Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
Cererea nr. 21379/04
depusă de Nina STRECHIE
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 2 octombrie 2007, în cadrul unei camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DraL. Mijović, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 12 mai 2004,
Având în vedere decizia de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei şi de a examina admisibilitatea cererii concomitent cu fondul acesteia,
Având în vedere cererea Guvernului de a scoate cererea de pe rolul Curţii şi textul declaraţiei unilaterale făcute în scopul soluţionării chestiunilor invocate în cerere,
Având în vedere comentariile reclamantului la declaraţia unilaterală a Guvernului,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dna Nina Strechie, este un cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1948 şi care locuieşte în Drochia. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
Reclamantul împreună cu soţul ei au construit o casă, care era proprietatea lor comună. În anul 1981, ei au divorţat şi fiecare din ei a obţinut jumătate din casă. La 17 august 1993, reclamantul a cumpărat de la fostul său soţ partea lui din casă cu 50,000 de ruble sovietice.
La 21 septembrie 1993, soţul a decedat. La 2 decembrie 1993, sora lui (Z., care l-a succedat) a intentat o acţiune judiciară privind anularea contractului de vânzare către reclamant a părţii din casă care aparţinea fratelui său, pe motiv că acesta nu era conştient de consecinţele acţiunilor sale atunci când a vândut-o.
La 5 decembrie 1994, Judecătoria raionului Drochia a hotărât în favoarea reclamantului. La 18 ianuarie 1995, Judecătoria Supremă a casat această hotărâre şi a dispus reexaminarea cauzei.
La 21 martie 1996, Judecătoria sectorului Drochia a anulat contractul de vânzare-cumpărare. La 8 mai 1996, Curtea Supremă de Justiţie a obligat prima instanţă să pronunţe o hotărâre suplimentară cu privire la costuri şi restitutio in integrum în urma anulării contractului.
La 10 iunie 1996, Judecătoria sectorului Drochia a pronunţat o hotărâre suplimentară prin care a dispus restitutio in integrum: reclamantul urma să returneze partea din casă care a aparţinut fostului său soţ lui Z., iar ultimul urma să-i returneze valoarea acelei părţi din casă la momentul executării hotărârii.
La 17 iulie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărârile din 21 martie 1996 şi 10 iunie 1996. Hotărârile au devenit irevocabile.
Din cauza neachitării de către Z. în favoarea reclamantului a valorii jumătăţii din casă, aşa cum a fost dispus prin hotărârile judecătoreşti, la 6 octombrie 1997, în cadrul procedurilor de executare, reclamantul a primit în schimb această parte din casă. La 13 octombrie 1997, Judecătoria sectorului Drochia a confirmat această decizie.
La solicitarea lui Z., Procurorul General a solicitat casarea tuturor hotărârilor judecătoreşti adoptate anterior. Totuşi, mai târziu el şi-a retras cererea.
La 23 noiembrie 1999, Z. a cerut redeschiderea procedurilor şi modificarea hotărârilor Judecătoriei sectorului Drochia din 10 iunie 1996 şi 13 octombrie 1997.
La 7 decembrie 1999, preşedintele Judecătoriei sectorului Drochia a expediat cererea lui Z. Curţii Supreme de Justiţie pentru a desemna instanţa judecătorească competentă. La 28 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a decis că Judecătoria sectorului Drochia era competentă să examineze cererea.
La 15 martie 2000, Judecătoria sectorului Drochia a respins cererea lui Z. ca depusă cu omiterea termenului. La 7 februarie 2001, Tribunalul Bălţi a casat această hotărâre, hotărârea din 10 iunie 1996 şi hotărârea din 13 octombrie 1997. Acesta a dispus reexaminarea cauzei de către prima instanţă judecătorească, pentru ca o nouă hotărâre să fie luată în privinţa preţului care trebuie plătit de către Z. reclamantului.
La 23 mai 2001, Judecătoria sectorului Drochia a dispus restitutio in integrum şi a obligat reclamantul să returneze partea care a aparţinut fostului său soţ, iar Z. să-i plătească reclamantului 50,000 de ruble sovietice. La 29 ianuarie 2002, Curtea de Apel a menţinut această hotărâre, care, astfel, a devenit irevocabilă. Ea a subliniat că suma plătită în anul 1993 de către reclamant a fost mult mai mică decât valoarea reală a jumătăţii de casă, fapt care confirma inechitatea contractului.
La cererea reclamantului, Procurorul General a solicitat casarea tuturor hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior şi reexaminarea cauzei. La 25 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile din 23 mai 2001 şi 29 ianuarie 2002 şi a dispus reexaminarea cauzei. Instanţa judecătorească a constatat că neindicarea echivalentului exact în valuta actuală a Republicii Moldova al sumei de 50,000 de ruble sovietice a făcut imposibilă executarea hotărârii.
La 23 ianuarie 2003, Judecătoria sectorului Drochia a dispus restitutio in integrum şi a indicat ca reclamantul să returneze partea din casă care a aparţinut fostului său soţ, iar lui Z. să-i plătească echivalentul sumei de 50,000 de ruble sovietice (50 lei moldoveneşti).
Această hotărâre a fost menţinută de către Tribunalul Chişinău la 20 mai 2003 şi de către Curtea Supremă de Justiţie la 3 decembrie 2003.
PRETENŢII
1. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de durata excesivă a procedurilor.
2. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul aceluiaşi articol, de motivarea insuficientă a hotărârilor de către instanţele judecătoreşti.
3. În continuare, el s-a plâns, în temeiul aceluiaşi articol, de casarea hotărârii judecătoreşti irevocabile din 10 iunie 1996.
4. El s-a plâns, în temeiul aceluiaşi articol, de încălcarea principiului „egalităţii armelor”, deoarece el nu a avut posibilitate să angajeze un avocat şi să-şi asigure o apărare corespunzătoare în cauza sa.
5. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 13 combinat cu articolul 6 al Convenţiei, de faptul că el nu a avut un recurs efectiv în privinţa pretenţiei sale referitoare la durata procedurilor.
6. În final, el s-a plâns, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, că, în urma hotărârilor judecătoreşti, el a pierdut atât banii săi, cât şi o parte din casă.
ÎN DREPT
A. Pretenţiile cu privire la durata procedurilor şi lipsa unui recurs efectiv
La 26 martie 2007, Guvernul a informat Curtea că doreşte să facă o declaraţie unilaterală, cu scopul reglementării chestiunilor în cauză abordate de această parte a cererii. În continuare, el a solicitat Curţii să scoată cererea de pe rol, în conformitate cu articolul 37 al Convenţiei.
Declaraţia prevedea următoarele:
„[Guvernul]:
1. Recunoaşte că, în urma examinării cauzei pe parcursul unei perioade de aproximativ 10 ani, a avut loc o violare a articolului 6 al Convenţiei în ceea ce priveşte durata rezonabilă a procesului;
2. Recunoaşte că reclamantul nu a dispus de remedii efective în ceea ce priveşte pretenţia sa cu privire la durata excesivă a procedurii, contrar articolului 13 al Convenţiei;
3. [...] este dispus să achite dnei Nina Strechie suma de 1,500 (o mie cinci sute) euro pentru compensarea prejudiciului material şi moral, precum şi cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Această sumă va fi convertită în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data plăţii şi va fi plătită în termen de trei luni de la data comunicării deciziei Curţii luate în temeiul articolului 37 § 1 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Plata acestei sume va constitui soluţionarea definitivă a cauzei.”
Reclamantul a solicitat Curţii să respingă propunerea Guvernului, pe motiv că declaraţia unilaterală era insuficientă în ceea ce priveşte nivelul compensaţiei propuse, pe care el a considerat-o inadecvată ţinând cont de prejudiciul suferit.
În special, reclamantul a susţinut că, în urma hotărârilor judecătoreşti incorecte, el a pierdut jumătate din casa sa şi că suma oferită de către Guvern nu corespundea în mod evident jumătăţii din valoarea actuală a casei.
Curtea observă că părţile nu au putut ajunge la o înţelegere privind condiţiile acordului de reglementare amiabilă a cauzei. Ea reaminteşte că, conform articolului 38 § 2 al Convenţiei, negocierile privind reglementarea amiabilă a cauzei sunt confidenţiale şi că articolul 62 § 2 al Regulamentului Curţii prevede în continuare că nicio comunicare scrisă sau orală şi nicio ofertă de reglementare făcută în cadrul acestor negocieri nu va putea fi menţionată sau invocată în procedura contencioasă. Totuşi, Guvernul a făcut această declaraţie la 26 martie 2007, în afara negocierilor de reglementare amiabilă.
Curtea reaminteşte că articolul 37 al Convenţiei prevede că ea poate hotărî, în orice stadiu al procedurii, scoaterea de pe rol a unei cereri, atunci când circumstanţele permit să se tragă una din concluziile specificate la literele (a), (b) sau (c) ale paragrafului 1 al acestui articolului. Articolul 37 § 1 (c) dă dreptul Curţii în special să hotărască scoaterea cererii de pe rol:
„pentru orice alt motiv, constatat de Curte, care nu mai justifică continuarea examinării cererii.”
Articolul 37 § 1 in fine prevede următoarele:
„Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere.”
Curtea mai reaminteşte că, în anumite circumstanţe, ea poate scoate cererea de pe rol, în temeiul articolului 37 § 1 (c) al Convenţiei, în baza unei declaraţii unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei. În acest sens, Curtea va examina cu atenţie declaraţia în lumina principiilor care rezultă din jurisprudenţa sa (a se vedea Tahsin Acar v. Turkey, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI, şi Meriakri v. Moldova (radiere), nr. 53487/99, 1 martie 2005).
În ceea ce priveşte circumstanţele acestei cauze, Curtea notează că ea a specificat în câteva cauze caracterul şi întinderea obligaţiilor care revin statului pârât în temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei în ceea ce priveşte garanţiile care reies din dreptul la judecarea într-un termen rezonabil (a se vedea, printre multe altele, Cocchiarella v. Italy [GC], nr. 64886/01, ECHR 2006‑...; Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, ECHR 2000‑XI; Mazepa v. Moldova, nr. 1115/02, 10 mai 2007). Atunci când Curtea a constatat o violare a acestor articole, ea a acordat o satisfacţie echitabilă, mărimea căreia a depins de particularităile specifice ale cauzei.
Având în vedere caracterul recunoaşterii din declaraţia unilaterală a Guvernului, precum şi suma compensaţiei propuse (care poate fi considerată rezonabilă în comparaţie cu sumele acordate de către Curte în cauze similare, luând în consideraţie că doar şase ani şi două luni ale procedurilor din această cauză cad sub competenţa Curţii ratione temporis, Republica Moldova ratificând Convenţia la 12 septembrie 1997), Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării acestei părţi a cererii (articolul 37 § 1 (c)) (a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar, citată mai sus, şi Haran v. Turkey, nr. 25754/94, hotărâre din 26 martie 2002).
În lumina celor menţionate mai sus, Curtea este satisfăcută că respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale, nu îi cere să continue examinarea acestei părţi a cererii (articolul 37 § 1 in fine).
B. Celelalte pretenţii
Curtea a examinat restul pretenţiilor reclamantului şi nu a constatat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor acestuia garante prin Convenţie. În special, ea notează că casarea hotărârii judecătoreşti irevocabile din 25 septembrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie a fost iniţiată în interesul şi la cererea reclamantului. Prin urmare, el nu poate pretinde că a fost victima încălcării drepturilor sale ca rezultat al casării. Mai mult, Curtea nu consideră că această cauză a fost atât de complexă, încât să necesite o reprezentare juridică a reclamantului, iar el a avut posibilitate să-şi susţină pe deplin cauza în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, care au pronunţat hotărâri motivate. În final, Curtea nu are niciun motiv să pună la îndoială constatarea instanţelor judecătoreşti naţionale, potrivit cărora suma plătită de către reclamant în anul 1993 a fost mult mai mică decât preţul real al proprietăţii şi că suma ce i-a fost acordată a reprezentat echivalentul în lei moldoveneşti al sumei plătite.
Prin urmare, această parte a cererii urmează a fi respinsă că fiind vădit nefondată, aşa precum prevede articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
C. Articolul 29 § 3 al Convenţiei
Având în vedere cele de mai sus, Curtea mai conchide că articolul 29 § 3 al Convenţiei nu mai este aplicabil acestei cauze.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Ia notă de prevederile declaraţiei Guvernului pârât şi de modalităţile de asigurare a respectării angajamentelor la care s-a făcut referire în aceasta;
Decide să scoată cererea de pe rolul său, în conformitate cu articolul 37 § 1 (c) al Convenţiei, în partea în care aceasta se referă la pretenţiile reclamantului privind durata procedurilor, formulate în temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei;
Decide să declare inadmisibil restul cererii.
T.L. Early Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy