©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 28999/03
prezentată de Constantin TIMCIUC
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 12 octombrie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Constantin Timciuc, este cetăţean român, s-a născut în 1956 şi locuieşte în Satu Mare.
2. Prezenta cerere constă în plângeri depuse de către reclamant la date diferite, fiecare plângere vizând proceduri separate interne în privinţa cărora a sesizat Curtea.
3. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de către reclamant, se pot rezuma după cum urmează.
A. Circumstanţele cauzei
4. De la 31 octombrie 1996, reclamantul a ocupat funcţia de director al Administraţiei Pieţelor Satu Mare, organism administrativ aflat sub autoritatea primarului. La momentul respectiv, primarul Municipiului Satu Mare era H.A. Reclamantul deţinea totodată funcţia de consilier juridic cu jumătate de normă în cadrul Primăriei Municipiului Satu Mare. În urma arestării sale (a se vedea infra, pct. 7), acesta a fost eliberat din funcţia de director prin hotărârea din 24 aprilie 2003 a Consiliului Local şi demis din postul de consilier juridic prin dispoziţia din 9 mai 2003 a primarului.
5. Începând din 2002, s-au publicat mai multe articole în Gazeta de Nord Vest („GNV”), un cotidian local, în care reclamantul şi primarul erau acuzaţi de a fi acceptat mită în cadrul atribuţiilor lor de serviciu.
6. La 13 ianuarie 2003, ora 6 a.m., doi ofiţeri de poliţie au făcut o vizită reclamantului şi l-au invitat la secţia de poliţie pentru a da o declaraţie. În aceeaşi zi, acesta a fost dus de la Satu Mare la Bucureşti împreună cu alte persoane şi a fost interogat toată noaptea, cu privire la prezumtive acte de corupţie. Primarul era de asemenea cercetat.
7. La 14 ianuarie 2003, în cursul dimineţii, procurorul a emis un mandat de arestare în legătură cu infracţiunile de „luare de mită în formă continuată” şi „abuz în serviciu în dauna intereselor publice”.
Reclamantul a fost pus în libertate la 17 noiembrie 2003, prin încheierea Curţii de Apel Oradea.
8. Pe durata urmăririi penale, în GNV s-au publicat mai multe articole privind prezumtivele acte de corupţie ale primarului şi reclamantului. Majoritatea articolelor au apărut în rubrica de bârfe denumită Gura Târgului, unde se publicau informaţii neoficiale despre persoanele publice locale fără să se menţioneze autorul. Directorul GNV a explicat instanţelor care soluţionau plângerile referitoare la calomnie depuse de reclamant împotriva cotidianului că respectivele articole au fost create de ansamblul editorilor, în consecinţă nu puteau fi imputate unei singure persoane.
9. La 23 şi 24 februarie 2005, cotidianul a publicat o „notă” care pretindea că arestarea primarului şi a reclamantului constituia rezultatul divulgărilor din ziar.
B. Acţiunea penală împotriva reclamantului
10. La 22 septembrie 2003, Parchetul Naţional Anticorupţie a dispus încetarea urmăririi penale în privinţa anumitor acuzaţii de mită, continuând totodată ancheta în privinţa altor capete de acuzare.
11. La 17 octombrie 2003, procurorul i-a trimis în judecată pe reclamant, fostul primar şi alte cinci persoane pentru mai multe fapte de corupţie săvârşite în timpul mandatului primarului. Reclamantul a fost acuzat de abuz în serviciu şi dare de mită.
12. Procurorul a luat act de faptul că reclamantul ocupase funcţia de director fără îndeplinirea formalităţilor cerute de lege - concurs pentru post, hotărâre a Consiliului Local de confirmare a numirii. De asemenea, acesta a luat act de faptul că postul de consilier juridic nu figura în organigrama primăriei şi că niciun membru al administraţiei locale nu ştia că reclamantul ocupa postul respectiv.
13. De asemenea, în 1999, reclamantul şi primarul au convenit ca primul să obţină licenţa în drept în 2000 şi ca cel din urmă să ţină blocat postul de consilier juridic pentru primul până atunci. În schimb, reclamantul i-a promis lui H.A. că îi va convinge pe mama sa şi pe unchiul său să îi vândă primarului un teren. La 14 martie 2003, primarul a cumpărat terenul respectiv la preţ redus, pe care nu l-a plătit deloc.
14. Procurorul a mai luat act de faptul că reclamantul închiriase un chioşc din piaţă unei companii administrate de acesta şi deţinute de fiul său şi încă o persoană, şi că a plătit reparaţia chioşcului din bugetul local.
15. Tribunalul Alba a examinat cazul şi a pronunţat la 28 februarie 2008 o hotărâre având 79 de pagini.
Instanţa a respins ca nefondate acuzaţiile conform cărora reclamantul ar fi ocupat ilegal două funcţii în administraţia locală. De asemenea, instanţa a considerat nefondate acuzaţiile referitoare la vânzarea terenului către primar; aceasta a constatat că preţul plătit corespundea calităţii terenului şi preţurilor practicate în zonă şi a luat act de faptul că reclamantul nu avusese niciodată în proprietate lotul în cauză, prin urmare nu ar fi putut niciodată să îl ofere ca mită; aceasta a reiterat că, întrucât reclamantul ocupase în mod legal funcţiile sale din administraţie, nu exista nicio legătură de cauzalitate între acestea şi vânzarea contestată.
În ultimul rând, instanţa a considerat că reclamantul nu încălcase vreo normă legală la alocarea spaţiului comercial din piaţă societăţii fiului său.
16. Reclamantul şi ceilalţi inculpaţi au fost achitaţi în privinţa tuturor capetelor de acuzare.
17. Hotărârea a fost confirmată prin decizia din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia şi prin decizia definitivă din 19 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ultima hotărâre a fost pronunţată în urma unui recurs pe probleme de drept, formulat de reclamant şi de ceilalţi inculpaţi).
C. Plângeri penale pentru calomnie
1. Articolul din Academia Caţavencu, numărul din 20-26 august 2002
18. I.C. a publicat un articol în numărul din 20-26 august 2002 al săptămânalului de satiră Academia Caţavencu. Articolul se referea în principal la afacerile prezumtiv dubioase ale primarului şi, în acest context, se lega de relaţia dintre primar şi reclamant.
19. Reclamantul s-a plâns în legătură cu o afirmaţie din articolul respectiv, conform căreia era „staroste al Administraţiei pieţelor, de unde îi plouă lunar peste case cu carne, ouă, lapte şi lână”, iar primarul vânduse un număr de chioşcuri din piaţă la valoare dublă şi împărţise banii cu reclamantul şi o altă persoană.
20. La 15 martie 2004, Judecătoria Satu Mare l-a achitat pe jurnalist şi a respins cererea de despăgubire a reclamantului.
Instanţa a constatat că articolul fusese scris în stilul obişnuit al unui ziar de satiră şi că faptul că reclamantul fusese arestat şi trimis în judecată ulterior era un indiciu solid pentru jurnalişti că acesta ar fi putut săvârşi pretinsele infracţiuni. În această privinţă, judecătoria a luat act de faptul că reclamantul fusese arestat pe baza dovezilor din dosarul de urmărire penală, şi nu doar pe baza articolului respectiv, după cum afirmase acesta în plângerea sa.
În ultimul rând, instanţa a considerat că autorul articolului, prin metode jurnalistice, intenţionase să facă publice anumite aspecte negative ale activităţii funcţionarilor publici, şi nu să îl calomnieze pe reclamant.
21. Jurnalistul nu a participat la proces, deşi poliţia i-a înmânat mai multe mandate de aducere.
22. În decizia definitivă din 11 iunie 2004, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea. Instanţa a confirmat raţionamentul judecătoriei şi a constatat, în plus, că jurnalistul îşi bazase articolul pe alte materiale publicate anterior şi pe un comunicat de presă al parchetului cu privire la primar şi la reclamant.
23. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 20 septembrie 2004.
2. Articolul publicat la 27 noiembrie 2002
24. La 27 noiembrie 2002, s-a publicat în GNV un articol despre achiziţiile imobiliare personale făcute de primar în timpul mandatului său, inclusiv construcţia unei vile pe terenul cumpărat de la reclamant.
25. Acesta din urmă a depus o plângere penală împotriva lui V.M., directorul GNV.
26. V.M. nu a participat la proces.
27. La 13 decembrie 2004, Judecătoria Satu Mare a respins plângerea penală şi acţiunea civilă în despăgubiri. Aceasta a considerat că deşi primarul cumpărase efectiv terenul respectiv de la mama reclamantului, şi nu de la însuşi reclamantul, aşa cum indică dovezile, nu exista niciun element de calomnie în afirmaţia contestată.
28. În decizia definitivă din 1 aprilie 2005, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea. Acesta a confirmat raţionamentul judecătoriei şi a adăugat că faptul că V.M. nu participase la proces şi că refuzase să publice dreptul la replică al reclamantului nu a avut efect asupra cauzei. Acesta a respins şi pretenţiile reclamantului privind încălcarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie, garantat la art. 6 § 2 din Convenţie, deoarece a luat act de faptul că, în cazul examinat, acesta nu fusese acuzat de nicio faptă penală.
29. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 17 mai 2005.
3. Articolul publicat la 13 decembrie 2002
30.
La 13 decembrie 2002, F.C. a publicat un articol în GNV referitor la vânzarea terenului de mama reclamantului către primar, pe care l-a descris drept un cadou din partea reclamantului pentru primar în schimbul funcţiei de director a reclamantului.
31. La 16 decembrie 2002, reclamantul a depus o plângere penală împotriva jurnalistului.
32. La 20 octombrie 2005, Judecătoria Satu Mare l-a achitat pe F.C. şi a respins acţiunea civilă în despăgubiri. La 20 ianuarie 2006, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea, oferind totuşi o interpretare proprie a faptelor şi a probelor din dosar. În special, a luat act de faptul că toate afirmaţiile factuale făcute în articol au fost demonstrate de probele din dosar şi că nici măcar reclamantul nu le-a contestat. Acesta a considerat că s-au emis următoarele judecăţi de valoare: că primarul dorise o persoană de încredere de partea sa; şi că reclamantul îi răsplătise favoarea vânzând primarului terenul respectiv. Instanţa a luat act de faptul că F.C. scrisese un reportaj despre chestiuni de interes public şi că o anumită doză de exagerare era acceptabilă. De asemenea, a remarcat că acesta acţionase cu bună-credinţă şi nu intenţionase să îl calomnieze pe reclamant. În ultimul rând, instanţa a subliniat că reclamantul fusese în realitate trimis în judecată pentru acte de corupţie referitoare la vânzarea terenului respectiv.
Pentru toate aceste motive, jurnalistul a fost achitat. Instanţa a respins şi acţiunea civilă în despăgubiri, considerând că reclamantul nu suferise niciun prejudiciu ca urmare a publicării.
Hotărârea a rămas definitivă.
33. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 28 iunie 2006.
4. Articolul din 9 ianuarie 2003
34. La 9 ianuarie 2003, a apărut un articol la rubrica „Gura târgului” din GNV. Părţile relevante sunt redactate după cum urmează:
„Gura Târgului zice că Timciuc ar vrea să ofere [amplasamentul din piaţă] unui comerciant favorit care i-ar da, probabil ca mulţi alţii, o taxă tip cadou de 500 de euro. Nu ştim cum va apărea această sumă în bilanţuri şi nici nu credem că se va întâmpla asta, dar am vrea să ştim cât timp comercianţii din piaţă vor mai păstra tăcerea.” [traducere neoficială]
35. Reclamantul a depus o plângere penală împotriva lui M.V. şi D.C., director şi, respectiv, redactor-şef al GNV la momentul respectiv.
36. La 25 martie 2004, Judecătoria Satu Mare a considerat că informaţiile publicate se bazau pe surse solide şi se refereau la fapte despre care se pretindea că au fost săvârşite de reclamant; informaţiile fuseseră verificate de jurnalişti înainte de publicare, iar investigaţia lor a fost de natură să îi convingă de veridicitatea acestora. Instanţa a mai precizat că, la scurt timp, reclamantul a fost arestat în baza aceloraşi suspiciuni.
De asemenea, instanţa a considerat că informaţiile despre activitatea reclamantului prezentau interes pentru public la momentul respectiv. Intenţia jurnaliştilor nu fusese de a-l calomnia pe reclamant, ci de a aduce faptele respective în atenţia publicului. În concluzie, jurnaliştii nu acţionaseră cu rea-credinţă.
37. În decizia definitivă din 28 iunie 2004, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea. Acesta a confirmat argumentele judecătoriei şi a adăugat că faptul că reclamantul a fost ulterior pus în libertate şi trimis în judecată numai pentru unele capete de acuzare nu a influenţat prezumtiva infracţiune de calomnie săvârşită prin publicarea articolului respectiv.
38. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 20 septembrie 2004.
5. Articolul publicat la 6 ianuarie 2004
39. La 6 ianuarie 2004, în GNV s-a publicat încă un articol pe care reclamantul l-a considerat calomnios. La 27 septembrie 2004, acesta a depus o plângere penală împotriva directorului şi a redactorului-şef ai ziarului.
40. La 13 decembrie 2004, Judecătoria Satu Mare a luat act de faptul că reclamantul nu respectase termenul stabilit de Codul de procedură penală pentru depunerea plângerii. În consecinţă, aceasta a dispus încetarea urmăririi penale.
În decizia definitivă din 1 aprilie 2005, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea.
41. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 17 mai 2005.
6. Articolul publicat la 3 februarie 2004
42. La 3 februarie 2004, rubrica Gura Târgului din GNV a inclus un articol intitulat „Murgul mânat de Costică”, în care se afirma că reclamantul sfătuise pe cineva de la Administraţia Pieţelor despre modalitatea de subminare a autorităţii noului director care îl înlocuise pe reclamant în funcţia respectivă, precum şi că însuşi reclamantul avea interes să îl submineze pe noul director. Reclamantul a depus o plângere penală împotriva directorului ziarului.
43. La 13 mai 2005, Judecătoria Satu Mare a respins plângerea şi acţiunea în despăgubiri. Instanţa a considerat că nu era necesară audierea pârâtului, care a refuzat să participe la proces. Pe fond, aceasta a constatat că imputările nu erau suficient de grave pentru a-l expune pe reclamant unei sancţiuni penale sau oprobriului public. Aceasta s-a bazat pe jurisprudenţa Curţii referitoare la art. 10, în special pentru a evalua gradul de exagerare permis jurnaliştilor. Întrucât imaginea publică a reclamantului nu fusese prejudiciată, instanţa a respins acţiunea civilă în despăgubiri.
44. În hotărârea definitivă din 7 octombrie 2005, Tribunalul Satu Mare a respins apelul reclamantului.
45. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 28 noiembrie 2005.
7. Articolul publicat la 24 iulie 2004
46. La 24 iulie 2004, la rubrica Gura Târgului din GNV s-a publicat un alt articol, intitulat „Cu un baron în plus”.
S-au făcut următoarele remarci despre reclamant:
„Fost pieţar şef arestat şi apoi eliberat... s-a murdărit pe mâini cu oareşce verzişori ... se plânge că este persecutat politic. Acesta strigă pe oriunde că toţi baronii sunt liberi, numai el nu. Deci, omul nostru crede că este atât de important încât se poartă de parcă ar fi în locul unui baron.” [traducere neoficială]
47. Reclamantul a depus o plângere penală împotriva directorului şi a redactorului-şef ai GNV.
48. La 16 decembrie 2004, Judecătoria Satu Mare a considerat că remarcile din articol nu erau de natură să îl calomnieze pe reclamant şi că menţionarea arestării sale şi a punerii sale ulterioare în libertate nu îl expunea vreunor consecinţe penale.
49. La 26 aprilie 2005, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea. Acesta a confirmat raţionamentul judecătoriei şi a adăugat că simplul fapt că reclamantul nu fusese trimis în judecată pentru unele dintre infracţiunile în legătură cu care a fost arestat era insuficient pentru a dovedi rea-credinţă din partea jurnaliştilor. Instanţa a mai luat act de faptul că Gura Târgului era o rubrică de satiră din ziar în care se publicau articole despre persoane publice din judeţ. Hotărârea a rămas definitivă.
50. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 15 august 2005.
8. Plângerile depuse împotriva martorului G.N.
(a) Plângerea din 14 noiembrie 2005
51. La 14 noiembrie 2005, reclamantul a depus o plângere penală împotriva lui G.N., care declarase, în contextul unui proces penal în care erau implicaţi primarul şi jurnalistul V.M., că auzise că reclamantul ceruse mită de la comercianţii din piaţă. G.N. a repetat afirmaţiile respective în presă şi la televiziunea naţională. Reclamantul a considerat remarcile calomnioase.
52. La 16 octombrie 2006, Judecătoria Satu Mare a luat act de faptul că infracţiunea de calomnie fusese dezincriminată prin Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal şi l-a achitat pe G.N. În consecinţă, nu s-a pronunţat cu privire la acţiunea civilă în despăgubiri.
53. La 12 octombrie 2006, reclamantul a trimis o scrisoare preşedintelui judecătoriei, solicitându-i să dispună luarea unei decizii în privinţa acţiunii civile. Acesta considera că, prin faptul că a ales să nu examineze acţiunea civilă, instanţa îi refuzase accesul la instanţă, încălcând art. 6 din Convenţie.
Scrisoarea sa a fost considerată apel împotriva hotărârii şi, prin urmare, a fost înaintată spre examinare tribunalului.
54. La 15 decembrie 2006, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea şi a luat act de faptul că, deşi examinarea acţiunii civile nu era de competenţa instanţei penale, reclamantul putea introduce acţiunea în faţa instanţelor civile.
55. Reiese din documentele aflate la dosar că reclamantul nu a procedat în acest mod. Cu toate acestea, în urma Deciziei nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale (a se vedea infra, pct. 97, „Dreptul intern relevant”), reclamantul a introdus din nou o plângere pentru calomnie împotriva lui N.G. şi a solicitat despăgubiri. Se pare că, la 13 noiembrie 2006, Judecătoria Satu Mare l-a achitat pe G.N. pe motiv că fapta incriminată nu se pedepsea conform Codului penal şi că, la 12 ianuarie 2007, tribunalul a confirmat hotărârea. Reclamantul nu a prezentat Curţii copii ale hotărârilor respective.
Se pare că reclamantul nu a depus o acţiune în faţa instanţelor civile.
56. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 8 ianuarie 2007.
(b) A doua plângere
57. La 15 mai 2006, reclamantul a depus o plângere penală pentru calomnie împotriva aceluiaşi G.N., pe care l-a acuzat că l-a făcut „tâmpit” în pledoaria sa în faţa instanţei în cadrul unui proces penal în care G.N. apărea ca martor.
58. La 13 noiembrie 2006, Judecătoria Satu Mare l-a achitat pe pârât deoarece faptele respective nu se mai pedepseau conform Codului penal. În consecinţă, instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile. Hotărârea a fost confirmată la 26 ianuarie 2007 de către Tribunalul Satu Mare.
Reclamantul nu a prezentat textul integral al hotărârilor respective. Se pare totuşi că nu a solicitat despăgubiri în faţa instanţelor civile.
59. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 15 februarie 2007.
9. Altă plângere
60. Reclamantul a depus plângere în 2004 cu privire la mai multe articole publicate în GNV pe care le considera calomnioase. Acesta a depus plângere împotriva lui C.D., director al ziarului la vremea respectivă.
61. La 16 octombrie 2006, Judecătoria Satu Mare a luat act de dezincriminarea calomniei prin Legea nr. 278/2006 şi, în consecinţă, l-a achitat pe C.D., lăsând acţiunea civilă nesoluţionată.
62. La 15 decembrie 2006, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea şi a luat act de faptul că reclamantul ar fi putut continua acţiunea civilă în faţa unei instanţe civile, ceea ce a ales să nu facă. Decizia a rămas definitivă.
63. La 8 ianuarie 2007, reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii.
D. Alte plângeri penale
1. Plângerea penală împotriva unui expert
64. La 10 octombrie 2002, reclamantul a depus o plângere penală împotriva unui expert contabil care fusese numit de instanţă în procesul penal împotriva reclamantului pentru a evalua anumite investiţii făcute de autorităţile locale.
65. La o dată nespecificată, procurorul a încetat urmărirea penală. Reclamantul a obiectat, însă instanţele au confirmat ordonanţa procurorului. Hotărârea definitivă în cauză a fost cea din 1 octombrie 2004 a Tribunalului Satu Mare.
66. Reclamantul nu a oferit informaţii dacă a solicitat sau nu despăgubiri civile în cadrul procedurii.
67. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 17 noiembrie 2004.
2. Plângerea penală împotriva lui S.T., actualul director al Administraţiei Pieţelor
68. Reclamantul a depus plângere penală împotriva lui S.T., actualul director al Administraţiei Pieţelor Satu Mare, acuzându-l de mai multe ilegalităţi comise în cursul activităţii sale. La 27 februarie 2007, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare a confirmat ordonanţa procurorului de neîncepere a urmăririi penale a lui S.T. Reclamantul a depus plângere în faţa instanţelor, însă plângerea sa a fost respinsă la 15 iunie 2007 de Judecătoria Satu Mare ca fiind tardivă. Apelul a fost de asemenea respins la 9 august 2007 de către tribunal (decizie definitivă).
69. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 15 septembrie 2007.
3. Plângerea împotriva a doi martori privind mărturia mincinoasă
70. G.N. şi S.I. au fost martori în procesul penal împotriva reclamantului. În acţiunile în faţa instanţelor, aceştia au retractat declaraţiile iniţiale pe care le făcuseră în faţa procurorului, care erau nefavorabile reclamantului.
În toamna anului 2003, reclamantul a depus plângere penală pentru mărturie mincinoasă împotriva acestora.
Reiese că, la 7 februarie 2006, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare a dispus neînceperea urmăririi penale, iar ordonanţa acestuia a fost confirmată de Tribunalul Prahova în hotărârea definitivă din 29 octombrie 2007. Reclamantul nu a prezentat copii ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în speţă.
71. Acesta a introdus cererea în faţa Curţii la 15 ianuarie 2008.
4. Plângerea penală împotriva judecătorilor
72. La 10 octombrie 2005, reclamantul a depus plângere penală împotriva a trei judecători din cadrul Judecătoriei Satu Mare. Acesta îi acuza de arestarea sa ilegală şi de prelungirea ilegală a detenţiei sale, precum şi de abuzuri săvârşite împotriva sa, conştienţi fiind că acesta nu comisese nicio ilegalitate.
73. La 21 februarie 2008, procurorul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus neînceperea urmăririi penale, considerând că judecătorii nu săvârşiseră niciuna dintre infracţiunile pretinse.
74. Reclamantul a obiectat şi a sesizat instanţele de judecată.
75. La 19 septembrie 2008, Curtea de Apel Oradea a confirmat ordonanţa procurorului, iar la 12 decembrie 2008 Înalta Curte a confirmat hotărârea (decizie definitivă).
76. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 11 mai 2009.
5. Plângerea penală împotriva jurnalistului V.M.
77. Reclamantul a depus plângere penală împotriva lui V.M., care se pare că îl ameninţase cu „corecţie fizică” în cursul şedinţei din 10 februarie 2005. Reclamantul a declarat că interpretase remarca respectivă ca o ameninţare că V.M. îl va bate. Nu reiese din dosar dacă reclamantul a solicitat despăgubiri civile de la V.M.
78. La 6 mai 2005, Judecătoria Negreşti Oaş a respins plângerea, considerând că fapta săvârşită de V.M. nu era suficient de gravă pentru a-i cauza reclamantului o „stare de temere legitimă şi serioasă”, element necesar pentru ca fapta să constituie infracţiunea de ameninţare. De asemenea, aceasta a luat act de conflictul preexistent dintre reclamant şi V.M., cauzat de numeroasele acţiuni penale în care erau implicaţi amândoi.
79. În hotărârea definitivă pronunţată la 7 octombrie 2005, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea.
80. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 28 noiembrie 2005.
E. Conflictele de muncă ale reclamantului
1. Acţiunea pentru reîncadrare
81. La o dată nespecificată, reclamantul a introdus o acţiune împotriva primăriei, având ca obiect reîncadrarea în funcţiile sale anterioare: consilier juridic cu jumătate de normă în cadrul primăriei şi director al Administraţiei Pieţelor, precum şi plata salariilor sale de la 13 ianuarie 2003 până la 30 ianuarie 2006.
82. La 31 mai 2006, Tribunalul Satu Mare a luat act de faptul că decizia administrativă prin care se dispunea concedierea reclamantului din funcţia de consilier juridic era lovită de nulitate absolută pe motiv că nu fusese emisă în conformitate cu normele legale.
83. Cu toate acestea, instanţa a luat act de faptul că, în decursul arestului preventiv, acesta nu avea dreptul să primească un salariu şi că pentru daunele prezumtiv suferite în acea perioadă putea introduce o acţiune împotriva statului pentru detenţie ilegală. În consecinţă, acesta nu avea drept la plata salariului în perioada respectivă.
84. Instanţa a considerat totodată că, de la 17 noiembrie 2003, data eliberării sale din detenţie, până la 30 ianuarie 2006, data introducerii prezentei acţiuni, reclamantul fusese inactiv şi nu revenise în activitate. În consecinţă, acesta nu avea dreptul la plata salariului în perioada respectivă.
85. În ultimul rând, instanţa a luat act de faptul că reclamantul fusese eliberat din funcţia de director prin decizia din 24 aprilie 2003 a Consiliului Local şi că, în consecinţă, era de competenţa instanţei de contencios administrativ să soluţioneze capătul de cerere respectiv.
86. Pe scurt, instanţa a obligat primăria să îl reîncadreze pe reclamant în funcţia de consilier juridic şi să îi plătească salariul de la 30 ianuarie 2006 până la reîncadrarea efectivă şi a înaintat plângerea acestuia având ca obiect reîncadrarea sa pe fosta funcţie de director către secţia de contencios administrativ a Tribunalului Satu Mare.
87. La 11 octombrie 2006, Curtea de Apel Oradea a confirmat hotărârea, în urma apelurilor formulate de ambele părţi.
88. La 7 noiembrie 2006, reclamantul a fost reîncadrat în funcţia de consilier juridic prin decizia primăriei.
89. La 4 decembrie 2006, Curtea de Apel Oradea a obligat Ministerul Finanţelor să plătească reclamantului 500 000 RON pentru arestarea ilegală a acestuia şi a precizat că perioada petrecută în arest va fi considerată drept timp petrecut în activitate în scopul calculării pensiei reclamantului.
90. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 8 ianuarie 2007. Acesta nu a prezentat informaţii suplimentare despre soluţionarea cauzei în faţa instanţelor de contencios administrativ.
2. Plângerea penală împotriva primarului pentru presupusul refuz de reîncadrare a reclamantului
91. La 20 iulie 2007, reclamantul a depus plângere penală împotriva lui I.I., actualul primar al Municipiului Satu Mare, pentru abuz în serviciu, acuzându-l de neexecutarea hotărârilor privind reîncadrarea reclamantului şi plata salariului acestuia.
92. La 14 martie 2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare a dispus neînceperea urmăririi penale, luând act de faptul că primarul a introdus apel împotriva hotărârii din 31 mai 2006 prin care se dispunea reîncadrarea şi că, la 11 august 2006, Curtea de Apel Oradea a suspendat executarea hotărârii până la finalizarea examinării apelului. În consecinţă, I.I. fusese îndreptăţit să nu execute hotărârile.
93. La 27 aprilie 2007, prim-procurorul a confirmat rezoluţia parchetului. Rezoluţia parchetului a fost confirmată de judecătorie la 16 noiembrie 2007 şi de tribunal în decizia definitivă din 11 ianuarie 2008, cu acelaşi raţionament ca cel prezentat în rezoluţia iniţială a parchetului. De asemenea, tribunalul a luat act de faptul că, la 7 noiembrie 2006, în urma soluţionării apelului, reclamantul fusese repus în funcţie.
94. Reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 15 ianuarie 2008.
F. Dreptul intern relevant
95. Dispoziţiile relevante din Codul civil şi din Codul penal privind insulta şi calomnia, precum şi răspunderea delictuală, în vigoare la momentul respectiv, sunt descrise în hotărârea Barb împotriva României, nr. 5945/03, pct. 19‑20, 7 octombrie 2008.
96. Codul penal a fost modificat în mod repetat, iar în 2006 articolele privind insulta şi calomnia au fost abrogate (Legea nr. 278/2006; pentru detalii, a se vedea Cuc Pascu împotriva României, nr. 36157/02, pct. 12-14, 16 septembrie 2008).
97. Cu toate acestea, în Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională abrogarea din Codul penal a articolelor privind insulta şi calomnia.
Capete de cerere
A. Capete de cerere referitoare la procedura penală împotriva reclamantului
98. La 1 iunie 2005, reclamantul a adresat Curţii mai multe plângeri referitoare la procedura penală împotriva sa. În special, acesta a reclamat, în temeiul art. 5 din Convenţie, arestarea sa ilegală şi abuzivă. Acesta a considerat că procurorul nu era echivalentul „unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie.
99. Reclamantul a declarat de asemenea, invocând art. 13 din Convenţie, că nu a dispus de niciun recurs efectiv prin care să poată depune plângere împotriva abuzului comis de procuror prin dispunerea arestării lui.
100. Reclamantul a pretins că procurorul îl informase că era arestat şi ţinut în detenţie exclusiv pentru a obţine informaţii despre primar. Pentru acest motiv, a invocat încălcarea art. 14 din Convenţie.
101. În temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că instanţele au prelungit arestarea sa preventivă doar ca urmare a presiunii create de campania mediatică împotriva lui. În consecinţă, acesta avea îndoieli cu privire la independenţa şi imparţialitatea acestora.
102. Mai mult, reclamantul a considerat că prelungirea detenţiei sale îi încălcase dreptul la prezumţia de nevinovăţie, garantat la art. 6 § 2 din Convenţie.
103. În ultimul rând, reclamantul s-a plâns de faptul că procedura penală împotriva sa fusese inechitabilă şi avusese o durată nerezonabilă, contrar art. 6 § 1 din Convenţie.
B. Capete de cerere referitoare la procesele pentru calomnie
104. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, că acţiunea referitoare la calomnie, introdusă de el, nu fusese echitabilă.
În special, acesta a considerat că fusese arestat exclusiv din cauza articolelor publicate despre el, mai ales cel din 27 noiembrie 2002 din GNV. Acesta a reclamat faptul că instanţele care soluţionau plângerile sale privind calomnia nu luaseră în considerare ca dovadă „nota” publicată la 23 şi 24 noiembrie 2005 de GNV (a se vedea supra, pct. 9).
Acesta a mai susţinut că pârâţii nu au reuşit să demonstreze veridicitatea afirmaţiilor lor şi că instanţa fie nu îi audiase pe pârâţi (articolul din 20-26 august 2002 din Academia Caţavencu; articolele din 13 decembrie 2002, 9 ianuarie 2003, 3 februarie 2004 şi 24 iulie 2004 din GNV), fie, în cadrul audierii jurnaliştilor, refuzase să adreseze toate întrebările solicitate de reclamant (articolul din 27 noiembrie 2002).
105. Referitor la articolul publicat la 6 ianuarie 2004, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, de faptul că acţiunea sa a fost respinsă; acesta a considerat, în special, că instanţele nu calculaseră corect termenul.
106. În baza aceleiaşi dispoziţii, acesta a reclamat că instanţele se temeau de GNV din cauza unor articole injurioase publicate în ziar pe tema prezumtivei corupţii a magistraţilor din Satu Mare. În consecinţă, acesta a declarat că instanţele nu au fost independente şi imparţiale.
107. Reclamantul a considerat, de asemenea, că acţiunea referitoare la calomnie în raport cu articolul publicat la 13 decembrie 2002 nu a avut o durată rezonabilă, contrar art. 6 § 1 din Convenţie.
108. În legătură cu cele două tipuri de acţiuni îndreptate împotriva martorului G.N. şi referitor la cealaltă plângere depusă în 2004 cu privire la mai multe articole publicate în GNV, reclamantul a invocat încălcarea art. 6 § 1 şi a art. 13 din Convenţie prin faptul că instanţele nu examinaseră acţiunea sa civilă, nici măcar ulterior deciziei Curţii Constituţionale.
Nemulţumit de decizia adoptată de instanţe, acesta a făcut următoarele observaţii despre preşedintele judecătoriei în prima plângere împotriva lui G.N.:
„...datorită incompetenţei crase sau abuzurilor neruşinate a dispus în repetate rânduri să fiu menţinut arestat preventiv conform principiilor staliniste a căror susţinător este, şi anume să ţinem arestat omul că vom fabrica noi probe împotriva lui.”
În scrisoarea adresată Curţii la 15 august 2005, acesta l-a numit pe G.N. „gunoi social”.
109. Reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie, contrar art. 6 § 2 din Convenţie. Acesta a subliniat, în special, că arestarea lui îi exonerase în sine pe pârâţi de demonstrarea veridicităţii afirmaţiilor lor calomnioase (procedurile privind articolele publicate la 20-26 august 2002 în Academia Caţavencu şi la 9 ianuarie 2003 în GNV). De asemenea, acesta a reclamat că, în opinia instanţelor, „minciunile debitate de o jigodie de procuroare într-un rechizitoriu fără ca să se facă referire la vreo probă ar însemna că eu aş fi comis infracţiunile”; plângere referitoare la acţiunea privind articolul publicat la 13 decembrie 2002, supra, pct. 30-33.
110. În temeiul art. 6 şi/sau al art. 10 § 2 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de calomniile la care l-au supus jurnaliştii în toate articolele prezentate instanţelor.
111. În ceea ce priveşte articolele publicate la 27 noiembrie 2002 şi la 24 iulie 2004, reclamantul a invocat încălcarea art. 8 din Convenţie, în măsura în care se referea la dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie. În special, acesta a reclamat menţionarea, în rechizitoriu, a faptului că mama sa îi vânduse primarului un teren. Acesta a mai invocat o încălcare a art. 8 în legătură cu articolul publicat la 3 februarie 2004, dar nu a oferit detalii suplimentare privind plângerea respectivă.
C. Alte plângeri penale
112. Reclamantul a considerat că nu avusese parte de un proces echitabil din partea unei instanţe independente şi imparţiale, în legătură cu plângerile penale intentate împotriva unui expert, a actualului director al Administraţiei Pieţelor, a doi martori, a unor judecători şi a jurnalistului V.M. Acesta a invocat art. 6 § 1 din Convenţie. În special, acesta s-a plâns de faptul că instanţele refuzaseră să dispună parchetului să prezinte dovezile solicitate de reclamant în acţiunea introdusă împotriva expertului şi de faptul că pârâtul V.M. nu participase la proces. Acesta s-a plâns din nou de faptul că instanţele se temeau de jurnalişti (a se vedea supra, pct. 106).
113. Acesta a reclamat şi durata acţiunii împotriva celor doi martori.
114. În temeiul art. 14, acesta a reclamat discriminarea sa în măsura în care, deşi el şi noul director îşi îndepliniseră funcţiile în mod identic, noului director nu i s-au adus acuzaţii în materie penală.
D. Capete de cerere referitoare la litigiile de muncă
115. Reclamantul a pretins că nu a avut parte de un proces echitabil în acţiunea referitoare la desfacerea contractelor sale de muncă ori în acţiunea aferentă plângerii penale pe care o depusese împotriva noului primar.
În plus, acesta a considerat că instanţele care au examinat plângerea penală împotriva primarului nu au fost independente şi imparţiale.
116. În ultimul rând, reclamantul a pretins că a fost discriminat, în măsura în care o altă persoană care a fost investigată în aceeaşi cauză a primit compensaţii pentru salariul neplătit.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capetele de cerere referitoare la acţiunea penală împotriva reclamantului
117. La 1 iunie 2005, reclamantul a formulat mai multe plângeri în temeiul art. 5, 6 § 1 şi al art. 2, 13 şi 14 din Convenţie cu privire la arestarea şi detenţia sa în cursul procesului. Cu toate acestea, chiar şi presupunând că reclamantul nu avea la dispoziţie niciun recurs efectiv prin care să poată reclama arestarea sa, în conformitate cu jurisprudenţa consacrată în domeniu, termenul de 6 luni pentru depunerea plângerilor în faţa Curţii începe să curgă din momentul încetării situaţiei continue care face obiectul plângerii, în acest caz, de la data la care reclamantul a fost eliberat din arestul preventiv. În cazul de faţă, data respectivă este 17 noiembrie 2003. Au trecut mai mult de 6 luni între punerea sa în libertate şi depunerea plângerilor în faţa Curţii.
118. Rezultă că acest capăt de cerere a fost introdus tardiv şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
119. Reclamantul s-a plâns totodată de faptul că acţiunea penală introdusă împotriva sa fusese inechitabilă şi avusese o durată nerezonabilă, contrar art. 6 § 1 din Convenţie.
120. Cu titlu preliminar, Curtea observă că reclamantul a fost informat de acuzaţiile aduse împotriva sa la 13/14 ianuarie 2003 şi că decizia definitivă a fost adoptată în cauza respectivă la 19 noiembrie 2009 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Rezultă că acţiunile au durat aproape şapte ani; în acest interval, cauza a fost cercetată de procuror şi judecată în trei grade de jurisdicţie. Având în vedere complexitatea cauzei (mai multe prezumtive acte de corupţie din partea unor oficiali înalţi din administraţia locală) şi implicaţiile acesteia, Curtea este mulţumită că durata acţiunilor a respectat condiţia prevăzută la art. 6 § 1 din Convenţie.
121. În ceea ce priveşte plângerile privind lipsa unui proces echitabil, în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie.
122. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la capetele de cerere privind plângerile pentru calomnie
1. Cu privire la capetele de cerere privind articolul publicat la 6 ianuarie 2004
123. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, de faptul că plângerea pe care o depusese cu privire la articolul publicat la 6 ianuarie 2004 fusese respinsă; acesta a considerat, în special, că instanţele nu calculaseră corect termenul.
124. Curtea ia act de faptul că acţiunea introdusă de reclamant a fost respinsă pentru nerespectarea termenului prevăzut de Codul de procedură penală pentru a introduce o astfel de acţiune. După examinarea dispoziţiilor relevante din cod şi având în vedere principiul subsidiarităţii care guvernează examinarea pe care o face asupra hotărârilor interne, Curtea nu are niciun motiv să nu ţină seama de concluziile instanţelor interne în speţă.
125. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.
2. Cu privire la capetele de cerere privind aplicabilitatea Legii nr. 278/2006
126. În legătură cu cele două acţiuni introduse împotriva martorului G.N. şi cealaltă plângere depusă în 2004 cu privire la mai multe articole publicate în GNV, reclamantul a invocat încălcarea art. 6 § 1 şi a art. 13 din Convenţie, pe motiv că instanţele nu examinaseră acţiunea sa civilă, nici măcar ulterior deciziei Curţii Constituţionale.
127. Cu titlu introductiv, Curtea ia act de faptul că reclamantul nu a prezentat copii ale hotărârilor relevante pronunţate de instanţe. În consecinţă, aceasta nu poate aprecia, în baza dovezilor disponibile, temeinicia plângerilor formulate.
Totuşi, Curtea observă că, odată încheiat procesul penal, singura opţiune disponibilă reclamantului era aceea de a formula acţiuni în faţa instanţele civile. Acesta a fost sfătuit în acest sens de către instanţele penale. Însă acesta nu a intentat nicio astfel de acţiune şi nici nu a prezentat dovezi că recursul indicat nu ar fi fost efectiv în cazul său.
128. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.
3. Cu privire la celelalte capete de cerere
(a) Cu privire la capetele de cerere formulate în temeiul art. 6 din Convenţie
129. Reclamantul s-a plâns de caracterul echitabil al acţiunii privind calomnia pe care a intentat-o împotriva jurnaliştilor.
130. Cu toate acestea, Curtea reiterează că admisibilitatea şi evaluarea probelor reprezintă în principal chestiuni reglementate de legislaţia naţională şi de către instanţele naţionale şi, prin urmare, nu este de datoria sa să cerceteze erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanţă naţională decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi şi libertăţi protejate prin Convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. În consecinţă, Curtea nu are competenţă să examineze deciziile instanţelor interne privind audierea jurnaliştilor sau să evalueze ponderea acordată „notei” publicate la 23 şi 24 noiembrie 2005 de GNV. Reiese totuşi că reclamantul a avut toate posibilităţile să îşi prezinte cauza în faţa instanţelor şi să prezinte dovezile pe care le-a considerat necesare.
131. Ţinând seama de argumentele de mai sus şi având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
132. În continuare, reclamantul a afirmat că instanţele sesizate cu privire la acţiunile sale privind calomnia nu aveau caracterul independent şi imparţial prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie.
133. Curtea reiterează că existenţa imparţialităţii, în sensul art. 6 § 1, trebuie stabilită în funcţie de un test subiectiv, şi anume, pe baza convingerii personale a unui anumit judecător dintr-o anumită cauză, precum şi în funcţie de un test obiectiv, adică prin care se stabileşte dacă judecătorul a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice dubiu legitim în acest sens (Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei, 25 iunie 1992, pct. 49, Seria A nr. 239).
134. Cu toate acestea, niciunul dintre elementele de la dosarul examinat de Curte nu indică faptul că vreunul dintre judecătorii care s‑au ocupat de caz ar fi avut o convingere personală care să poată justifica acuzaţiile privind existenţa unor prejudecăţi. Reclamantul însuşi nu a oferit nicio informaţie care să permită Curţii să confirme suspiciunile acestuia privind lipsa de imparţialitate a judecătorilor.
De asemenea, Curtea nu observă niciun indiciu conform căruia judecătorii din cauză nu au fost independenţi şi consideră că reclamantul nu şi-a justificat acuzaţia privind absenţa independenţei.
135. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
136. Reclamantul s-a plâns de durata acţiunilor privind articolul publicat la 13 decembrie 2002 în GNV.
137. Curtea observă că reclamantul a depus plângere în faţa instanţelor interne la 16 decembrie 2002 şi că hotărârea definitivă a fost adoptată de instanţă la 20 ianuarie 2006. Acţiunea a durat trei ani şi o lună şi a implicat două grade de jurisdicţie. În consecinţă, durata este compatibilă cu cerinţele Curţii.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
138. În ultimul rând, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului său de a fi prezumat nevinovat. Cu toate acestea, Curtea ia act de faptul că, atâta timp cât reclamantul nu era sub nicio acuzaţie penală în cadrul acţiunii privind calomnia în curs de examinare, iar acţiunea respectivă nu a influenţat acţiunea penală declanşată împotriva sa, garanţiile consacrate la art. 6 § 2 din Convenţie nu sunt relevante. De asemenea, Curtea nu a putut identifica nicio declaraţie a autorităţilor în cursul proceselor pentru calomnie care să poată constitui o problemă în temeiul art. 6 § 2 din Convenţie.
139. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
(b) Cu privire la capetele de cerere privind calomnia
140. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 şi al art. 10 § 2 din Convenţie, că a fost calomniat în articolele incriminate. Curtea observă că acest capăt de cerere intră sub incidenţa art. 8 din Convenţie. Aceasta reiterează că este competentă în ceea ce priveşte încadrarea în drept a faptelor [a se vedea Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (GC), nr. 10249/03, pct. 54, CEDO 2009‑...].
141. Art. 8 din Convenţie este redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
142. Cu titlu introductiv, Curtea ia act de faptul că acea concluzie la care a ajuns mai sus, în temeiul art. 6 § 1, nu o împiedică să ţină cont de interesele protejate la art. 6 în cadrul exerciţiului de echilibrare desfăşurat mai jos în temeiul art. 8, fără a substitui, însă, propria sa evaluare cu cea făcută de instanţele interne (a se vedea Mamère împotriva Franţei, nr. 12697/03, pct. 22, CEDO 2006‑XIII, şi A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 47, 9 aprilie 2009).
143. Plângerea reclamantului ridică o problemă de protecţie a reputaţiei. Curtea face referire la principiile pe care le-a stabilit de curând în jurisprudenţa sa privind protecţia asigurată la art. 8 în ceea ce priveşte dreptul la o reputaţie bună (a se vedea Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, CEDO 2007-XII; Petrina împotriva României, nr. 78060/01, pct. 27-29 şi 34-36, 14 octombrie 2008; şi A., menţionată anterior, pct. 63-65) şi Recomandarea (2003)13 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind furnizarea de informaţii prin mass-media în legătură cu acţiunile penale (adoptată de Comitetul de Miniştri la 10 iulie 2003 la a 848-a reuniune a adjuncţilor miniştrilor).
144. Cu privire la cazurile în care se invocă o încălcare a drepturilor garantate la art. 8, iar prezumtiva ingerinţă în drepturile respective rezultă dintr-o exprimare rostită sau publicată, Curtea subliniază că, la apărarea drepturilor garantate în temeiul art. 8, statul are obligaţia de a ţine seama în mod corespunzător de drepturile protejate în temeiul art. 10. În asemenea cazuri, Curtea va trebui, în consecinţă, să pună în balanţă dreptul reclamantului la „respectarea vieţii sale private” şi interesul public faţă de libertatea de exprimare, interes în care jurnaliştii joacă un rol esenţial de gardian public. Astfel, Curtea va avea în vedere faptul că nu există o ierarhie între drepturile garantate de cele două articole.
145. Curtea reaminteşte că, în cazuri precum cel de faţă, a subliniat întotdeauna contribuţia adusă de fotografii sau de articole din presă unei dezbateri de interes general (a se vedea, în special, Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 60, CEDO 2004-VI; Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 68, CEDO 2001-I).
146. De asemenea, Curtea reiterează că există o recunoaştere generală a faptului că instanţele nu pot funcţiona în mod izolat. Deşi instanţele constituie forumul necesar pentru stabilirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei unei persoane în cazul unei acuzaţii penale, acest lucru nu înseamnă că nu poate exista o discuţie anterioară sau contemporană cu privire la obiectul unor procese penale în altă parte, fie în jurnale de specialitate, în presa generală sau în rândul publicului larg. Cu toate acestea, limitele comentariilor admisibile cu privire la procesele penale pendinte nu pot include declaraţii care sunt în măsură să prejudicieze, cu sau fără intenţie, şansele unei persoane de a beneficia de un proces echitabil sau să slăbească încrederea publicului în rolul instanţelor de administrare a justiţiei (a se vedea Worm împotriva Austriei, 29 august 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-V, precum şi News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 56, CEDO 2000-I).
147. În prezenta cauză, Curtea observă că articolele în cauză făceau parte dintr-o serie de relatări apărute în ziarul local şi în revista naţională de satiră Academia Caţavencu despre reclamant, în special cu privire la activitatea sa ca director al unui organism administrativ local şi, în mod tangenţial, cu privire la procesul penal iniţiat împotriva sa şi, în general, nu făceau nicio referire specifică la vreun aspect al vieţii private a reclamantului ca atare (a se vedea, a contrario, A., menţionată anterior, pct. 70 şi, mutatis mutandis, Saygılı şi alţii împotriva Turciei, nr. 19353/03, pct. 37, 8 ianuarie 2008).
148. După cum au subliniat instanţele interne în cadrul tuturor acţiunilor privind calomnia, articolele se refereau la acuzaţii de corupţie din partea reprezentanţilor locali şi a funcţionarilor publici (cazul reclamantului) şi abordau chestiuni de interes public (a se vedea, a contrario, Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53984/00, pct. 39, CEDO 2004-II).
149. În plus, prin intermediul unui proces care îndeplinea cerinţele art. 6, instanţele interne au examinat conţinutul articolelor şi au concluzionat că jurnaliştii le scriseseră cu bună‑credinţă, fără intenţia de a‑l calomnia pe reclamant, şi că informaţiile puse la dispoziţie în articole aveau un temei factual (declaraţii ale procurorilor, investigaţii ale jurnaliştilor, informaţii disponibile în articole anterioare). În consecinţă, Curtea este mulţumită că instanţele interne au efectuat o examinare amănunţită a cazului şi au pus în balanţă interesele contradictorii implicate, în conformitate cu standardele Convenţiei, bazându-se pe motive care erau atât relevante, cât şi suficiente. De asemenea, Curtea observă că, în această privinţă, prezenta cauză se distinge în mod semnificativ de Petrina, citată anterior, în care instanţele interne nu au examinat în profunzime nici conţinutul articolului incriminat şi nici buna-credinţă a jurnalistului (a se vedea Petrina, citată anterior, pct. 8), iar Curtea a concluzionat că afirmaţiile nu aveau un temei factual (idem, pct. 50).
150. Curtea observă şi că, în calitate de înalt funcţionar public local, reclamantul era o persoană publică, fiind astfel expus unei limite mai largi de „critică acceptabilă” la adresa activităţii sale. În orice caz, Curtea nu observă nicio consecinţă negativă care l‑ar fi putut afecta pe reclamant ca urmare a publicării articolelor respective (a se vedea, mutatis mutandis, Grinberg împotriva Rusiei, nr. 23472/03, pct. 33, 21 iulie 2005, şi Radio Twist, A.S. împotriva Slovaciei, nr. 62202/00, pct. 61, CEDO 2006-XV).
151. Curtea este de acord cu motivarea instanţelor interne, conform căreia libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibilul recurs la o doză de exagerare sau chiar de provocare [a se vedea Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (GC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 56, CEDO 2007‑XI]. Aceasta nu consideră că limbajul din observaţiile făcute cu privire la reclamant ar fi unul în mod vădit ofensator (a se vedea Mamère, citată anterior, pct. 25). În această privinţă, observă că majoritatea articolelor incriminate erau menite să fie satirice.
152. În ultimul rând, Curtea reiterează că documentele prezentate de părţi în acţiunile pendinte în faţa sa sunt publice şi constată că remarcile jignitoare ale reclamantului la adresa doamnei procuror, a preşedintelui instanţei şi a unui martor nu îndeplinesc în mod evident standardele rezonabile privind formularea plângerilor în temeiul Convenţiei, nici măcar admiţând în mod corespunzător o sinceritate legitimă a criticilor formulate şi sentimentele puternice pe care o situaţie personală le poate genera [a se vedea, de exemplu, Duringer şi Grunge împotriva Franţei (dec.), nr. 61164/00 şi 18589/02, CEDO 2003-II (extrase), în care folosirea constantă a unui limbaj calomnios sau provocator de către un reclamant a oferit motive pentru scoaterea de pe rol a cauzei pe motivul cererii abuzive].
153. Având în vedere cele menţionate mai sus, Curtea concluzionează că instanţele interne au păstrat un echilibru just între libertatea de exprimare a jurnaliştilor, în temeiul art. 10, şi dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputaţia şi intimitatea, în temeiul art. 8.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
(c) Cu privire la celelalte capete de cerere formulate în temeiul art. 8 din Convenţie
154. Reclamantul a invocat încălcarea art. 8 din Convenţie, în măsura în care se referea la dreptul său la respectarea vieţii sale private şi de familie. În special, acesta a reclamat menţionarea, în rechizitoriu, a faptului că mama sa îi vânduse primarului un teren. De asemenea, acesta a invocat o încălcare a art. 8 în legătură cu articolul publicat la 3 februarie 2004, însă nu a oferit detalii suplimentare privind plângerea.
155. Curtea observă că plângerea reclamantului referitoare la faptul că procurorul l-a acuzat de vânzarea terenului a fost examinată de instanţele interne în cadrul acţiunii penale îndreptate împotriva reclamantului. Mai mult, în procedura referitoare la articolul publicat la 13 decembrie 2002, instanţele interne au constatat că vânzarea terenului avusese loc şi că reclamantul fusese trimis în judecată pentru aceasta.
156. În ultimul rând, Curtea observă că nici reclamantul, nici mama acestuia nu au invocat presupusa încălcare a dreptului lor la respectarea vieţii private în faţa instanţelor interne.
157. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, Curtea observă că reclamantul nu a făcut trimitere la elemente concrete în sprijinul afirmaţiilor sale privind încălcarea drepturilor sale în temeiul art. 8.
158. Având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
C. Cu privire la celelalte capete de cerere referitoare la acţiunea penală depuse de reclamant
159. Reclamantul a depus mai multe plângeri în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie cu privire la celelalte plângeri penale intentate de el în faţa instanţelor interne.
160. Cu titlu introductiv, Curtea ia act de faptul că se pare că reclamantul nu a solicitat despăgubiri în cadrul procedurilor interne şi nici nu şi-a manifestat intenţia de a obţine despăgubiri după adoptarea hotărârilor definitive de către instanţele penale. În consecinţă, Curtea consideră că procedurile nu au fost decisive pentru drepturile civile ale reclamantului şi, prin urmare, art. 6 nu este aplicabil faptelor respective [a se vedea Perez împotriva Franţei (GC), nr. 47287/99, pct. 65 şi 70, CEDO 2004-I].
161. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
162. În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie, Curtea consideră că reclamantul nu a formulat o pretenţie întemeiată.
163. Rezultă că acest capăt de cerere este, de asemenea, incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
D. Cu privire la capetele de cerere referitoare la litigiile de muncă
164. Curtea a examinat celelalte capete de cerere.
165. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy