©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 20121/04
formulate de Victor TRUŢĂ
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 31 august 2010 într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 3 martie 2004,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, M. Victor Truţă, este un resortisant român, născut în 1943 şi locuind în Galaţi.
2. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de către reclamant, se pot rezuma după cum urmează:
3. În perioada 1990 ‑ 1997 reclamantul a fost lider al sindicatului şoferilor ce lucrau pentru o fabrică de panificaţie din Galaţi. Acesta a fost şi membru al Partidul Naţional Ţărănesc creştin şi democrat (“PNTcd”). La 3 februarie 1997 i s‑a desfăcut contractul de muncă din motive disciplinare.
4. În ediţia din februarie-martie 1998 a ziarului lunar Opinia , P.C. a publicat un articol cu titlul: „Şarpele din sânul PNTcd – din cauza lui Galaţiul era să rămână fără pâine” în care reclamantul era acuzat de a fi întreţinut un conflict nefondat cu conducerea societăţii, de a‑l fi hărţuit şi defăimat pe directorul acesteia, de a‑şi fi neglijat în mod repetat îndatoririle de serviciu, invocând că ar avea de rezolvat probleme sindicale, şi de a fi pus în pericol distribuţia de pâine din Galaţi pentru a‑şi atinge scopurile personale.
Părţile relevante ale articolului se citesc după cum urmează:
„... Prin acţiunile sale - minciunile, calomniile şi falsurile sale - el nu face decât să submineze credibilitatea PNTcd... De aceea îl putem numi fără nici o ezitare pe Victor Truţă:
Şarpele din sânul PNTcd
În mod paradoxal, reaua-credinţă vine câteodată din interiorul sindicatelor. Spun acest lucru deoarece conflictul dintre un lider de sindicat fără inspiraţie şi conducerea [fabricii de pâine din Galaţi] a pus în pericol proviziile de pâine ale locuitorilor Galaţiului în mai multe rânduri.”
Articolul era însoţit de fotografia reclamantului şi de câteva documente emise de către angajator şi de către sindicat privind activitatea reclamantului.
5. La 30 aprilie 1998 reclamantul a introdus o plângere penală la Judecătoria Galaţi împotriva lui A.Z., directorul ziarului Opinia, şi a lui P.C., editorul‑şef al acestuia. Acesta îi acuza pe cei doi că prin publicarea articolului îi prejudiciaseră reputaţia. Acesta a solicitat, 400 000 000 ROL cu titlu de prejudiciu moral.
6. În perioada 19 octombrie 1998 - 28 octombrie 1999, Judecătoria Galaţi a ţinut o serie de audieri cu privire la caz. Cu toate acestea, instanţa nu a putut examina cauza deoarece P.C. nu fusese identificat şi citat în mod corespunzător (potrivit declaraţiei reclamantului în locul acestuia a fost citată o altă persoană cu acelaşi nume). În plus, reclamantul a pretins că la 20 aprilie 1999 instanţa l‑a informat că următoarea şedinţă avea să aibă loc pe 11 mai, întrunindu‑se în realitate pe 6 mai, astfel încât acesta nu a putut participa la şedinţă. Acesta a fost prezent la celelalte şedinţe.
7. La 28 octombrie 1999 instanţa a trimis cauza la parchet cerând să fie identificat pârâtul P.C.
8. La 17 martie 2000 procurorul a trimis cauza însoţită de informaţiile solicitate, aceasta fiind repusă pe rolul instanţei.
9. Reclamantul a recuzat de şase ori judecătorii şi procurorii din cauză. Toate cererile sale au fost respinse.
10. Părţile au fost audiate iar documentele administrate. Reclamantul a pretins că instanţa a refuzat să‑i audieze martorul şi că nu a cerut probe suplimentare.
11. Instanţa s‑a pronunţat la 3 iunie 2002, achitându‑i pe ziarişti şi respingând pretenţiile reclamantului privind prejudiciile suferite. Aceasta i‑a cerut reclamantului să plătească suma de 2 500 000 ROL către stat pentru cheltuielile de judecată efectuate.
12. Aceasta a observat că P.C. scrisese articolul cu bună credinţă, că se folosise pentru acesta de documentele furnizate lui în acest sens de A.Z. şi de informaţii cuprinse în alte articole din presă dedicate acestui subiect şi că verificase faptele printr‑o investigaţie . Pe lângă aceasta, reclamantul nu a reuşit să dovedească faptul că ziariştii acţionaseră cu intenţia de a‑l defăima.
13. Reclamantul a făcut recurs, susţinând mai cu seamă că decizia instanţei contrazicea dovezile de la dosar, că instanţa nu examinase limbajul ofensator din articol, că nu motivase respingerea acţiunilor civile şi că dispusese în mod ilegal să plătească cheltuielile de judecată efectuate de stat. Acesta a cerut, de asemenea, ca instanţa să declare nulă absolut o încheiere interlocutorie prin care instanţa admitea cererea unuia dintre judecători de a se retrage din proces.
14. În plus, la 26 iunie 2003 acesta a introdus şi o plângere la contenciosul constituţional împotriva dispoziţiei de a plăti cheltuielile de judecată. La 8 iulie 2003, plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată de către Curtea Constituţională pe motiv că justiţia nu este gratuită şi că taxele judiciare de timbru nu restrângeau şi nici nu refuzau accesul în instanţă deoarece autorităţile trebuiau să cerceteze cazul şi să ia o hotărâre chiar şi atunci când părţile refuzau să acopere cheltuielile.
15. În decizia definitivă din 17 septembrie 2003, Tribunalul Galaţi a confirmat hotărârea.
16. Tribunalul a examinat fiecare argument al reclamantului. În esenţă, aceasta a constatat că instanţa de fond interpretase corect faptele şi a considerat că motivele care stăteau la baza achitării ziariştilor constituiau o justificare relevantă pentru respingerea pretenţiilor civile. Acesta a considerat că plângerile împotriva încheierii interlocutorii şi împotriva obligaţiei de a rambursa cheltuielile nu erau fondate.
Capete de cerere
17. În temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de faptul că procedura împotriva lui nu a fost echitabilă, că a durat prea mult şi că nu a fost publică; şi că judecătorii nu au fost independenţi şi imparţiali. În special, acesta a argumentat că instanţele:
– îi favorizaseră pe ziarişti în detrimentul său;
–nu urmăriseră să identifice dovezile;
– nu îi asiguraseră drepturile prin faptul că nu desemnaseră asistenţă judiciară gratuită atunci când acesta s‑a aflat în imposibilitatea de a‑şi plăti un avocat;
–respinseseră sau amânaseră cererile sale de a aduce probe;
–interpretaseră în mod superficial şi în favoarea autorităţilor plângerea sa depusă la Curtea Constituţională privind obligaţia de a rambursa cheltuielile de judecată (plângere împotriva deciziei luate de Curtea Constituţională).
Acesta a pretins, de asemenea, că există o aşa‑zisă lipsă de imparţialitate în ceea ce priveşte plângerile sale legate de cheltuieli.
18. În temeiul art. 13 din Convenţie, acesta s‑a plâns că nu avusese la dispoziţie un remediu eficient deoarece apelul fusese soluţionat de către o instanţă „locală” şi nu de una „naţională”.
19. Acesta a considerat, de asemenea, că, neavând parte de un proces echitabil, a fost discriminat pe baza originii sale sociale şi a averii sale. Acesta a făcut referire la art. 14 din Convenţie.
20. În cele din urmă, acesta s‑a plâns de faptul că pe durata procesului campania de presă derulată împotriva lui şi atitudinea instanţei au avut drept obiectiv discreditarea lui ca politician şi lider de sindicat.
ÎN DREPT
A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
21. Reclamantul s‑a plâns de anumite aspecte ale procedurii interne, pretinzând că au fost încălcate principiile relevante cuprinse în art. 6 § 1 din Convenţie, care se citesc după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.....”
22. În paragrafele următoare, instanţa va examina afirmaţiile reclamantului:
1. Accesul la instanţă (asistenţa judiciară şi cheltuielile)
23. Reclamantul s‑a plâns în esenţă, de o presupusă încălcare a dreptului său de acces la instanţă, dat fiind modul în care aceasta a administrat diversele cereri procedurale.
24. Curtea ia, însă, act de faptul că reclamantul nu a furnizat nici o informaţie cu privire la faptul că ar fi cerut asistenţă judiciară care i‑ar fi fost refuzată. Oricum, instanţa observă că în cazul reclamantului, cauza acestuia a fost audiată cu privire la fond la două niveluri de jurisdicţie, şi că, în consecinţă, accesul acestuia la instanţă nu pare să fi avut de suferit din cauza lipsei de reprezentare legală (a se vedea Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 39-41, CEDO 2000‑IX).
25. În ultimul rând, instanţa observă că plângerea reclamantului cu privire la obligaţia de a rambursa costurile a fost examinată atât de către tribunal cât şi de către Curtea Constituţională şi că nimic din elementele de la dosar nu indică faptul că deciziile luate cu privire la această cauză nu s‑au bazat pe o interpretare amănunţită a probelor şi a legislaţiei interne.
26. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în sensul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
2. Accesul la instanţă (examinarea apelului de către tribunal)
27. Reclamantul s‑a plâns că nu avusese la dispoziţie un remediu eficient în măsura în care apelul fusese soluţionat de către o instanţă „locală” şi nu de una „naţională”. Acesta a făcut referire la art. 13 din Convenţie.
28. Cu toate acestea, instanţa înţelege că această plângere face referire la faptul că apelul reclamantului a fost examinat de către tribunal şi nu de către Curtea Supremă de Justiţie şi consideră că aceasta ridică problema accesului la instanţă în temeiul art. 6 § 1. În această privinţă, aceasta reiterează că instanţa este maestră în a face o caracterizare în drept a faptelor şi că poate decide să examineze plângerile înaintate acesteia în temeiul unui alt articol decât acela citat de către reclamant (a se vedea Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Rapoarte de hotărâri şi decizii 1998‑I). În afară de aceasta, cerinţele art. 13 sunt mai puţin stricte decât cele din art. 6 § 1 [a se vedea Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 146, CEDO 2000‑XI].
29. În ceea ce priveşte esenţa plângerii reclamantului, instanţa reiterează că art. 6 § 1 din Convenţie nu obligă statele membre să înfiinţeze curţi de apel sau de casaţie. Cu toate acestea, un stat care instituie asemenea instanţe are obligaţia de a se asigura că persoanele care vin în faţa legii beneficiază în faţa acestor curţi de garanţiile fundamentale cuprinse în art. 6 (a se vedea Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, pct. 24, Seria A nr. 11). Curtea a concluzionat că reclamantul a beneficiat de toate garanţiile unui proces echitabil pe durata procedurilor examinate (a se vedea pct. 31‑44). În consecinţă, aceasta consideră că sistemul asigurat de către statul pârât, aşa cum a fost acesta aplicat în practică nu era compatibil cu art. 6 din Convenţie, în ciuda faptului că nu a asigurat un acces complet, până la nivelul Curţii Supreme de Justiţie.
30. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în sensul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
3. Echitatea procedurii
31. Reclamantul s‑a plâns de faptul că procedura a fost inechitabilă, dat fiind modul în care instanţa a evaluat probele.
32. Cu titlu preliminar, Curtea observă că admisibilitatea şi evaluarea probelor reprezintă în principal chestiuni reglementate de către legea naţională şi de către instanţele naţionale şi că, prin urmare, nu este de datoria sa să administreze erorile de fapt sau legale pretins comise de o instanţă naţională în măsura în care acestea ar putea încălca drepturi sau libertăţi protejate prin Convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I].
33. În prezenta cauză, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nici o aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
34. În special, reclamantul s‑a plâns de faptul că instanţele naţionale nu şi‑au dat interesul să caute dovezi şi că au respins cererile lui de a aduce probe. Cu toate acestea, instanţa este mulţumită de faptul că deciziile instanţei naţionale au ţinut cont de probele administrate. Aceasta mai observă că reclamantul nu s‑a plâns în faţa instanţelor naţionale, mai cu seamă în apelul acestuia, de pretinsa respingere a cererilor sale de a aduce probe şi Curtea nu găseşte nici o dovadă la dosar care să ateste faptul că principiul egalităţii armelor nu a fost luat în considerare de către instanţele naţionale.
35. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în sensul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
4. Durata procedurii
36. Procedurile au început la 30 aprilie 1998 şi s‑au sfârşit la 17 septembrie 2003. Acestea au durat, prin urmare, cinci ani şi patru luni la două niveluri de jurisdicţie. Cu toate acestea, Curtea observă că în primele optsprezece luni instanţa de prim grad nu a fost capabilă să‑l identifice pe unul dintre pârâţi şi că a trebuit în cele din urmă să trimită cauza la procuror pentru a fi investigată. Instanţa consideră că reclamantul nu poate fi exonerat de responsabilitatea pe care o are pentru această întârziere. Atunci când şi‑a depus plângerea acesta ar fi trebuit să se asigure că instanţa naţională dispune de mijloacele necesare pentru a identifica şi cita părţile. Codul de procedură penală menţionează prevederea legată de adresa părţilor ca fiind una dintre cerinţele necesare pentru a depune o astfel de plângere. Reclamantul ar fi putut cere poliţiei sau procurorului să‑i permită să‑l identifice pe P.C. el însuşi chiar înainte de a depune plângerea penală în instanţă. Date fiind circumstanţele, instanţa consideră că durata generală a procedurilor nu a fost mai lungă decât cea prevăzută la art. 6 § 1 din Convenţie.
37. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în sensul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
5. Şedinţa publică
38. Reclamantul se plânge de o pretinsă lipsă a şedinţei în public. Cu toate acestea, instanţa observă că reclamantul pretinde să fi lipsit numai la o singură şedinţă, şi anume, la cea din 6 mai 1999. Aceasta observă că înainte de 17 martie 2000, atunci când cauza s‑a reîntors de la procuror şi instanţa a putut să citeze toate părţile la următoarea şedinţă, nu s‑a întâmplat nimic semnificativ în această cauză. Reclamantul însuşi nu a putut, însă, dovedi că a avut de suferit vreo consecinţă neplăcută începând din acel moment. În plus, acesta nu s‑a plâns de acea şedinţă nici instanţei şi nici pe durata procedurii de apel.
39. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în sensul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
6. Independenţa şi imparţialitatea judecătorilor
40. Reclamantul s‑a plâns că judecătorii nu au fost independenţi şi imparţiali.
41. Curtea reiterează că existenţa imparţialităţii în scopurile art. 6 § 1 trebuie stabilită după un test subiectiv, şi anume, pe baza convingerii personale a unui anumit judecător dintr‑o anumită cauză precum şi după un test obiectiv prin care se constată că judecătorul a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice dubiu legitim în acest sens (Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei, 25 iunie 1992, pct. 49, Seria A nr. 239).
42. În cauza care face obiectul analizei, Curtea observă că plângerile repetate ale reclamantului împotriva judecătorilor au fost respinse de instanţa internă. Nici unul dintre elementele de la dosar nu indică faptul că vreunul dintre judecătorii care s‑au ocupat de caz ar fi avut o convingere personală care să poată justifica acuzaţiile privind existenţa unor prejudecăţi.
43. Pe lângă aceasta, instanţa consideră că reclamantul nu a furnizat nici o informaţie prin care Curtea să poată confirma sau infirma suspiciunile acestuia privind lipsa de imparţialitate a judecătorilor.
În plus, nu există nici o indicaţie că judecătorii din cauză nu au fost independenţi iar Curtea concluzionează că reclamantul nu şi‑a întemeiat acuzaţia.
44. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în sensul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la încălcarea art. 14
45. Reclamantul a considerat, de asemenea, că, neavând parte de un proces echitabil, a fost discriminat pe baza originii sale sociale şi a averii sale.
46. Cu toate acestea, Curtea reiterează că nu a constatat nici o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie şi, în special, a principiului egalităţii armelor. În afară de aceasta, aceasta constată că nu există elemente la dosar care să indice că reclamantul a fost discriminat în orice modalitate de către instanţele interne.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
C. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
47. În cele din urmă, reclamantul s‑a plâns de faptul că pe durata procesului campania de presă derulată împotriva lui şi atitudinea instanţei au avut drept obiectiv discreditarea lui ca politician şi lider de sindicat. Examinând faptele cauzei, Curtea consideră că această plângere trebuie examinată în temeiul art. 8 din Convenţie. Aceasta mai consideră şi că acea concluzie la care a ajuns în temeiul art. 6 § 1 nu împiedică Curtea să ţină cont de interesele protejate la art. 6 în cadrul exerciţiului de echilibrare desfăşurat mai jos în temeiul art. 8 fără a substitui, însă, evaluarea sa cu aceea făcută de instanţele interne (a se vedea Mamère împotriva Franţei, nr. 12697/03, pct. 22, CEDO 2006‑XIII şi A. împotriva Norvegiei, nr.). 28070/06, pct. 47, 9 aprilie 2009).
48. Art. 8 din Convenţie se citeşte după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
49. Cu titlu introductiv, Curtea face referire la principiile pe care le‑a stabilit de curând în jurisprudenţa sa privind protecţia asigurată de art. 8 în ceea ce priveşte dreptul la o reputaţie bună (a se vedea Karakó împotriva Ungariei, nr. 39311/05, pct. 17‑26, 18 aprilie 2009; Petrina împotriva României, nr. 78060/01, pct. 27-29 şi 34-36, 14 octombrie 2008; şi A., menţionat supra, pct. 63-65). În special, Curtea reiterează că dreptul reclamantului la „respectarea vieţii sale private” conform art. 8 trebuie contrabalansat de interesul public privind libertatea de expresie, interes cu privire la care ziariştii joacă un rol esenţial de gardian public.
50. În cazul de faţă, Curtea observă că articolul incriminat tratează un subiect de interes public, şi anume, activitatea sindicaliştilor şi distribuţia de pâine din Galaţi şi că acesta a constituit subiectul unei dezbateri extinse în presă (a se vedea Stângu şi Scutelnicu împotriva României, nr. 53899/00, pct. 46, 31 ianuarie 2006) Publicată fiind într‑un ziar local, impactul pretinsei defăimări s‑a limitat la publicul din Galaţi, adică, la publicul interesat de fapte (a se vedea, a contrario, Radio France şi alţii împotriva. Franţei, nr. 53984/00, pct. 39, CEDO 2004‑II).
Pe lângă aceasta, articolul se referea strict la activitatea reclamantului ca lider de sindicat şi la conduita acestuia, nefăcând nici o referire la vreun aspect din viaţa personală a acestuia. Nici fotografia reclamantului nu dezvăluia detalii privitoare la viaţa privată a acestuia (a se vedea, mutatis mutandis, Standard Verlags GmbH împotriva Austriei (nr. 2-A). 21277/05, pct. 45, 48 şi 54, 4 iunie 2009).
51. În plus, prin intermediul unui proces care îndeplinea cerinţele art. 6, instanţele interne au examinat conţinutul articolului şi au tras concluzia că acesta fusese scris cu bună‑credinţă, fără intenţia de a‑l defăima pe reclamant şi că informaţiile puse la dispoziţie de acesta aveau un temei factual (documente, investigaţii, informaţii disponibile în alte articole). În ceea ce priveşte afirmaţiile identificate de către reclamant ca fiind în mod special calomnioase, Curtea observă că instanţele interne au justificat motivul pentru care au considerat că ziaristul în cauză nu a acţionat cu intenţia de a‑l defăima pe acesta. Aceasta observă, de asemenea, că, în această privinţă, cauza de faţă diferă în mod semnificativ de Petrina unde instanţele interne nu au examinat în profunzime nici conţinutul articolului incriminat şi nici buna credinţă a ziaristului (a se vedea Petrina, menţionat anterior, pct. 8) iar Curtea a concluzionat că susţinerile nu aveau un temei factual (idem, pct. 50).
52. Aceasta mai observă şi că, în calitate de lider de sindicat, reclamantul este o persoană publică, fiind în consecinţă expus unei limite mai largi de „critică acceptabilă” la adresa activităţii sale. În orice caz, Curtea nu vede nici o consecinţă negativă care l‑ar fi putut afecta pe reclamant ca urmare a publicării acelui articol (a se vedea, mutatis mutandis, Grinberg împotriva Rusiei, nr. 23472/03, pct. 33, 21 iulie 2005 şi Radio Twist, A.S. împotriva Slovaciei, nr. 62202/00, pct. 61, CEDO 2006‑XV).
53. În cele din urmă, Curtea reiterează că libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibilul recurs la o doză de exagerare sau chiar de provocare [a se vedea Lindon, Otchakovsky-Laurens and July împotriva Franţei (GC), nr. 21279/02 şi 36448/02 pct. 56, CEDO 2007‑XI]. În acest sens, instanţa nu consideră că limbajul din observaţiile făcute cu privire la reclamant ar fi unul ofensator (a se vedea Mamère, menţionat anterior, pct. 25).
54. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea concluzionează că instanţele interne au administrat motive „relevante şi suficiente” pentru a‑şi justifica deciziile, păstrând astfel un echilibru între libertatea de exprimare a jurnalistului în temeiul art. 10 şi dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputaţia şi intimitatea în temeiul art. 8.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy