STRUC v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECŢIA A TREIA

CAUZA STRUC c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 40131/09)

HOTĂRÎRE

STRASBOURG

4 decembrie 2012

DEFINITIVĂ

04/03/2013

Hotărîrea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Struc c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită într-o Cameră compusă din:

Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,

Deliberînd la 13 noiembrie 2012 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceiaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 40131/09) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Oleg Struc („reclamant”), la 10 iunie 2009.

2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl. A. Briceac, avocat care îşi desfăşoară activitatea în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

3. Reclamantul s-a plîns, în special, că a fost maltratat de către poliţişti şi fiind deţinut în condiţii inumane de detenţie nu i-a fost acordată asistenţă medicală, că a fost deţinut ilegal şi că durata examinării cauzei sale penale a fost excesiv de lungă.

4. La 17 decembrie 2009 cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, Curtea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea sa (Articolul 29 § 1).

5. Ca urmare a demisiei dlui Mihai Poalelungi, judecător ales din partea Republicii Moldova (articolul 6 din Regulamentul Curţii), preşedintele Camerei l-a desemnat pe dl Ján Šikuta să participe în calitate de judecător ad hoc (articolul 26 § 4 din Convenţie şi articolul 29 § 1 din Regulamentul Curţii).

ÎN FAPT

6. Reclamatul s-a născut în 1980 şi locuieşte în Bălţi.

7. La 16 august 2006 reclamantul a fost arestat împreună cu o altă persoană fiind bănuit de comiterea unui huliganism agravat, săvîrşit cu rănirea unei persoane cu un cuţit. La 18 ianuarie 2007 procurorul a întocmit rechizitoriul şi a trimis cauza în instanţa de judecată.

A. Plîngerea reclamantului cu privire la maltratare şi investigarea acesteia

8. În plîngerea din 14 februarie 2007 reclamantul, care era deţinut la acel moment în Comisariatul de poliţie Ungheni, a informat Judecătoria Ungheni despre faptul că a fost maltratat în aceiaşi zi în jurul orei 17.00 de către colaboratorul de poliţie R.B., care l-a lovit cu pumnii şi picioarele, cauzîndu-i o traumă cranio-cerebrală cu plagă singerîndă, precum şi dureri în cutia toracică şi piciorul stîng. De asemenea plingerea a fost semnată de doi codeţinuţi din celula reclamantului (S. şi P.), care au confirmat că au văzut leziuni pe corpul reclamantului.

9. Potrivit Guvernului această plîngere a fost depusă la procuratură la 16 februarie 2007, iar reclamantul a declarat că nu a înaintat plîngerea mai devreme fiindu-i frică că va fi maltratat din nou. Doar după ce a avut o întrevedere cu avocatul său la 16 februarie 2007, reclamantul a înaintat oficial plîngerea despre relele tratamente aplicate lui cu două zile mai devreme.

10. La 16 februarie 2007 a fost chemată o ambulanţă pentru reclamant. Medicul a constatat traumatism cranio-cerebral acut, comoţie cerebrală, contuzia ţesuturilor moi în regiunea toracică şi coapsei stîngi, precum şi excoriaţii.

11. La 27 februarie 2007 Procuratura Ungheni a constatat că S., colegul de celulă al reclamantului, a confirmat faptul că la 14 februarie 2007 reclamantul i-a spus că a fost bătut în acea zi şi că a văzut leziunile de pe capul reclamantului. De asemenea, el a declarat că reclamantul a rugat angajaţii Comisariatului de poliţie să cheme ambulanţa, iar aceia au refuzat. De asemenea, s-a stabilit că la 14 februarie 2007 reclamantul a fost scos din celulă în jurul orei 17.00 şi dus în biroul dlui B., adjunctul comisarului al Comisariatului de poliţiei Ungheni. R.B. a declarat că la ora indicată se afla în Chişinău şi nu a maltratat pe nimeni. Potrivit raportului de examinare medico legală din 19 februarie 2007, excoriaţia din regiunea parietală pe dreapta depistată la reclamant a fost pricinuită prin lovire cu sau de un corp contondent, posibil la 14 februarie 2007. La 23 februarie 2007 reclamantul a fost consultat de un medic neuropatolog, care nu a depistat semne obiective care ar confirma existenţa unei comoţii cerebrale. În cele din urmă, procurorul a constatat că reclamantul „permanent simulează că se simte rău, de nenumărate ori a fost escortat la policlinica Ungheni, nefiind stabilită careva boală la el”. Procurorul a dispus de a nu porni urmărirea penală în privinţa cet. R.B. din lipsa faptului de infracţiune în acţiunile lui. Reclamantul a contestat această ordonanţă la Judecătoria Ungheni.

12. La 12 aprilie 2007 mama reclamantului a depus o plîngere la Procuratura Generală împotriva refuzului procuraturii Ungheni de a porni o urmărire penală. La 10 mai 2007 Procuratura Generală a răspuns că afirmaţiile invocate au fost verificate şi recunoscute drept nefondate.

13. La 13 februarie 2008 procurorul a emis din nou o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale privind relele tratamente invocate de reclamant.

14. La 29 februarie 2008 Judecătoria Ungheni a respins plîngerea reclamantului împotriva ordonanţei procurorului din 27 februarie 2007, deoarece nu a fost respectată procedura de depunere a plîngerii asupra ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale către procurorul ierarhic superior.

15. La 16 iunie 2009 avocatul reclamantului a solicitat anularea ordonanţelor procurorului din 27 februarie 2007 şi 13 februarie 2008. El a invocat constatările Curţii Supreme de Justiţie în decizia sa din 9 septembrie 2008 (a se vedea paragraful 36 infra).

16. La 18 iunie 2009 Procuratura Ungheni a respins cererea avocatului reclamantului ca fiind neîntemeiată, constatînd că nu a fost stabilit faptul că reclamantul a fost maltratat. La 24 iunie 2009 avocatul reclamantului a contestat ordonanţa la Judecătoria Ungheni. La 7 iulie 2007 Judecătoria Ungheni a admis cererea şi a anulat ordonanţele procurorului din 27 februarie 2007, 13 februarie 2008 şi 16 iunie 2009.

17. La 21 august 2009 a fost pornită urmărirea penală în legătură cu plîngerea reclamantului de maltratare.

18. La 12 octombrie 2009 reclamantul a solicitat să fie oficial recunoscut în calitate de parte vătămată în cadrul urmăririi penale. La 20 octombrie 2009 Judecătoria Ungheni a dispus transferul reclamantului din Penitenciarul nr.13 din Chişinău la izolatorul de detenţie provizorie al Comisariatului de poliţie Ungheni pentru douăzeci de zile pentru a fi oficial recunoscut ca parte vătămată şi pentru a fi audiat.

19. La 17 decembrie 2009 reclamantul a fost recunoscut ca parte vătămată de către un procuror din cadrul procuraturii Ungheni. La 21 decembrie 2009 reclamantul a solicitat eliberarea din funcţie şi arestarea lui R.B.. La 22 decembrie 2009 solicitarea lui a fost respinsă.

20. La 23 decembrie 2009 reclamantul a solicitat transferul dosarului său la Procuratura Generală în vederea asigurării prevenirii unor eventuale influenţe din partea lui R.B asupra procurorilor din cadrul procuraturii Ungheni, deoarece R.B. continua să activeze în calitate de colaborator de poliţie la Comisariatul de poliţie Ungheni. De asemenea, reclamantul s-a plîns de absenţa avocatului său la confruntarea dintre el şi R.B., în cadrul căreia cel din urmă l-a ameninţat cu violenţa, în prezenţa procurorului, din cauza plîngerilor sale; procurorul nu a reacţionat. Această cerere a fost respinsă de către Procuratura Ungheni la 1 februarie 2009.

21. La 31 decembrie 2009 procurorul a dispus de a nu porni urmărirea penală în privinţa lui R.B. pe motiv că nu au fost stabilite circumstanţele vreunei infracţiuni. Reclamantul a contestat această ordonanţa la Judecătoria Ungheni. La 17 iunie 2010 instanţa de judecată a respins plîngerea reclamantului ca fiind nefondată.

B. Condiţiile de detenţie, starea de sănătate a reclamantului şi asistenţa medicală acordată în perioada detenţiei

22. Reclamantul susţine că din cauza condiţiilor de detenţie el s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară şi pneumonie. Reclamantul a fost deţinut în cinci instituţii penitenciare în perioada arestului preventiv; el nu a specificat data transferurilor de la o instituţie la alta. Din corespondenţa sa cu diferite autorităţi ale statului şi din registrele medicale reiese că reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul nr.13 de la 30 octombrie pînă în 14 noiembrie 2006, după care a fost transferat înapoi la Comisariatul de poliţie Ungheni. La 5 aprilie 2007 el a fost transferat în Penitenciarul nr.11, iar la 16 noiembrie 2007 în Penitenciarul nr.13.

23. La 25 decembrie 2006 mama reclamantului a depus o cerere către judecătorul de instrucţie prin care a solicitat eliberarea provizorie a fiului ei pentru internarea acestuia în spital în vederea acordării tratamentului pentru două afecţiuni de care suferea. Reclamantul a depus cereri similare la 7, 12 şi 20 februarie 2007.

24. La o dată nespecificată înainte de 13 februarie 2007, medicul specialist pe probleme respiratorii din cadrul policlinicii Ungheni a depus la Procuratura Ungheni o informaţie potrivit căreia, în urma examinării reclamantului la 26 octombrie şi 21 decembrie 2006 el nu a constatat careva date pentru tuberculoză formă activă, ci doar semne ale unui episod de tuberculoză anterioară. La 13 februarie 2007 un procuror din cadrul procuraturii Ungheni a respins cererile reclamantului, menţionînd că el a fost transportat de mai multe ori la policlinica Ungheni, după ce s-a plîns că este bolnav de tuberculoză. Mai mult ca atît, el a fost sistematic controlat de medicii de la salvare în perioada detenţiei. Însă de fiecare dată diagnosticul de tuberculoză nu s-a confirmat şi el nu se afla la evidenţa medicului ftiziopulmonolog. Medicii i-au prescris tratamentul necesar pentru bronşită cronică.

25. Potrivit unui certificat medical din 19 decembrie 2006, reclamantul a fost transportat de la Comisariatul de poliţie Ungheni la Penitenciarul nr.11 pentru „repetarea tratamentului”; certificatul prevede diagnoza acestuia „tuberculoză pulmonară” şi menţiunea că s-a indicat tratament.

26. La 30 martie 2007 un procuror din cadrul procuraturii Ungheni l-a informat pe comisarul comisariatului de poliţie Ungheni că la 22 martie 2007 s-a stabilit că persoanelor deţinute în izolatorul comisariatului li se permite doar 20 de minute per zi pentru plimbare zilnică, contrar prevederilor legii ce stabileşte o durată de cel puţin o oră. În plus, în celule persistă un miros urît, ceea ce indică faptul că acestea sunt prost ventilate şi nu sunt corespunzător dezinfectate.

27. La 11 martie 2010 reclamantul a solicitat să fie transferat la spitalul pentru deţinuţi (Penitenciarul nr.16 din Pruncul), însă nu a primit niciun răspuns. El a depus o cerere similară şi la 22 martie 2010. La 24 martie 2010 şeful Penitenciarului nr.3 din Leova l-a informat că va fi transferat în scurt timp. La 19 aprilie 2010 reclamatul a depus o plîngere la Departamentul instituţiilor penitenciare invocînd că el nu a fost încă transferat. La 3 mai 2010 el a depus o plîngere către şeful Penitenciarului nr.6 din Soroca invocînd că viaţa lui este în pericol. Ulterior, el a fost transferat în Penitenciarul nr.3 din Leova. La 6 mai 2010 reclamantul a depus o plîngere la Procuratura Generală reclamînd condiţiile de detenţie şi încălcarea drepturilor lui de a efectua apeluri telefonice. La 24 septembrie 2010 el ar fi fost bătut în timpul plimbării zilnice, iar gardienii lipseau din motive necunoscute.

28. La 23 martie 2010 şeful Departamentului Instituţiilor Penitenciare l-a informat pe Agentul Guvernamental despre condiţiile de detenţie a reclamantului şi despre starea de sănătate a acestuia. Potrivit acestei scrisori, la acel moment reclamantul se afla în detenţie în Penitenciarul nr.13, în celule care corespund cerinţelor legale şi care sunt iluminate, ventilate şi suficient încălzite, dotate cu lavoar şi veceu care este despărţit de restul celulei. Reclamantului i-a fost acordată asistenţă medicală; lista examinărilor şi intervenţiilor medicale au fost expuse pe mai mult de cinci pagini. Medicii penitenciarului au acordat o atenţie deosebită pentru a verifica dacă tuberculoza reclamantului a recidivat. În acest scop, reclamantul a efectuat teste specifice pentru descoperirea prezenţei tuberculozei active, inclusiv radiografii de la sosirea sa din 7 septembrie 2006 în Penitenciarul nr.13, precum şi în fiecare zi între 26 şi 29 octombrie 2006, iar ulterior din 30 noiembrie şi 1 decembrie 2006, din 26 februarie 2007, iar de atunci în mod regulat. Însă de fiecare dată diagnosticul de tuberculoză activă nu s-a confirmat. Testele au arătat că există doar semne de tuberculoză de care reclamantul a suferit în 2001 în Rusia. Din acest motiv reclamantul nu a fost înregistrat în Sistemul Informaţional de Monitorizare a Tuberculozei. Scrisoarea conţinea anexe cu certificate medicale care confirmau cele descrise supra. Reclamantul nu a prezentat probe ce să infirme cele enunţate mai sus.

C. Plîngerile reclamantului despre detenţia lui ilegală

29. La o dată nespecificată reclamantul a depus o plîngere la Curtea de Apel Bălţi prin care s-a plîns că a fost deţinut ilegal în perioada 30 octombrie - 14 noiembrie 2006, deoarece nu exista niciun mandat de arest pe numele lui pentru acea perioadă. El a solicitat pornirea urmăririi penale în legătură cu detenţia lui ilegală. Plîngerea a fost reexpediată Procuraturii Ungheni, care a respins-o la 15 august 2007.

30. La 17 august 2009 reclamantul a solicitat Procuraturii Generale să anuleze ordonanţele procurorului din 27 iunie şi 15 august 2007 privind refuzul de a porni urmărirea penală în legătură cu detenţia sa ilegală. Nu este clar dacă reclamantul a primit vreun răspuns.

31. La 18, 19 şi 24 august 2009 reclamantul a depus plîngeri la Procuratura Generală, Judecătoria Ungheni şi Curtea de Apel Bălţi, solicitînd să fie eliberat imediat în baza deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 9 septembrie 2008 (a se vedea paragraful 36 supra), însă cererea lui a fost respinsă.

D. Procedura penală în privinţa reclamantului

32. La 4 aprilie 2007 reclamantul a fost recunoscut vinovat de către Judecătoria Ungheni şi condamnat la 9 ani închisoare. Instanţa de judecată a constatat că în noaptea de 13 august 2006, el împreună cu o altă persoană, a comis cîteva infracţiuni: mai întîi ei au insultat angajaţii unui bar şi au spart sticle de bere, după care s-au certat cu clienţii dintr-un alt bar, iar reclamantul l-a înjunghiat pe unul dintre ei cu cuţitul. Mai tîrziu în aceeaşi seară, ei au insultat şi au lovit o fată, după ce aceasta a refuzat propunerea lor de a întreţine relaţii sexuale. De asemenea, instanţa de judecată a decis să menţină arestul preventiv în privinţa reclamantului.

33. La 6 iunie 2007 Curtea de Apel Bălţi a menţinut sentinţa.

34. La 4 decembrie 2007 Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Curţii de Apel Bălţi, constatînd că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra plîngerii invocate de reclamant precum că a fost maltratat. Cauza a fost remisă la rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

35. La 12 martie 2008 Curtea de Apel Bălţi a menţinut sentinţa primei instanţe de judecată. Curtea de Apel Bălţi a constatat că nu s-a stabilit faptul că reclamantul a fost maltratat, după cum reiese din ordonanţele de neîncepere a urmăririi penale emise de procuror la 27 februarie 2007 şi 13 februarie 2008.

36. La 9 septembrie 2008 Curtea Supremă de Justiţie a casat această decizie. Curtea Supremă de Justiţie a constatat că instanţa de judecată inferioară a omis să stabilească faptul că procurorul nu a investigat într-un mod efectiv şi rapid plîngerea reclamantului cu privire la maltratarea lui, deşi existau probe în acest sens. În opinia Curţii Supreme de Justiţie, probele erau suficiente pentru a stabili că reclamantul a fost maltratat de către poliţie cu încălcarea articolului 3 din Convenţie. Prin încheierea din 29 februarie 2008 judecătorul de instrucţie a refuzat să examineze plîngerea reclamantului în fond şi nu a expediat-o în conformitate cu prevederile legii către procurorul competent, dar a respins-o. În plus, temeiurile invocate de procuror pentru neînceperea urmării penale au fost contrazise de propriile constatări şi anume că leziunile au fost cauzate reclamantului în timp ce el se afla în detenţie şi sub custodia poliţiei. De asemenea, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că au fost încălcate drepturile reclamantului garantate de articolele 6 şi 13 din Convenţie. În dispozitivul deciziei, instanţa de judecată nu a menţionat careva încălcări ale drepturilor reclamantului, însă a dispus rejudecarea cauzei.

37. La 20 ianuarie 2010 Curtea de Apel Bălţi a admis parţial apelul declarat de reclamant, menţinîndu-i condamnarea şi reducîndu-i pedeapsa la şapte ani închisoare.

38. La 16 iunie 2010 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul ordinar declarat de reclamant. Instanţa de judecată a notat că Curtea de Apel Bălţi a ţinut cont de recomandările deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 9 septembrie 2008 a cercetat toate probele prezentate de părţi şi le-a apreciat în textul deciziei sale. Decizia este irevocabilă.

E. Acţiunea civilă depusă de reclamant pentru încasarea unor despăgubiri

39. La 9 decembrie 2011 reclamantul a înaintat o acţiune civilă împotriva Ministerului Finanţelor, solicitînd despăgubiri pentru durata excesivă a procedurilor penale în cauza sa. La 13 februarie 2012 Curtea de Apel Chişinău i-a admis cererea şi i-a acordat 5000 lei moldoveneşti (MDL, aproximativ 317 euro (EUR) la acel moment) cu titlu de prejudiciu moral, precum şi 2000 MDL (127 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată. Această hotărîre a fost menţinută prin decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 11 aprilie 2012.

ÎN DREPT

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE MALTRATAREA RECLAMANTULUI ŞI INVESTIGAREA ACESTEIA

40. Reclamantul a invocat faptul că a fost maltratat de către poliţie şi că investigarea plîngerii sale despre maltratare a fost inefectivă. El a invocat articolul 3 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. Admisibilitatea

Obiecţiile Guvernului

41. Guvernul a susţinut că plîngerile reclamantului au fost depuse la Curte după expirarea termenului limită de şase luni prevăzut de articolul 34 din Convenţie. Guvernul a invocat că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 septembrie 2008 (a se vedea paragraful 36 supra), la care reclamantul a dat o atenţie deosebită, este decizia definitivă asupra plîngerilor formulate în temeiul articolului 3. Prin urmare, prezenta cerere (depusă la 10 iunie 2009) a fost depusă cu depăşirea termenului limită.

42. Curtea notează că hotărîrea judecătorească invocată de Guvern nu era definitivă, deoarece a fost dispusă rejudecarea cauzei de către instanţa judecătorească inferioară (a se vedea paragraful 36 supra). Decizia finală a fost adoptată doar la 16 iunie 2010 (a se vedea paragraful 38 supra). Prin urmare, această obiecţie trebuie să fie respinsă.

43. De asemenea, Guvernul a susţinut că ţinînd cont de constatările clare ale Curţii Supreme de Justiţie în decizia din 9 septembrie 2008 (a se vedea paragraful 36 supra), reclamantul a pierdut statutul de victimă în raport cu plîngerile invocate în temeiul articolului 3 din Convenţie.

44. Curtea observă că decizia judecătorească în cauză a rezultat în trimiterea cauzei la rejudecare în instanţa ierarhic inferioară, fără ca în dispozitivul acesteia să se facă referire la încălcarea drepturilor reclamantului. În plus, nu pot fi acordate despăgubiri în lipsa unor constatări ale instanţei de judecată în privinţa încălcării drepturilor reclamantului. Prin urmare, reclamantul poate susţine că este o victimă a încălcării drepturilor garantate de Convenţie. Aşadar, această obiecţie trebuie să fie respinsă.

45. În observaţiile din 7 decembrie 2010, Guvernul a susţinut că plîngerile reclamantului invocate în temeiul articolului 3 din Convenţie au fost depuse prematur la Curte, deoarece cauza este pendinte în instanţele judecătoreşti naţionale. Guvernul a solicitat Curţii să respingă aceste plîngeri pe motivul neepuizării căilor interne de recurs.

46. Curtea notează că la data la care părţile au prezentat observaţiile lor finale (reclamantul – în septembrie 2010, iar Guvernul – în decembrie 2010), instanţele de judecată naţionale deja pronunţaseră o hotărîre judecătorească definitivă asupra plîngerilor reclamantului depuse în temeiul articolului 3 din Convenţie (a se vedea paragraful 38 supra). Prin urmare, această obiecţie de asemenea trebuie să fie respinsă.

47. Curtea notează că aceste plîngeri nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie. În continuare, Curtea notează că acestea nu sunt inadmisibile nici din alte temeiuri. Prin urmare, acestea urmează a fi declarate admisibile.

B. Fondul

1. Argumentele părţilor

48. Reclamantul s-a plîns că a fost maltratat în timpul detenţiei sale, fapt confirmat de certificatele medicale şi declaraţiile codeţinuţilor din celulă. El a susţinut că colaboratorul de poliţie R.B. l-a maltratat şi că investigarea plîngerii sale nu a fost efectivă.

49. De asemenea, reclamantul consideră că fiind bolnav de tuberculoză, Penitenciarul nr.13 nu i-a oferit îngrijirea medicală corespunzătoare.

50. Guvernul a relevat constatările instanţelor judecătoreşti naţionale, care au respins acuzaţiile de maltratare ale reclamantului. Guvernul a considerat că invocînd obiecţiile sale privind admisibilitatea nu este necesar să comenteze asupra fondului plîngerilor formulate în temeiul articolului 3 din Convenţie.

51. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului şi asistenţa medicală acordată lui, Guvernul a notat că în cererea sa iniţială reclamantul nu a specificat care anume condiţii de detenţie contestă, întrucît el a fost deţinut în trei instituţii penitenciare, în Comisariatul de poliţie şi în două spitale. Mai mult ca atît, el nu a prezentat nici o descriere a condiţiilor de detenţie. În orice caz, reclamantul a beneficiat de condiţii adecvate de detenţie şi de asistenţă medicală considerabilă.

2. Aprecierea Curţii

(a) Pretinsa maltratare a reclamantului

52. Curtea aminteşte că atunci cînd unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timpul reţinerii sau în timp ce se afla în custodia poliţiei, orice astfel de leziune va da naştere la o puternică prezumţie că persoana a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Prin urmare, statului îi revine sarcina să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile corporale, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 din Convenţie (Pruneanu v. Moldova, nr. 6888/03, § 44, 16 ianuarie 2007).

53. În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică, în general, standardul probei „dincolo de orice dubiu rezonabil” (a se vedea, Irlanda v. Marea Britanie, hotărîre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25). Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare prezumţii incontestabile ale faptelor. Atunci cînd evenimentele într-o cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor aflate în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice ale faptelor în legătură cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei. Într-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să prezinte explicaţii suficiente şi convingătoare (a se vedea, Salman v. Turcia [MC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII).

54. În prezenta cauză reclamantul a fost reţinut la 16 august 2006 şi de atunci se află în detenţie. La 16 februarie 2007 el a depus o plîngere despre maltratarea sa, iar în aceiaşi zi un medic de la Serviciul de urgenţă a constatat pe corpul acestuia leziuni şi a concluzionat că el a suferit un traumatism cranio-cerebral (a se vedea paragraful 10 supra). Într-un raport de examinare medico legală din 19 februarie 2007 a fost confirmat că reclamantul avea o excoriaţie în regiunea parietală pe dreapta (a se vedea paragraful 11 supra). Mai mult ca atît, codeţinuţii din celula reclamantului au confirmat faptul că după ce reclamantul a fost scos din celulă la 14 februarie 2007, ei au văzut pe corpul lui leziuni corporale. De asemenea, a fost confirmat faptul că reclamantul într-adevăr a fost scos din celulă în acea zi (a se vedea paragraful 11 supra).

55. Curtea consideră că în absenţa altor explicaţii plauzibile probele menţionate mai sus, demonstrează veridicitatea alegaţiilor reclamantului precum că el a fost maltratat în perioada detenţiei. În timp ce instanţele judecătoreşti naţionale au sarcina principală de a determina vinovăţia sau nevinovăţia anumitor persoane acuzate de maltratare, statul este obligat să asigure combaterea unor asemenea tratamente în detenţie. Aşadar, Curtea admite că reclamantul a fost maltratat, la fel cum a constatat şi Curtea Supremă de Justiţie în decizia sa din 9 septembrie 2008 (a se vedea paragraful 36 supra). Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a constata că a avut loc încălcarea articolului 3 din Convenţie sub aspect material.

(b) Investigarea plîngerii reclamantului de maltratare

56. Curtea reaminteşte că atunci cînd o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie de către poliţie sau alţi funcţionari de stat, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului conform articolului 1 din Convenţie de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei anchete oficiale efective. La fel ca şi ancheta efectuată în temeiul articolului 2, o astfel de anchetă ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, a tratamentelor sau a pedepselor inumane şi degradante, in pofida importanţei sale fundamentale, ar fi ineficientă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru funcţionarii de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate în custodia lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v. Italia [MC], nr. 26772/95, § 131, CEDO 2000-IV).

57. Fără îndoială că cerinţa de promptitudine şi durată rezonabilă este implicită în acest context. Un răspuns prompt din partea autorităţilor prin investigarea acuzaţiilor de maltratare ar putea fi privit, în general, ca fiind esenţial pentru menţinerea încrederii publice cu privire la respectarea de către acestea a supremaţiei legii şi pentru prevenirea oricărei aparenţe de implicare sau de tolerare a actelor ilegale (a se vedea, printre altele, Indelicato v. Italia, nr. 31143/96, § 37, 18 octombrie 2001, şi Batı şi alţii v. Turcia (nr. 33097/96 şi 57834/00, § 136, CEDO 2004‑IV (extrase)).

58. În prezenta cauză, Curtea notează că plîngerea reclamantului a fost înregistrată de către autorităţi la 16 februarie 2007. Deşi în două decizii ale Curţii Supreme de Justiţie a fost indicată necesitatea de a investiga efectiv plîngerile reclamantului despre maltratare (a se vedea paragrafele 34 şi 36 de mai sus), în final un procuror a decis să pornească urmărirea penală abia la 21 august 2009, adică după doi ani şi jumătate de la depunerea plîngerii. Nici autorităţile naţionale şi nici Guvernul nu au oferit explicaţii pentru această întîrziere. Aceasta este incompatibil cu obligaţia de efectuare a unei anchete prompte, avînd în vedere riscul că probele maltratării dispar cu timpul, iar leziunile corporale se vindecă (a se vedea Pădureţ v. Moldova, nr. 33134/03, § 63, 5 ianuarie 2010).

59. De asemenea, din materialele dosarului reiese că după pornirea urmăririi penale la 21 august 2009 au trecut patru luni pînă la 17 decembrie 2009 pentru ca procurorul să-l recunoască pe reclamant ca parte vătămată, astfel încît să-i permită reclamantului să participe activ la urmărirea penală (a se vedea paragraful 19 supra). Mai mult ca atît, această acţiune procedurală a avut loc cu două săptămîni înainte de finalizarea urmăririi penale la 31 decembrie 2009, ceea ce atestă că reclamantul nu a fost implicat cu adevărat în efectuarea urmăririi penale şi nici nu a fost informat despre evoluţia acesteia.

60. Constatările de mai sus sunt suficiente pentru Curte pentru a statua că autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţiile lor. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenţie şi sub aspect procedural.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE REFERITOARE LA CONDIŢIILE DE DETENŢIE ALE RECLAMANTULUI

61. Reclamantul s-a plîns că autorităţile nu i-au acordat asistenţă medicală corespunzătoare şi că a fost deţinut în condiţii inumane, contrar prevederilor articolului 3 din Convenţie.

A. Domeniul plîngerii

62. Curtea consideră că noile pretenţii privind tratamentul insuficient pentru tuberculoză în Penitenciarul nr.16, ce au fost invocate de către reclamant la o dată nespecificată după comunicarea prezentei cereri Guvernului respondent (a se vedea paragraful 27 supra), constituie noi alegaţii care nu fac parte din obiectul prezentei cauze. Aceste pretenţii au fost înregistrate ca o cerere separată (nr.20005/12) şi nu vor fi examinate în prezenta cauză.

B. Admisibilitatea

1. Condiţiile de detenţie în Comisariatul de poliţie Ungheni

63. Curtea reiterează jurisprudenţa sa, rezumată în cauza I.D. v. Moldova (nr. 47203/06, §§ 27-31, 30 noiembrie 2010) privind aplicarea termenului de şase luni stabilit de articolul 35 § 1 din Convenţie plîngerilor privind condiţiile de detenţie, unde reclamantul a fost deţinut în diferite instituţii de detenţie, în anumite perioade de timp. Curtea menţionează că în prezenta cauză, cu excepţia plîngerii privind tratamentul medical, nu există caracteristici comune în descrierile făcute de reclamant despre condiţiile de detenţie ale instituţiilor penitenciare; reclamantul a omis să prezinte careva detalii ale acestor instituţii, cu excepţia Izolatorului de detenţie provizorie a Comisariatului de poliţie Ungheni. Curtea constată că se află în imposibilitate de a se pronunţa asupra întregii perioade de detenţie ca o „situaţie continuă”, deoarece reclamantul a omis să descrie condiţiile de detenţie după ce a fost transferat din Izolatorul de detenţie provizorie al Comisariatului de poliţie Ungheni (a se vedea I.D. v. Moldova, citată supra, § 30). Prin urmare, detenţia reclamantului în Izolatorul de detenţie provizorie al Comisariatului de poliţie Ungheni care s-a finalizat cel tîrziu pe 5 aprilie 2007 (a se vedea paragraful 22 supra) trebuie considerată ca fiind separată de perioada detenţiei lui ulterioare în alte instituţii penitenciare. Reclamantul a depus plîngerea la 10 iunie 2009 fără a fi împiedicat într-un fel sau altul de autorităţi de a depune plîngerea pînă la această dată. În consecinţă, reieşind din faptul că plîngerea reclamantului se referă la perioada detenţiei în Izolatorul Comisariatului de poliţie Ungheni, care s-a finalizat la 5 aprilie 2007, aceasta a fost depusă după expirarea termenului de şase luni de la data la care a avut loc pretinsa încălcare şi trebuie să fie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

2. Condiţiile de detenţie după transferarea reclamantului din Izolatorul Comisariatului de poliţie Ungheni

64. Curtea observă că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.

C. Fondul

65. Guvernul a susţinut că reclamantul a fost deţinut în condiţii adecvate, ce nu au constituit un tratament contrar articolului 3 din Convenţie.

66. În prezenta cauză Curtea consideră că reclamantul a făcut o descriere vagă a condiţiilor de detenţie după ce a fost transferat din Izolatorul Comisariatului de poliţie Ungheni. Curtea reiterează că referirea la constatările CPT în sine şi în absenţa probelor cu privire la suferinţa individuală de o intensitate necesară pentru a constata violarea articolului 3, nu poate servi temei de a concluziona că a avut loc o violare a articolului 3 din Convenţie (a se vedea Gorea v. Moldova, nr. 21984/05, § 50, 17 iulie 2007).

67. Reclamantul a înaintat doar o singură pretenţie specifică în privinţa condiţiilor de detenţie după transferul său din Izolatorul Comisariatului de poliţie Ungheni şi, anume referitor la pretinsa asistenţă medicală insuficientă acordată lui.

68. Totuşi, Curtea notează că Guvernul a prezentat o listă lungă a cazurilor în care reclamantului i s-a acordat asistenţă medicală de fiecare dată cînd a fost necesar, în special pentru monitorizarea unei eventuale recidive a tuberculozei (a se vedea paragraful 28 supra). În opinia Curţii, nu s-a dovedit că reclamantul a fost lipsit de asistenţa medicală necesară.

69. În lumina celor menţionate, Curtea nu este convinsă de faptul că condiţiile de detenţie a reclamantului, inclusiv asistenţa medicală pe care a primit-o, constituie un tratament care depăşeşte pragul minim necesar pentru aplicarea articolului 3 din Convenţie. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea articolului 3 din Convenţie la acest capitol.

III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 DIN CONVENŢIE

70. Reclamantul a invocat faptul că a fost deţinut ilegal în perioada 30 octombrie şi 14 noiembrie 2006 şi ulterior, după ce cauza a fost trimisă în judecată. De asemenea, el a reclamat faptul că autorităţile nu l-au eliberat imediat după ce Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat decizia din 9 decembrie 2008. El a invocat articolul 5 § 1 din Convenţie.

Admisibilitatea

71. Curtea notează că prin sentinţa din 4 aprilie 2007 Judecătoria Ungheni a aplicat reclamantului măsura preventivă sub formă de arest preventiv (a se vedea paragraful 32 supra). Prin decizia din 9 septembrie 2008 invocată de reclamant, s-a constatat că a existat temei de a considera că reclamantul a fost maltratat şi a fost dispusă rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Bălţi, fără a dispune eliberarea reclamantului (a se vedea paragraful 36 supra). Deşi deciziile Curţii de Apel Bălţi au fost casate de două ori, nici una din instanţele de judecată superioare nu au casat sentinţa primei instanţe şi nici propria decizie referitoare la măsura preventivă sub formă de arest preventiv. Reiese că în perioada de după 4 aprilie 2007 reclamantul a fost deţinut în temeiul unei decizii a instanţei de judecată legal adoptate.

Aşadar, acest capăt de cerere este vădit nefondat şi trebuie să fie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) şi 4 din Convenţie.

72. În ceea ce priveşte legalitatea detenţiei reclamantului pînă la 4 aprilie 2007, Curtea notează că la 15 august 2007 procurorul a respins plîngerea lui în această privinţă (a se vedea paragraful 29 supra). Aparent reclamantul nu a contestat această ordonanţă. Chiar dacă admitem că reclamantul nu a avut o cale internă de recurs în faţa unei instanţe judecătoreşti, orice plîngere referitoare la detenţia sa pînă la 4 aprilie 2007 trebuia să fie depusă la Curte în termen de şase luni de la data emiterii ordonanţei din 15 august 2007 de către procuror în vederea respectării cerinţelor articolului 35 din Convenţie. Deoarece prezenta cerere a fost depusă la 10 iunie 2009, acest capăt de plîngere formulat în temeiul articolului 5 trebuie să fie respins ca fiind depus după expirarea termenului de şase luni din momentul ce pretinsa încălcare a avut loc şi trebuie să fie declarat inadmisibil în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

73. Reclamantul a invocat durata excesivă a procesului penal desfăşurat în privinţa lui. El a invocat articolul 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

“Orice persoană are dreptul la judecarea... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”

A. Admisibilitatea

74. Curtea observă că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie. În continuare, Curtea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.

B. Fondul

75. Reclamantul a susţinut că procedura penală a durat aproximativ 4 ani, care a fost excesiv de lungă.

76. Guvernul a contestat acest argument, susţinînd că reclamantul nu şi-a motivat cererea.

77. Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurii penale trebuie să fie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei şi ţinîndu-se cont de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor relevante, precum şi importanţa cauzei pentru reclamantul (a se vedea, printre altele, Frydlender v. France [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

78. În prezenta cauză, Curtea notează că perioada care trebuie luată în considerare este 13 august 2006, dată la care a fost începută urmărirea penală, la scurt timp pînă la reţinerea reclamantului. Procedura penală s-a finalizat cu pronunţarea deciziei definitive a Curţii Supreme de Justiţie din 16 iunie 2010. Prin urmare, procesul penal a durat aproximativ 3 ani şi 10 luni pentru trei grade de jurisdicţie.

79. De asemenea, Curtea observă că această cauză avea o anumită complexitate, implicînd doi acuzaţi şi trei pretinse infracţiuni separate (a se vedea paragraful 32 supra).

80. Curtea observă că dosarul a fost trimis de două ori la rejudecare în apel, în ambele cazuri în esenţă pentru acelaşi temei – neexaminarea plîngerii reclamantului despre maltratarea (a se vedea paragrafele 34 şi 36 supra). Curtea consideră că tergiversarea cauzată de omisiunea de a examina circumstanţele constatate de instanţele de judecată superioare şi care a rezultat în casarea repetată a deciziilor adoptate de către instanţele judecătoreşti inferioare, poate în principiu să ridice o problemă sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenţie. Însă, luînd în considerare durata relativ scurtă a întregului proces penal, complexitatea cauzei, faptul că a fost examinată în trei grade de jurisdicţie, cu adoptarea unei decizii definitive într-un termen mai mic de patru ani, precum şi despăgubirile acordate de instanţele judecătoreşti naţionale (a se vedea paragraful 39 supra), Curtea nu poate să concluzioneze că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 în prezenta cauză.

Prin urmare, nu a avut loc o violare a acestui articol.

V. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE

81. Reclamantul a susţinut că nu a dispus de un remediu efectiv la nivel naţional în legătură cu încălcarea articolului 3 din Convenţie. El a invocat articolul 13, care prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale....”

A. Admisibilitatea

82. Curtea notează că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie. În continuare, Curtea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.

B. Fondul

83. Reclamantul a reiterat constatările Curţii în cauza Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03, § 112, 13 septembrie 2005), în care a fost constatată încălcarea articolului 13 din Convenţie pe motivul absenţei căilor de recurs efective în Republica Moldova în legătură cu acuzaţiile de maltratare.

84. Guvernul a contestat acest argument, menţionînd că în lipsa unei pretenţii argumentate în temeiul articolului 3 din Convenţie, nu poate fi constatată o încălcare a articolului 13 separat.

85. Curtea a constatat mai sus că statul a încălcat dreptul reclamantului de a nu fi supus maltratării şi de a beneficia de o investigare efectivă a plîngerilor sale despre maltratare. Prin urmare, plîngerile reclamantului la acest capitol sunt „întemeiate în sensul articolului 13 (a se vedea Boyle şi Rice v. Marea Britanie, 27 aprilie 1988, § 52, Seria A nr. 131).

86. Curtea a constatat anterior că legislaţia naţională prevede că o persoană poate pretinde despăgubiri morale şi materiale doar dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiuni ilegale. Prin urmare, reclamantul nu a avut la dispoziţie niciun remediu care să fi fost independent de rezultatele urmăririi penale. În acelaşi timp, în prezenta cauză autorităţile naţionale care au efectuat urmărirea penală au ajuns la concluzia că nu au avut loc acţiuni ilegale. Prin urmare, oricare acţiune civilă iniţiată împotriva lui R.B. sau a altor persoane ar fi fost inefectivă (a se vedea Pruneanu v. Moldova, nr. 6888/03, § 69, 16 ianuarie 2007).

87. În asemenea circumstanţe, Curtea conchide că reclamantul nu a dispus de un recurs intern efectiv care să-i permită să pretindă despăgubiri pentru maltratarea sa în contextul evenimentelor care au avut loc la 14 Februarie 2006, indiferent de evoluţia urmăririi penale (a se vedea Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, §§ 80-82, 4 aprilie 2006, şi Pruneanu, citată supra, § 70). Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 din Convenţie în ceea ce priveşte plîngerea reclamantului despre maltratare.

VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

88. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul

89. Reclamantul a pretins 86000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral. El a menţionat că nu are nicio probă în susţinerea pretenţiei sale privind prejudiciul material, şi anume în susţinerea faptului că a trebuit să-şi cumpere medicamente pentru a-şi trata boala dobîndită în timpul detenţiei. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, el a susţinut că a suferit ca urmare a maltratării şi al investigării inefective a plîngerii sale, a condiţiilor inumane de detenţie şi a omisiunii acordării unei asistenţe medicale corespunzătoare, precum şi ca urmare a detenţiei ilegale şi a duratei excesive a procedurii penale iniţiate împotriva lui. De asemenea, el a susţinut că a suferit şi din cauza fricii pentru viaţa sa după ce a depus plîngerea împotriva lui R.B.

90. Guvernul a susţinut că reclamantul nu poate să pretindă compensaţii în lipsa încălcării vreunui drept garantat de Convenţie. În orice caz, suma pretinsă este în mod evident excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii în cauzele împotriva Republicii Moldova.

91. Reclamantul nu a prezentat probe în susţinerea pretenţiei sale privind prejudiciul material. Prin urmare, Curtea nu-i acordă nici o sumă cu acest titlu. Avînd în vedere încălcările constatate mai sus, Curtea consideră că în prezenta cauză este justificat de a acorda o compensaţie pentru prejudiciu moral. Apreciind în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului suma de 8000 EUR.

B. Costuri şi cheltuieli

92. Reclamantul a pretins 2800 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată. El a prezentat o listă detaliată a orelor petrecute de avocatul său în această cauză (40 ore cu tariful de 70 EUR per oră).

93. Guvernul a considerat că costurile nu au nicio legătură cu pretinsa încălcare a articolului 3 din Convenţie şi nu pot fi recuperate, deoarece chitanţele prezentate reprezintă cheltuielile suportate în procedurile penale la nivel naţional.

94. Curtea reiterează că, costurile şi cheltuielile se rambursează în temeiul articolului 41 doar în măsura în care a fost stabilit faptul că ele au fost necesare, real suportate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [MC], nr. 23118/93, § 62, CEDO 1999-VIII).

95. În prezenta cauză, avînd în vedere lista detaliată a timpului petrecut pentru reprezentarea reclamantului în faţa Curţii, precum şi criteriile de mai sus, Curtea acordă suma de 1400 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.

C. Penalităţi

96. Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară admisibile plîngerile formulate în temeiul articolului 3, cu privire la plîngerea reclamantului despre maltratare şi investigarea acesteia şi privind condiţiile de detenţie după 5 aprilie 2007, precum şi plîngerile formulate în temeiul articolelor 6 § 1 şi 13 din Convenţie, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;

2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 din Convenţie cu privire la plîngerea reclamantului despre maltratare şi investigarea acesteia;

3. Hotărăşte că nu a avut loc o violare a articolului 3 din Convenţie în ceia ce priveşte condiţiile de detenţie ale reclamantului;

4. Hotărăşte că a nu a avut loc o violare a articolului 6 § 1 din Convenţie;

5. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 din Convenţie;

6. Hotărăşte

(a) că statul pîrît trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărîre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei de schimb aplicabile la data executării hotărîrii:

(i) 8000 EUR (opt mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciul moral;

(ii) 1400 EUR (o mie patru sute euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;

(b) că de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o dobîndă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, plus trei procente;

7. Respinge unanim restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 4 decembrie 2012, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

              Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte

Full & Egal Universal Law Academy