2005, reclamantul a depus o cerere la Inspectoratul de Poliţie Bacău pentru emiterea unui nou raport de expertiză medico-legală în privinţa fiului său. A solicitat să se admită ca un expert în medicină legală ales de el şi un otorinolaringolog să participe la procedură.
20. La 30 iulie 2005, Consiliul consultativ al Institutului de Medicină Legală Iaşi a aprobat raportul autopsiei din 21 iunie 2005. Consiliul avea în componenţă un otorinolaringolog. Acesta concluziona, printre altele, că intervenţia chirurgicală şi examenele postoperatorii au fost efectuate corespunzător şi că fiul reclamantului nu a fost tratat cu neglijenţă. Hemoragia care a urmat nu a fost provocată de intervenţia chirurgicală, ci de o inflamaţie secundară. Se poate ca ultimul examen medical al fiului reclamantului să nu fi identificat o infecţie microscopică. Cu toate acestea, se impunea ca membrii personalului medical al unităţii de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău să-şi explice comportamentul, având în vedere că declaraţiile lor nu au fost ataşate la dosarul analizat.
21. La 27 octombrie 2005, Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală Bucureşti a examinat şi aprobat constatările raportului autopsiei emise de Consiliul consultativ al Institutului de Medicină Legală Iaşi. Consiliul, care includea şi un otorinolaringolog, a concluzionat că dr. O.L.T. nu a comis erori medicale şi cauza decesului stabilit prin raportul de autopsie a fost corectă. Decesul fiului reclamantului nu a fost o consecinţă a intervenţiei chirurgicale. Nimeni nu poate fi acuzat de producerea hemoragiei, întrucât a fost cauzată de o necroză a peretelui arterei carotide care s-a spart ulterior, în mod spontan. Alegerile făcute de personalul medical al unităţii de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău s-au bazat pe echipamentele disponibile în unitatea de urgenţă şi pe gravitatea stării de sănătate a fiului reclamantului. Deşi decesul fiul reclamantului s-a produs cu certitudine în timp ce era dus la secţia de pediatrie, nu există înregistrări medicale care să probeze că era încă în viaţă atunci când a ajuns la unitatea de urgenţă a spitalului. Având în vedere circumstanţele şi gravitatea stării sale de sănătate, existau puţine speranţe că ar fi putut fi salvat.
22. La 4 noiembrie 2005, Parchetul Bacău a autorizat întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală, considerat necesar de către reclamant. Cu toate acestea, raportul nu a fost niciodată întocmit deoarece, la 6 decembrie 2005, Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală Bucureşti a comunicat Inspectoratului de Poliţie Bacău raportul său din 27 octombrie 2005.
23. Între 28 noiembrie 2005 şi 16 mai 2007, Inspectoratul de Poliţie Bacău şi Parchetul au audiat în mod repetat personalul medical al unităţii de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău care era de gardă în momentul în care fiul reclamantului a ajuns la spital, respectiv medicii S.C., L.E. şi H.S.; infirmierul L.L.; asistenta S.M. şi asistenta-şefă N.L.O. Anchetatorii l-au audiat şi pe R.D.M., şoferul taxiului care a transportat-o pe soţia reclamantului şi pe fiul acesteia la spital, şi pe L.S., vecinul reclamantului, care i-a însoţit.
24. La 21 decembrie 2005, la solicitarea Inspectoratului de Poliţie Bacău, Spitalul Judeţean Bacău a anunţat poliţia că, în urma anchetei interne, nu au reuşit să identifice persoana care a direcţionat-o pe soţia reclamantului şi pe fiul acesteia către o altă secţie a spitalului, întrucât toţi cei chestionaţi au declarat că nu ştiu cine a făcut acest lucru.
25. La 4 ianuarie 2006, reclamantul a transmis Parchetului Bacău un aviz al unui expert în medicină legală ales de reclamant. Avizul critica concluziile rapoartelor de medicină legală întocmite în cauză şi recomanda întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală.
26. La 6 ianuarie 2006, Colegiul Medicilor Bacău a informat Inspectoratul de Poliţie Bacău că, potrivit Codului deontologic şi obligaţiilor profesionale, personalul medical al unităţii de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău avea obligaţia de a oferi asistenţă medicală în cazuri similare fiului reclamantului. Cu toate acestea, numai un medic ar fi avut competenţa de a decide cu privire la starea şi procedura medicală care trebuia urmată în privinţa fiului reclamantului, după efectuarea unui examen medical. Fiului reclamantului nu i-a fost acordată asistenţa medicală necesară întrucât mama copilului a părăsit de îndată unitatea de urgenţă odată ce a fost astfel îndrumată de către o persoană neidentificată, fără să fi intrat în cabinetul medical. Prin urmare, copilul nu a fost niciodată examinat de unul din doctorii care erau de gardă în acea zi. Deşi a fost audiat personalul medical care era de gardă în zona de recepţie a spitalului în ziua respectivă, ancheta efectuată de Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor Bacău nu a reuşit să identifice persoana care a redirecţionat-o pe soţia reclamantului.
27. La aceeaşi dată, Colegiul Medicilor Bacău a informat Inspectoratul de Poliţie Bacău că, în opinia acestora, având în vedere starea gravă a fiului reclamantului, dacă ar fi fost examinat de unul dintre medicii de gardă, l-ar fi putut trata în unitatea de urgenţă. În plus, starea copilului nu justifica decizia de a-l îndruma în altă parte pentru a fi tratat.
28. La 8 februarie 2006, reclamantul a reformulat cererea de a se întocmi un nou raport de expertiză medico-legală.
29. La 28 aprilie 2006, Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală Bucureşti a informat Parchetul Bacău că, potrivit legislaţiei interne relevante, un nou raport de expertiză medico-legală nu poate fi solicitat decât dacă ar exista elemente medicale şi de fapt noi, în măsura în care Comisia a emis deja un aviz la 27 octombrie 2005.
30. Printr-un ordonanţa din 21 iulie 2006, Parchetul Bacău a început urmărirea penală împotriva asistentei-şefe, N.L.O., pentru neglijenţă în serviciu, pentru că nu a informat medicul-şef şi nu a luat măsuri pentru a stabiliza starea copilului reclamantului, care fusese adus la spital într-o stare critică. În acelaşi timp, parchetul a continuat să-i ancheteze pe dr. O.L.T., pentru ucidere din culpă în formă agravată, şi pe dr. H.S. şi asistenta S.M., pentru neglijenţă în timpul serviciului.
31. La 23 mai 2007, Ordinul Asistenţilor Medicali Bacău a informat Inspectoratul de Poliţie Bacău că, potrivit legislaţiei interne relevante, are competenţa de a organiza şi controla profesia de asistent medical. Cu toate acestea, reclamantul nu a depus o plângere oficială privind evenimentele din 23 mai 2005. Deşi în urma relatărilor din presă instituţia a efectuat o anchetă preliminară asupra decesului fiului reclamantului, din probele disponibile şi din ancheta deja declanşată de instituţie în cauză reiese că acuzaţiile au fost îndreptate împotriva unor medici. Ordinul Asistenţilor Medicali nu are competenţa de a institui proceduri disciplinare împotriva medicilor.
32. La 26 martie şi la 21 iunie 2007, reclamantul a reformulat cereri de a se întocmi un nou raport de expertiză medico-legală. De asemenea, a solicitat ca dr. O.L.T. şi asistentele medicale care l-au asistat în timpul intervenţiei chirurgicale să fie supuşi toţi unui test poligraf.
33. În zilele de 25 şi 29 mai 2007, autorităţile care anchetau cauza au confruntat-o pe asistenta-şefă N.L.O. cu martorii L.L., L.S. şi cu dr. H.S.
34. La 2 iulie 2007, Parchetul Bacău a respins cererea reclamantului de întocmire a unui nou raport de expertiză medico-legală, pe motiv că raportul autopsiei întocmit de Serviciul de Medicină Legală Bacău a fost aprobat de Consiliul consultativ al Institutului de Medicină Legală Iaşi şi de Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală Bucureşti. Acesta din urmă a confirmat atât acurateţea metodologiei folosite, cât şi concluziile raportului de autopsie. Contradicţiile invocate de reclamant între raportul de autopsie şi raportul consiliului au fost considerate irelevante pentru a stabili cauza decesului şi dacă medicul care a efectuat intervenţia chirurgicală a comis erori medicale. Ordinul procurorului din 4 noiembrie 2005 privind întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală nu a fost efectuat şi nu a mai fost solicitat în cauză, din motivele prezentate anterior. Testul poligraf ca mijloc de probă nu era reglementat de Codul de procedură penală şi, prin urmare, nu a mai fost solicitat în cauză.
35. Prin ordonanţa din 12 martie 2008, Parchetul Bacău, în baza art. 10 lit. (d) C. proc. pen. al României, a decis scoaterea de sub urmărire penală a asistentei-şefe N.L.O., pentru neglijenţă în timpul serviciului, şi neînceperea urmăririi penale împotriva dr. O.L.T., pentru ucidere din culpă în formă agravată, şi neînceperea urmăririi penale împotriva dr. H.S. şi asistentei M.S. pentru neglijenţă în timpul serviciului, pe motiv că acţiunilor acestora le lipsesc elementele unei infracţiuni. Parchetul a decis că examenele clinice şi medicale, precum şi amigdalectomia efectuată de dr. O.L.T. au fost adecvate şi nu au putut fi stabilite omisiuni sau neglijenţe în comportamentul medicului faţă de victimă. În plus, niciunul din membrii personalului medical al unităţii de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău nu a discutat cu soţia reclamantului, pentru a o direcţiona către secţia de pediatrie, iar îndatoririle profesionale ale asistentei-şefe N.L.O. nu includeau puterea necesară de decizie. Reclamantul a contestat ordonanţa în faţa procurorului ierarhic superior şi a susţinut că este necesară întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală, care să clarifice circumstanţele cauzei.
36. Prin ordonanţa din 16 iunie 2008, procurorul superior a respins plângerea reclamantului, considerând că probele disponibile au arătat că acuzatul nu putea fi tras la răspundere pentru cauzarea în mod direct a decesului fiului reclamantului. Dr. O.L.T. a respectat toate procedurile legale atunci când a efectuat intervenţia chirurgicală, iar comunitatea medicală a acceptat că inflamaţia severă care a dus la decesul copilului reprezenta un caz rar. În ceea ce priveşte personalul medical al unităţii de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău, nu s-a putut stabili dincolo de orice îndoială că, în momentul sosirii sale în spital, copilul ar fi fost viu. Reclamantul a contestat ordonanţa în faţa instanţelor interne, susţinând că autorităţile de anchetă nu au reuşit să obţină toate probele necesare, în special un nou raport de expertiză medico-legală.
3. Procedurile în instanţă
37. Prin hotărârea din 27 ianuarie 2009, Judecătoria Bacău a respins plângerea reclamantului pe motiv că a fost depusă în afara termenului de prescripţie. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii.
38. La 16 iunie 2009, Tribunalul Bacău a admis recursul reclamantului, a casat hotărârea şi a retrimis cauza către instanţa de prim grad.
39. Prin hotărârea din 14 decembrie 2009, Judecătoria Bacău a respins plângerea reclamantului pe baza probelor medico-legale, probelor cu înscrisuri şi probelor cu martori, în temeiul prevederilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. Instanţa a decis că niciunul dintre inculpaţii care se aflau de gardă la unitatea de urgenţă a Spitalul Judeţean Bacău, atunci când soţia reclamantului a sosit cu fiul ei, nu a purtat o conversaţie directă cu aceasta şi nimeni nu a direcţionat-o către secţia de pediatrie. Fişa postului asistentei-şefe N.L.O. nu îi conferea competenţa de a lua o astfel de decizie. În plus, în cauză nu era necesar un nou raport de expertiză medico-legală. Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală Bucureşti a examinat şi aprobat toate rapoartele întocmite cu privire la circumstanţele cauzei fără a identifica existenţa unor contradicţii între documentele medicale disponibile. Legislaţia internă relevantă nu permite întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală după ce Consiliul superior de medicină legală a exprimat o opinie, cu excepţia cazului în care noi elemente medicale sau de fapt ar justifica acest lucru, ceea ce nu este cazul în speţă. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii. El a susţinut că este necesar un nou raport de expertiză medico-legală, pentru a clarifica cauzele şi circumstanţele decesului fiului său.
40. Prin hotărârea definitivă din 27 aprilie 2010, Judecătoria Bacău a respins recursul reclamantului. Instanţa a considerat că, în ciuda eforturilor depuse de către anchetatori şi de către instanţă, nu s-a putut stabili dincolo de orice îndoială că persoana care a direcţionat-o pe soţia reclamantului către secţia de pediatrie era un membru al personalului medical al unităţii de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău care să fi fost de gardă în momentul decesului fiului reclamantului. Nu există nicio probă la dosar că soţia reclamantului a discutat cu un medic şi că acesta a decis să-i direcţioneze către secţia de pediatrie. În ceea ce priveşte documentele medicale, pe care Curtea le consideră obiectul real al recursului reclamantului, acestea menţionează fără echivoc că nu s-a produs nicio eroare medicală în ceea ce priveşte tratamentul administrat victimei. Având în vedere lipsa unor contradicţii între documentele medicale disponibile şi anchetarea detaliată a cauzei, nu este necesară întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală pentru a se clarifica circumstanţele cauzei.
4. Procedura disciplinară
41. Reclamantul a instituit o procedură disciplinară împotriva dr. O.L.T., în faţa Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Bacău.
42. Printr-o decizie din 1 august 2005, Colegiul medicilor a concluzionat că nu există probe ale unei culpe medicale.
43. Reclamantul a contestat această decizie în faţa Comisiei superioare de disciplină a Consiliului Medicilor din România („Comisia superioară de disciplină”) susţinând nu doar că dr. O.L.T. a fost exonerat, ci şi că niciunul dintre membrii personalului medical de gardă la unitatea de urgenţă a Spitalului Judeţean Bacău nu a fost tras la răspundere.
44. Printr-o decizie din 10 noiembrie 2006, Comisia superioară de disciplină a respins contestaţia reclamantului. Comisia a decis că, potrivit probelor medico-legale disponibile, avizelor medicilor otorinolaringologi şi doctrinei medicale, decesul fiului reclamantului a fost cauzat de o hemoragie lentă localizată în cavitatea amigdalelor. Hemoragia a fost declanşată de o leziune inflamatorie acută locală, care a dus la ruperea unui vas de sânge mic, probabil după ce copilul a înghiţit un aliment solid fără a-l mesteca suficient. Necroza vasculară care a provocat hemoragia a fost rezultatul inflamaţiei locale şi nu a putut fi diagnosticată înainte de momentul în care s-a produs. Necroza nu ar fi putut să fie previzionată printr-o examinare postoperatorie a zonei operate. În consecinţă, medicul nu a încălcat normele bunei practici medicale.
45. Comisia superioară de disciplină a confirmat şi rezultatul anchetei interne efectuate de Spitalul Judeţean Bacău. Comisia a notat faptul că ancheta nu a putut identifica persoana care a direcţionat-o pe soţia reclamantului către secţia de pediatrie şi, prin urmare, nu putea fi aplicată nicio sancţiune administrativă. Reclamantul nu a formulat apel împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină în faţa instanţelor interne.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Dreptul intern relevant
46. Prevederile interne legale relevante privind efectuarea rapoartelor de expertiză medico-legală şi autorităţile emitente competente pentru emiterea acestora, precum şi jurisprudenţa şi practica interne relevante privind răspunderea civilă a medicilor şi spitalelor pentru erori medicale sunt descrise în Eugenia Lazăr împotriva României (nr. 32146/05, pct. 41-54, 16 februarie 2010) şi Codarcea împotriva României (nr. 31675/04, pct. 62, 2 iunie 2010).
47. Prevederile relevante privind răspunderea civilă din fostul Cod de procedură civilă român sunt formulate după cum urmează:
Art. 998
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.”
Art. 999
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.”
48. Prevederile fostului Cod de Procedură Penală român privind instituirea de proceduri civile, separat sau coroborat cu alte proceduri penale, sunt formulate după cum urmează:
Art. 19
„(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune.
(2) Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale (...)”
49. Art. 1000 alin. (3) şi art. 1003 din vechiul Cod Civil român prevăd că comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta servitorilor şi prepuşilor lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. În cazul în care mai multe persoane sunt responsabile pentru prejudiciul cauzat, ele sunt răspunzătoare în solidar pentru despăgubire.
50. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în vigoare de la 1 mai 2006, a introdus noţiunea de malpraxis şi a instituit obligaţia ca personalul medical să încheie o asigurare pentru orice răspundere civilă care ar rezulta în urma activităţii desfăşurate. Prevederile sale relevante sunt formulate după cum urmează:
Art. 656
„(1) Personalul medical (...) care acordă asistenţă medicală, în sistemul public şi/sau în cel privat, într-o locaţie cu destinaţie specială pentru asistenţă medicală, precum şi atunci când aceasta se acordă în afara acestei locaţii, ca urmare a unei cereri exprese din partea persoanei sau a persoanelor care necesită această asistenţă ori a unui terţ care solicită această asistenţă pentru o persoană sau mai multe persoane care, din motive independente de voinţa lor, nu pot apela ele însele la această asistenţă, va încheia o asigurare de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical.
(2) O copie după asigurare va fi prezentată înainte de încheierea contractului de muncă, fiind o condiţie obligatorie pentru angajare.”
Art. 657
„(1) Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxis medical, precum şi pentru cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical.
(2) Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care a fost acordată asistenţă medicală.
(3) Asigurarea obligatorie (...) va cuprinde toate tipurile de tratamente medicale ce se efectuează în specialitatea şi competenţa profesională a asiguratului şi în gama de servicii medicale oferite de unităţile de profil.”
Art. 658
„(1) Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul.
(2) În caz de deces, despăgubirile se acordă succesorilor în drepturi ai pacientului care au solicitat acestea.
(3) Despăgubirile se acordă şi atunci când asistenţa medicală nu s-a acordat, deşi starea persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat asistenţa medicală impunea această intervenţie.
(4) Despăgubirile vor include şi eventualele cheltuieli ocazionate de un proces în care asiguratul este obligat la plata acestora; cheltuielile de judecată sunt incluse în limita răspunderii stabilită prin poliţa de asigurare.”
Art. 677
„Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni”.
51. Prevederile relevante ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în vigoare la momentul respectiv, sunt formulate după cum urmează:
Art. 1
„Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.”
Art. 3
„Termenul prescripţiei este de trei ani.”
2. Dreptul intern relevant
52. Guvernul a prezentat mai multe hotărâri judecătoreşti definitive privind acţiuni intentate de victime sau de medici împotriva deciziilor disciplinare ale comisiilor medicale în ceea ce priveşte cazurile de malpraxis. Două hotărâri definitive, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti şi de Curtea de Apel Bucureşti la 7 februarie 2012, respectiv la 11 aprilie 2013, au respins recursurile formulate de victime împotriva deciziilor comisiilor medicale de disciplină de a nu iniţia proceduri disciplinare împotriva medicilor. Nouă hotărâri definitive, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti şi de Curtea de Apel Bacău între 23 februarie 2007 şi 21 martie 2013, au respins recursurile formulate de doctori împotriva deciziilor comisiilor medicale de disciplină prin care le erau aplicate sancţiuni.
53. Guvernul a prezentat în continuare o hotărâre definitivă, pronunţată la 28 mai 2013 de Tribunalul Buzău, care a admis acţiunea generală în răspundere civilă delictuală în solidar pentru obţinerea de despăgubiri materiale şi morale, formulată de victimă împotriva spitalului şi doctorul care operase victima în 2005, instanţa bazându-se şi pe Legea nr. 95/2006.
CAPĂT DE CERERE
54. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 2 şi 6 din Convenţie, că decesul fiului său a fost rezultatul neglijenţei dr. O.L.T. şi a personalului medical de la Spitalul Judeţean Bacău, care nu au reuşit să acţioneze rapid pentru a-i salva viaţa. În plus, a susţinut că ancheta penală cu privire la decesul fiului său a fost ineficientă şi lipsită de promptitudine, şi că nu a fost stabilită nicio răspundere în privinţa celor responsabili în acest sens.
ÎN DREPT
55. Reclamantul s-a plâns în special de circumstanţele referitoare la decesul fiului său în spital şi de anchetarea circumstanţelor decesului. Acesta a invocat art. 2 şi 6 din Convenţie.
56. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului trebuie examinate numai în temeiul art. 2 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. (...)”
A. Argumentele părţilor
57. Guvernul a ridicat o obiecţie preliminară bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. Acesta a susţinut că motivele recursului formulat de reclamant împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria Bacău la 14 decembrie 2009 făceau referire doar la dr. O.L.T., nu şi la asistenta-şefă N.L.O, dr. H.S. sau asistenta S.M. În plus, recursul reclamantului se concentra doar pe acurateţea intervenţiei chirurgicale şi pretinsele neconcordanţe dintre rapoartele medico-legale disponibile. În consecinţă, potrivit normelor de procedură penală relevante, instanţele interne erau obligate să examineze recursul numai în privinţa persoanei la care se făcea referire. Astfel, instanţa de ultim grad nu a avut posibilitatea să analizeze dacă asistenta-şefă N.L.O. şi-a îndeplinit îndatoririle sale profesionale şi dacă putea fi considerată responsabilă pentru decesul fiului reclamantului.
58. În plus, având în vedere constatarea parchetului din ordonanţa din 12 martie 2008, că asistenta-şefă N.L.O. nu avea, potrivit fişei postului, puterea de a lua o decizie hotărâtoare în privinţa internării fiului reclamantului, reclamantul ar fi putut cere redeschiderea anchetei interne efectuate de Spitalul Judeţean Bacău şi a anchetei disciplinare iniţiate de Colegiul Asistenţilor Medicali Bacău. Prin urmare, ar fi putut iniţia o acţiune generală în răspundere civilă delictuală împotriva persoanei menţionate anterior.
59. Guvernul a susţinut şi că reclamantul nu a formulat o acţiune generală în răspundere civilă delictuală, în temeiul art. 998 şi 999 din vechiul Cod civil român, atât împotriva medicului care i-a operat fiul, cât şi împotriva oricăreia dintre celelalte persoane pe care le considera responsabile pentru decesul fiului său. Acţiunea în cauză ar fi fost la dispoziţia reclamantului şi, potrivit jurisprudenţei Curţii, ar fi fost suficient de eficientă, având în vedere circumstanţele cauzei. De asemenea, a susţinut că, potrivit doctrinei juridice interne relevante, dreptul penal consideră culpa ca reprezentând o infracţiune numai în cazul în care este extrem de gravă. Răspunderea civilă poate fi, însă, angajată chiar şi pentru cea mai mică neglijenţă. În consecinţă, constatările autorităţilor interne au exclus doar răspunderea penală a persoanelor acuzate, nu şi răspunderea lor civilă delictuală.
60. Referindu-se la practica internă relevantă prezentată în faţa Curţii, Guvernul a susţinut că instanţele interne au admis acţiuni generale în răspundere civilă delictuală şi au acordat despăgubiri chiar şi atunci când procedura disciplinară a încetat. Guvernul a mai precizat că sfera de aplicare a răspunderii civile delictuale este mai largă decât cea a răspunderii disciplinare, având în vedere că şi cea mai mică neglijenţă ar putea da naştere unei obligaţii de a repara prejudiciul cauzat.
61. În plus, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a contestat decizia Comisiei superioare de disciplină din 10 noiembrie 2006 în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, chiar dacă această cale de atac era, de asemenea, accesibilă şi eficientă.
62. Guvernul a mai susţinut că autorităţile interne au instituit un cadru juridic adecvat pentru a proteja vieţile pacienţilor. Activitatea serviciilor medicale de urgenţă a fost reglementată şi îndatoririle fiecărui membru al personalului unităţii de urgenţă au fost introduse în fişa postului. În consecinţă, responsabilităţile privind spitalizarea şi transferul pacienţilor erau reglementate în mod clar şi repartizate de Spitalul Judeţean Bacău. În plus, activitatea medicilor era strict reglementată şi legislaţia internă prevedea sancţiuni disciplinare în cazul în care medicii şi-ar fi încălcat obligaţiile profesionale. Prin urmare, cadrul juridic şi administrativ instituit de autorităţile naţionale era capabil să conducă la stabilirea cauzei decesului fiului reclamantului şi la pedepsirea celor potenţial responsabili pentru deces.
63. Guvernul a susţinut în continuare că autorităţile interne au reacţionat prompt şi au deschis o anchetă penală din oficiu asupra circumstanţelor decesului fiului reclamantului. În plus, au luat toate măsurile necesare pentru a clarifica circumstanţele decesului victimei şi pentru a-i identifica pe cei responsabili. Reclamantul a fost implicat continuu în proceduri, a fost informat permanent despre evoluţia anchetei penale şi a avut acces la probele disponibile.
64. Guvernul a mai susţinut că autorităţile interne au refuzat cererea reclamantului de întocmire a unui nou raport de expertiză medico-legală, întrucât cele patru rapoarte disponibile au ajuns la aceeaşi concluzie, şi anume că nu au fost comise erori medicale şi rapoartele nu conţineau contradicţii. Inconsecvenţele invocate de reclamant nu au avut nicio relevanţă în a stabili responsabilitatea penală a dr. O.L.T. Mai mult decât atât, instanţele interne au respins plângerea reclamantului împotriva ordonanţei procurorului de a înceta sau de a nu se începe urmărirea penală împotriva presupuşilor vinovaţi după examinarea în detaliu a tuturor probelor disponibile.
65. Guvernul a susţinut că ancheta penală a fost efectuată de anchetatori independenţi, care nu au avut nicio legătură cu persoanele implicate în evenimente. Totodată, durata anchetei nu a fost excesivă, având în vedere complexitatea cauzei, absenţa oricăror perioade lungi de inactivitate, faptul că au fost întocmite numeroase rapoarte de expertiză medico-legale în ceea ce priveşte circumstanţele cauzei, precum şi numărul martorilor audiaţi şi care au fost confruntaţi.
66. Reclamantul a susţinut că nu a fost informat cu privire la confruntările martorilor efectuate de Parchetul Bacău.
67. În plus, el a susţinut că a epuizat căile de atac disponibile prin iniţierea activă de proceduri penale şi disciplinare. Totodată, a solicitat în mod repetat întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală pentru a clarifica circumstanţele decesului fiului său.
68. Reclamantul a susţinut în continuare că, deşi procedurile civile erau tehnic posibile, ar fi avut puţine şanse de reuşită. Legislaţia internă nu a permis întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală după ce Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală Bucureşti a exprimat o opinie în materie şi, prin urmare, nu s-au putut colecta noi probe. De asemenea, întârzierile excesive în ancheta penală au avut un impact prejudiciabil extrem de ridicat asupra încercărilor de a formula noi pretenţii civile care să conteste concluziile medicului legist. În plus, asistenta-şefă care o direcţionase pe soţia reclamantului către secţia de pediatrie a spitalului a decedat în 2007.
69. Reclamantul a mai susţinut că şi cadrul juridic şi administrativ existent nu a fost suficient de larg pentru a permite stabilirea cauzei decesului fiului şi pentru a pedepsi orice încălcare a dreptului la viaţă, având în vedere că nu a avut posibilitatea să obţină un nou raport de expertiză medico-legală, care ar fi putut clarifica pe deplin circumstanţele decesului fiului său. În plus, responsabilitatea asistentei-şefă care o direcţionase pe soţia reclamantului către unitatea de pediatrie a spitalului fusese stabilită cu claritate de probele disponibile.
70. Reclamantul a contestat afirmaţia Guvernului potrivit căreia cele patru rapoarte medico-legale disponibile s-au confirmat reciproc. În plus, raportul întocmit în numele reclamantului de către un expert medico-legal ales de acesta a evidenţiat cu exactitate aspectele neclarificate.
71. În consecinţă, inconsecvenţele din cadrul anchetei şi lipsa de claritate a anchetei în ceea ce priveşte circumstanţele decesului fiului său şi responsabilitatea profesioniştilor din domeniul sănătăţii în cauză ar fi impus eforturi suplimentare.
B. Motivarea Curţii
72. Curtea reţine că Guvernul a ridicat o obiecţie preliminară bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. Cu toate acestea, nu consideră necesar să o examineze separat, întrucât cererea este în orice caz inadmisibilă din motivele prezentate în continuare.
73. Curtea observă că reclamantul nu a pretins că fiul său a fost ucis în mod intenţionat de dr. O.L.T. sau de personalul medical al unităţii de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău. Cu toate acestea, reclamantul a afirmat că persoanele sus-menţionate au acţionat neglijent şi nu şi-au îndeplinit atribuţiile profesionale prin luarea măsurilor corespunzătoare pentru a-l trata pe fiul său.
Curtea nu exclude ca actele şi omisiunile autorităţilor în materie de politica sănătăţii să angajeze, în anumite circumstanţe, răspunderea acestora sub aspectul material al art. 2. Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant a luat măsuri adecvate pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaţilor din domeniul sănătăţii şi protejarea vieţilor pacienţilor, Curtea nu poate accepta ideea că aspecte precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătăţii sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătăţii în tratamentul unui pacient sunt suficiente în sine să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligaţiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din Convenţie pentru apărarea vieţii [a se vedea Stihi-Boos împotriva României (dec.), nr. 7823/06, pct. 54, 11 octombrie 2011].
75. În speţă, Curtea constată că în nu s-a stabilit în niciun stadiu că ar fi fost disfuncţională coordonarea serviciilor medicale de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău. În plus, reclamantul nu a contestat afirmaţiile Guvernului potrivit cărora activitatea serviciilor medicale de urgenţă era reglementată, că fiecare membru al personalului unităţii de urgenţă avea atribuţiile prevăzute în fişa postului, că îndatoririle privind spitalizarea şi transferul pacienţilor erau reglementate în mod clar şi stabilite în cadrul Spitalului Judeţean Bacău, sau că o încălcare a acestor reglementări ar fi dus la sancţionarea celor responsabili. Mai mult decât atât, rapoartele medico-legale de expertiză întocmite în cauză au concluzionat că tratamentul pre şi postoperatoriu acordat fiului reclamantului de dr. O.L.T., inclusiv examenele medicale, a fost adecvat şi pacientul nu a fost tratat neglijent. În aceste circumstanţe, statul nu poate fi considerat responsabil sub aspectul material al art. 2 din Convenţie.
76. Curtea reaminteşte totodată că obligaţiile pozitive consacrate la art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural, impun ca autorităţile să instituie un sistem judiciar independent eficient astfel încât cauza decesului pacienţilor aflaţi sub îngrijirea medicală profesionistă, fie în sectorul public, fie în cel privat, să poată fi stabilită şi cei responsabili să fie traşi la răspundere [a se vedea, printre alte autorităţi, Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (MC), nr. 32967/96, pct. 49, CEDO 2002‑I; Vo împotriva Franţei (MC), nr. 53924/00, pct. 90, CEDO 2004‑VIII;. Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 66-71, şi G.N. şi alţii împotriva Italiei, nr. 43134/05, pct. 69, 80 şi 81, 1 decembrie 2009]. Cu toate acestea, dacă încălcarea dreptului la viaţă sau la integritatea personală nu a fost cauzată intenţionat, obligaţia pozitivă impusă de art. 2, de a institui un sistem juridic eficient, nu impune în mod necesar să se prevadă o cale de atac în materie de drept penal în fiecare caz. În domeniul specific al malpraxisului obligaţia poate fi, de exemplu, îndeplinită şi în cazul în care sistemul juridic oferă victimelor o cale de atac în faţa instanţelor civile, fie în mod separat, fie în coroborare cu o cale de atac în faţa instanţelor penale, care să permită stabilirea răspunderii medicilor în cauză şi acordarea oricărei despăgubiri civile adecvate, ca de exemplu obţinerea unui ordin de a se plăti despăgubiri şi de a se publica decizia. Poate fi avută în vedere şi impunerea de măsuri disciplinare (a se vedea Calvelli şi Ciglio, citată anterior, pct. 51).
77. În această privinţă, Curtea observă că Inspectoratul de Poliţie Bacău a deschis imediat şi din oficiu o anchetă penală asupra decesului fiului reclamantului şi a dispus întocmirea unui raport de autopsie pentru a clarifica cauza şi împrejurările decesului. În plus, autorităţile de anchetă au identificat întreg personalul medical al unităţii de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău care se afla de gardă în dimineaţa zilei în care a decedat copilul. I-au audiat pe dr. O.L.T., pe membrii personalului medical al unităţii de urgenţă, pe asistentele de la clinica privată unde fiul reclamantului a fost supus amigdalectomiei precum şi alte persoane familiarizate cu evenimentele care au avut loc la acea dată, respectiv pe numiţii R.D.M. şi L.S. Autorităţile i-au audiat şi pe reclamant şi pe soţia sa, şi au oferit reclamantului copii ale rapoartelor medico-legale şi ale ordonanţelor parchetului de întrerupere sau de neîncepere a procedurilor penale împotriva presupuşilor făptuitori. Se pare că în faza judiciară a procedurilor reclamantul a avut acces la dosar şi a avut posibilitatea să-şi susţină cauza, prezentând observaţii orale sau scrise. În plus, având în vedere numărul rapoartelor de expertiză medico-legală întocmite în cauză şi lipsa unor perioade lungi de inactivitate din partea autorităţilor, durata procedurilor, de 4 ani şi 11 luni, nu pare să ridice o problemă în sine în temeiul art. 2 din Convenţie [a se vedea Stihi-Boss, citată anterior, pct. 57, şi Desjardins şi alţii împotriva Franţei (dec.), nr. 50533/07, 15 iunie 2010].
78. Curtea observă că reclamantul s-a plâns despre faptul că cererile sale repetate de a fi întocmit un nou raport de expertiză medico-legală pentru a clarifica circumstanţele cauzei au fost respinse după ce Consiliul superior de medicină legală al Serviciului de Medicină Legală Bucureşti şi-a exprimat opinia în materie. Curtea constată totuşi că, în speţă, spre deosebire de cauza Eugenia Lazăr împotriva României (nr. 32146/05, pct. 52‑54, 16 februarie 2010), rapoartele medico-legale întocmite au fost concordante în ceea ce priveşte cauzele medicale ale decesului fiului reclamantului şi caracterul adecvat al tratamentului medical acordat. Mai mult decât atât, autorităţile interne, inclusiv instanţele, au examinat şi respins cererile repetate ale reclamantului de întocmire a unui nou raport de expertiză medico-legală pe motiv că nu este necesar în cauză. Aşadar, instanţele interne, care aveau competenţa să decidă asupra pertinenţei probelor pe care o parte ar putea dori să se obţină, au considerat că au suficiente elemente de probă pentru a stabili circumstanţele medicale ale decesului fiului reclamantului. De asemenea, Curtea consideră că, hotărând respingerea acţiunii reclamantului, autorităţile interne au luat în considerare avizul întocmit de expertul medico-legal ales de acesta şi au constatat că incoerenţele pretinse de reclamant între raportul autopsiei şi raportul Consiliului superior de medicină legală au fost irelevante pentru a stabili cauza decesului şi dacă medicul care a efectuat intervenţia chirurgicală a comis erori medicale.
79. Curtea observă în continuare că instanţele interne au confirmat ordonanţa procurorului din 16 iunie 2008, respingând contestaţia reclamantului. Curtea consideră că instanţele au respins acţiunea reclamantului nu numai pentru că nu au constatat vicii de procedură din partea autorităţilor de anchetă, ci şi pentru că au considerat, pe baza probelor disponibile, inclusiv pe baza rapoartelor de expertiză medico-legale, că acţiunile presupuşilor făptuitori nu conţineau elementele unei infracţiuni.
80. Curtea reaminteşte că art. 2 nu garantează dreptul de a obţine pronunţarea unei condamnări penale împotriva unui terţ. Prin urmare, în lipsa oricărui arbitrar aparent în evaluarea de către autorităţi a faptelor referitoare la decesul fiului reclamantului, Curtea consideră că rezultatul nefavorabil reclamantului în privinţa procedurilor penale nu este suficient pentru a considera că statul pârât este răspunzător în temeiul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 2 din Convenţie [a se vedea Sevim Güngör împotriva Turciei (dec.), nr. 75173/01, 14 aprilie 2009].
81. Curtea observă că reclamantul ar fi putut depune, de asemenea, o acţiune civilă împotriva dr. O.L.T., împotriva personalului medical al unităţii de urgenţă de la Spitalul Judeţean Bacău şi chiar împotriva spitalului, pe baza răspunderii civile delictuale, pentru a denunţa disfuncţionalitatea spitalului public în care fiul său a fost preluat spre îngrijire, şi că reclamantul şi-a rezervat dreptul de a face acest lucru. Curtea subliniază că scopul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală nu este doar acela de a solicita despăgubiri, ci şi de a constata culpa [a se vedea Rădulescu împotriva României (dec.), nr. 29158/05, pct. 49, 7 mai 2013]. În speţă, ordonanţa procurorului de neîncepere a urmăririi penale s-a întemeiat pe art. 10 alin. (d) din vechiul Cod de procedură penală român, care nu exclude decât răspunderea penală a celor învinuiţi, fără a aduce atingere constatării unei eventuale culpe civile sau de altă natură. Având în vedere că valoarea probei în cadrul procedurii civile nu este prestabilită, instanţele civile aveau libertatea de a examina faptele cauzei în lumina probelor prezentate în faţa lor. În plus, Curtea consideră că instanţele civile nu se pot opune concluziilor din procedura penală în ceea ce priveşte inexistenţa unei răspunderi penale într-o acţiune civilă (a se vedea Stihi‑Boos, citată anterior, pct. 63).
82. Curtea nu poate să nu observe evoluţia legislaţiei interne în domeniul îngrijirii sănătăţii, în care responsabilităţii profesioniştilor din domeniul sănătăţii îi este ataşat riscul legat de exercitarea acestei profesii (a se vedea supra, pct. 49 de mai sus), constituindu-se astfel o bază obiectivă pentru o cale de atac mai eficientă având drept scop compensarea prejudiciului cauzat vieţii sau sănătăţii pacienţilor. Curtea ia notă şi de hotărârea definitivă prezentată de Guvern, prin care au fost acordate despăgubiri în baza Legii nr. 95/2006 în urma procedurilor civile intentate de victimă în solidar împotriva medicului şi spitalului (a se vedea supra, pct. 53).
83. Acestea fiind spuse, este adevărat că, deşi jurisprudenţa internă în materie este în curs de dezvoltare, instanţele interne nu au stabilit în mod consecvent răspunderea spitalelor în cazurile de malpraxis medical (a se vedea Codarcea, citată anterior, pct. 71 şi 108; şi Stihi-Boos, citată anterior, pct. 64). Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că existenţa unor simple îndoieli privind şansele de reuşită ale unei anumite căi de atac, care în mod evident nu este inutilă, nu constituie un motiv valid pentru neepuizarea căilor de atac interne amintite [a se vedea Stihi-Boos, citată anterior, pct. 64).
84. Curtea reţine de asemenea, că reclamantul din speţă nu a contestat în faţa instanţelor interne decizia disciplinară nefavorabilă adoptată de Consiliul superior de medicină legală la data de 10 noiembrie 2006. În absenţa unei astfel de contestaţii, Curtea nu poate specula asupra potenţialelor consecinţe ale unei astfel de proceduri în ceea ce priveşte rezultatul cauzei.
85. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că acele căi pe care reclamantul din speţă le avea la dispoziţie erau suficiente ca statul să-şi îndeplinească obligaţiile procedurale ce îi revin în temeiul art. 2 din Convenţie.
86. Rezultă că această cerere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea,
Declară cererea inadmisibilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 19 februarie 2015.
Stephen PhillipsJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy