©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 34403/05 prezentată de Toaderet Mihaela TOMA împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la data de 18 septembrie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 12 septembrie 2005,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamanţi,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamanţii, Toader Toma şi Mihaela Toma, sunt resortisanţi români, născuţi în 1961 şi, respectiv, 1975, cu domiciliul la Valea Teilor, judeţul Tulcea. Aceştia sunt căsătoriţi.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din regulament), preşedintele camerei a desemnat-o pe Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
Circumstanţele cauzei
4. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:
1. Incidentul din 22 mai 2003
5. Împotriva primului reclamant, Toader Toma (denumit în continuare „reclamantul”), Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea a început urmărirea penală pentru fapte de braconaj, fapte pe care le-ar fi comis la pescuit, la 4 mai 2001. În cele din urmă, prin rezoluţia din 11 martie 2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea, a fost scos de sub urmărire penală. În cadrul acestei anchete penale, a fost emis un mandat de aducere al reclamantului în faţa parchetului, la 16 mai 2003, .
6. La 22 mai 2003, câţiva poliţişti, însoţiţi de alţi agenţi ai forţei publice, au pătruns în domiciliul reclamanţilor pentru executarea mandatului de aducere emis la 16 mai 2003. Aceştia din urmă nu erau la domiciliu.
7. În continuare, au făcut plângere împotriva poliţiştilor şi a celorlalte persoane care îi însoţeau pentru violare de domiciliu.
8. Această plângere a făcut obiectul unei decizii de neîncepere a urmăririi penale pronunţată la 2 februarie 2004 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi confirmată, la 1 aprilie 2004, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii în faţa Curţii de Apel Constanţa care, la 8 iunie 2004, a infirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale şi a trimis cauza parchetului pentru terminarea anchetei cu privire la poliţiştii acuzaţi de către reclamanţi.
9. Recursul împotriva deciziei din 8 iunie 2004 a Curţii de Apel Constanţa a fost admis prin hotărârea din 19 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie. Înalta Curte a trimis cauza curţii de apel pe motiv că nu a examinat toate actele dosarului şi că nu a arătat parchetului actele de urmărire penală ce trebuie realizate pentru terminarea anchetei.
10. După trimiterea cauzei prin decizia din 5 aprilie 2005, Curtea de Apel Constanţa a respins contestaţia reclamanţilor împotriva deciziei de neîncepere a urmăriri penale din 2 februarie 2004. Curtea de Apel a constatat că poliţiştii au acţionat în limitele atribuţiilor lor, deoarece s-au prezentat la domiciliul reclamanţilor pentru executarea mandatului de aducere emis de procuror în privinţa reclamantului.
11. Această decizie a fost menţinută prin hotărârea Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie din 3 iunie 2005.
2. Incidentul din 22 februarie 2005
12. La 22 februarie 2005, în urma unei şedinţe de judecată în faţa Curţii de Apel Constanţa, la care s-au prezentat reclamanţii şi poliţiştii pe care aceştia îi acuzau de violare de domiciliu, a avut loc un incident între reclamanţi şi poliţiştii A., D., L. şi M.
13. Reclamanta, Mihaela Toma (denumită în continuare „reclamanta”), pretinde că a fost agresată de cei patru poliţişti.
14. A doua zi, 23 februarie 2005, aceasta s-a prezentat la unitatea de medicină legală din Tulcea şi a fost examinată de un medic legist. Raportul întocmit în aceeaşi zi arăta că reclamanta prezenta leziuni traumatice probabil datorate unor lovituri făcute cu un obiect dur, ce necesitau între trei şi patru zile de îngrijiri medicale. În raportul respectiv au fost descrise opt vânătăi vizibile pe antebraţul stâng, coapsa dreaptă şi pe torace în partea stângă, dintre care cele mai mari măsurau şase şi şapte centimetri lungime, precum şi o zgârietură la mâna dreaptă.
15. La 24 februarie 2005, reclamanta a depus la Curtea de Apel Constanţa un memoriu intitulat „plângere prealabilă” prin care descria incidentul din 22 februarie 2005, în cadrul cauzei cu privire la violarea de domiciliu. A cerut măsuri de protecţie împotriva adversarilor săi, cei patru poliţişti pe care îi considera agresori.
16. Plângerea respectivă a fost clasată la pagina 48 a dosarului privind procedura pentru violare de domiciliu, astfel cum reiese dintr-un certificat emis de curtea de apel la 25 ianuarie 2006. Copia certificatului medical şi mărturia depusă de reclamant au fost îndosariate la paginile 49 şi 50 din dosarul respectiv, astfel cum reiese din scrisoarea curţii de apel din 26 aprilie 2006.
17. În hotărârea din 5 aprilie 2005, Curtea de Apel Constanţa nu a făcut nicio menţiune a plângerii depusă de reclamantă pentru agresiunea din 22 februarie 2005.
18. În recursul introdus la 11 aprilie 2005 împotriva hotărârii din 5 aprilie, reclamanţii au arătat că au fost persecutaţi în mod constant de poliţiştii care le erau adversari în proces, astfel cum indicau şi actele de violenţă pe care aceştia din urmă le-au comis împotriva reclamantei la 22 februarie 2005, imediat după şedinţa în faţa curţii de apel. Reclamanţii au invocat certificatul medical eliberat reclamantei.
19. În hotărârea din 3 iunie 2005, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie nu a făcut nicio menţiune cu privire la acuzaţiile reclamanţilor în legătură cu agresiunea la care a fost supusă reclamanta la şedinţa din 22 februarie 2005.
3. Răspunsul Curţii de Apel din Constanţa la reclamaţia reclamantei
20. La 30 martie 2006, reclamanta a solicitat Curţii de Apel Constanţa să-i comunice motivele pentru care plângerea sa din 23 februarie 2005, însoţită de două documente, dintre care certificatul medical ce atestă violenţele la care a fost supusă, nu a fost examinată.
21. Prin scrisoarea din 26 aprilie 2006 Curtea de Apel Constanţa i-a răspuns reclamantei că plângerea respectivă şi documentele anexate au fost primite prin poştă şi clasate la dosarul de violare de domiciliu, soluţionat prin hotărârea din 5 aprilie 2005, confirmată la 3 iunie 2005 (a se vedea supra, procedura descrisă la secţiunea 1).
22. Scrisoarea făcea trimitere la faptul că reclamanta a solicitat în faţa curţii de apel „aplicarea legii şi pentru infracţiunea comisă la 22 februarie 2005”.
23. Scrisoarea respectivă menţiona apoi că reclamanta nu a criticat în motivele sale de recurs în faţa Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie soluţia primei instanţe sub aspectul nepronunţării asupra plângerii din 24 februarie 2005.
4. Convocarea din 10 noiembrie 2009
24. Prin scrisoarea din 17 noiembrie 2009, reclamantul a informat Curtea că, la 10 noiembrie 2009, a fost convocat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa pentru data de 16 noiembrie 2009, fără ca parchetul să-i precizeze motivele convocării şi ameninţându-l cu consecinţe judiciare în caz de neprezentare. În opinia reclamantului, la această din urmă dată, procurorul D. i-a cerut o declaraţie şi informaţii despre poliţiştii acuzaţi în cauza prezentată în faţa CEDO şi informaţii despre cauza respectivă.
25. Prezintă Curţii o copie a convocării la parchet din 10 noiembrie 2009 privind dosarul nr. 846/P/2009, fiind convocat în calitate de petent. Acest dosar a fost deschis în urma unei plângeri pentru un furt pretins de reclamanţi în 2004. În urma unei hotărâri de declinare a competenţei din 29 octombrie 2009 cauza a fost trimisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.
Capete de cerere
26. Invocând art. 3 şi art. 13 din Convenţie, reclamanta se plânge de rele tratamente la care a fost supusă de către poliţişti, după şedinţa de judecată desfăşurată în faţa Curţii de Apel Constanţa la 22 februarie 2005, precum şi de lipsa oricărei anchete penale în această privinţă, în ciuda plângerii pe care a formulat-o la 23 februarie 2005.
27. Invocând art. 8 din Convenţie, cei doi reclamanţi se plâng de violarea de domiciliu de către agenţii forţei publice, la 22 mai 2003.
28.Invocând în substanţă art. 34 din Convenţie şi referindu-se la convocarea din 10 noiembrie 2009 a reclamantului la parchet, acesta pretinde că a fost audiat de un procuror cu privire la cererea sa în faţa Curţii şi ameninţat cu consecinţe judiciare pentru a renunţa la aceasta.
În drept
A. Cu privire la pretinsele rele tratamente
29. Primul capăt de cerere prezentat doar de reclamantă priveşte pretinsele rele tratamente pe la care ar fi fost supusă la 22 februarie 2005. Prezintă un certificat medical care menţionează opt echimoze, până la 7 cm lungime, pe corpul său, după o altercaţie pe care ar fi avut-o cu patru poliţişti, adversarii săi într-un alt proces, în urma unei şedinţe de judecată în faţa Curţii de Apel Constanţa.
În această privinţă, ea invocă art. 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
30. Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne pe motiv că reclamanta nu a formulat în mod legal o plângere penală pentru a solicita începerea unei anchete privind pretinsele violenţele la care a fost supusă la 22 februarie 2005. De asemenea, în recursul său împotriva deciziei din 5 aprilie 2005 a curţii de apel, reclamanta nu a invocat nici un motiv de drept privind lipsa unui răspuns la plângerea sa depusă în cadrul acestui dosar la 24 februarie 2005.
În subsidiar, Guvernul consideră că pretinsele tratamente la care a fost supusă reclamanta nu ating pragul de gravitate minimă impus la art. 3 din Convenţie.
31. Reclamanta arată că, în ciuda faptului că a formulat o plângere penală şi a furnizat un certificat medical pentru relele tratamente suportate, plângerea nu i-a fost admisă. Ea arată că a depus această plângere, în mod greşit, la curtea de apel deoarece aşa a fost sfătuită.
32. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de şase luni de la data deciziei interne definitive pronunţate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne care pot oferi un mijloc eficient şi suficient pentru soluţionarea capetelor de cerere care fac obiectul cererii [a se vedea, între altele, Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 2)(dec.), nr. 2871/02, 26 februarie 2008].
33. Curtea arată că memoriul prin care reclamanta descria incidentul din 22 februarie 2005 a fost trimis la Curtea de Apel Constanţa în cadrul unei alte cauze ce implica ambele părţi. În această privinţă, Curtea consideră că faptul că reclamanta a cerut măsuri de protecţie împotriva adversarilor ei, poliţiştii pe care ea îi considera agresori, nu echivala cu epuizarea căilor de recurs interne adecvate, adică cu o plângere penală.
34. În ipoteza în care reclamanta ar putea pretinde o clasare greşită a plângerii sale în dosarul cu privire la celălalt litigiu al său cu aceiaşi adversari, Curtea constată că nu a ridicat deloc acest motiv de drept în faţa instanţelor naţionale.
35. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la pretinsele obstacole în calea exercitării efective a dreptului de recurs individual
36. Referindu-se la convocarea din 10 noiembrie 2009, adresată reclamantului de către parchet, precum şi la pretinsul interogatoriu cu privire la cererea sa adresată Curţii, la întâlnirea sa cu procurorul în urma acestei convocări, reclamanţii pretind că au întâmpinat unele obstacole în calea exercitării efective a dreptului lor de recurs individual în faţa Curţii.
Art. 34 din Convenţie este formulat după cum urmează:
„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercitarea efectivă a acestui drept.”
37. Guvernul arată că convocarea din 10 noiembrie 2009 cu privire la dosarul nr. 846/P/2009, deschis în urma plângerii pentru furt formulată de către reclamanţi în 2004 şi pentru care se pronunţase hotărârea de declinare a competenţei din 20 octombrie 2009 pentru transferul competenţei anchetei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa. Guvernul indică că reclamantul a fost convocat în calitate de petent, dar că a refuzat să vorbească cu procurorul.
38. Reclamanţii contestă acest argument.
39. Curtea constată că convocarea din 10 noiembrie 2009 conţinea suficient de multe detalii pentru ca reclamantul să poată identifica dosarul respectiv şi în ce calitate era convocat.
40. Cât despre interogatoriul realizat de către procuror, în urma acestei convocări, Curtea constată că reclamantul nu a contestat această măsură, în vreme ce art. 278 C. proc. pen. îi deschidea o procedură împotriva oricărei măsuri a procurorului luată în cursul anchetei [a se vedea Barbu Anghelescu (nr. 2), citată anterior, şi, mutatis mutandis, V.D. împotriva României, nr. 7078/02, pct. 129, 16 februarie 2010]. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
41. În concluzie, Curtea nu dezvăluie niciun element ce constituie un obstacol împotriva exercitării dreptului lor de recurs individual. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. (a) şi 4 din Convenţie.
C. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
42. Reclamanţii se plâng de o pretinsă violare de domiciliu de către câţiva poliţişti, la 22 mai 2003, şi de lipsa unei anchete în această privinţă.
43. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere ale reclamanţilor, ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune, şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la acuzaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale.
44. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi este necesar să fie respins în aplicarea articolelor 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy