Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court's database HUDOC.
La traduction et l'autorisation de republier ont été accordées sous l'autorité de la Direction générale de l'Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L'autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA TUDOR-COMERŢ c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 27888/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 noiembrie 2008
DEFINITIVĂ
04/02/2009
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Tudor-Comerţ c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 7 octombrie 2008 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 22888/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Tudor-Comerţ („întreprinderea reclamantă”), la 28 iunie 2004.
2. Întreprinderea reclamantă a fost reprezentată de către dl V. Nagacevschi, avocat din Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Întreprinderea reclamantă a pretins, în special, că refuzul instanţelor judecătoreşti naţionale de a examina apelul său din cauza incapacităţii sale de a plăti taxa de stat a constituit o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă, garantat de articolul 6 al Convenţiei.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a Patra a Curţii. La 21 noiembrie 2006, Preşedintele acelei Secţii a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul este o întreprindere înregistrată în Chişinău.
6. La 20 decembrie 1994, două întreprinderi (Tehoptimed şi Tudor & K.) au încheiat un contract conform căruia ultima a închiriat un depozit de la prima.
7. Întreprinderea reclamantă a fost înregistrată în luna iunie 1996. La 19 februarie 1997, contractul iniţial pentru folosirea depozitului a fost modificat astfel încât toate drepturile şi obligaţiile întreprinderii Tudor & K. au trecut la întreprinderea reclamantă. Întreprinderea reclamantă a stocat în depozit marfă (produse alimentare şi haine).
8. La 11 iunie 1997, angajaţii Comisariatului de poliţie Ciocana din Chişinău au sigilat depozitul închiriat de întreprinderea reclamantă. La 30 iunie 1997, întreprinderea reclamantă s-a plâns comisarului sectorului Ciocana de o încălcare a dreptului său de proprietate şi a cerut să-i fie prezentate motivele acţiunilor poliţiei. Într-un răspuns datat din 2 iulie 1997, întreprinderea reclamantă a fost informată că poliţia a acţionat în baza unei ordonanţe a unui anchetator penal al Procuraturii municipiului Chişinău.
9. La 30 octombrie 1997, întreprinderea reclamantă a cerut Procuraturii municipiului Chişinău să anuleze ordonanţa. Într-o scrisoare din 19 noiembrie 1997, Procuratura municipiului Chişinău a declarat că acţiunile sale au fost legale. Întreprinderea reclamantă a adresat alte câteva plângeri Comisariatului de poliţie Ciocana şi Procuraturii municipiului Chişinău şi a primit răspunsuri similare. În plângerile sale, întreprinderea reclamantă a pretins că marfa luată din depozitul închiriat nu a fost enumerată în procesul-verbal, după cum era cerut de lege şi că valoarea totală a acesteia era de 11,750,000 lei moldoveneşti (MDL), (aproximativ 1,059,340 dolari americani (USD)).
10. Întreprinderea reclamantă a iniţiat proceduri judiciare împotriva Procuraturii municipiului Chişinău, comisariatului de poliţie Ciocana şi Tehoptimed, cerând restituirea a MDL 11,750,000.
11. La 31 martie 1998, Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău a constatat că sechestrarea proprietăţii întreprinderii reclamante „în valoare de MDL 11,750,000” din depozitul închiriat de aceasta a fost ilegală. Ea a obligat pârâţii să restituie proprietatea luată de la întreprinderea reclamantă. Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă 15 zile mai târziu.
12. La 3 septembrie 1998, întreprinderea reclamantă a cerut efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii curente a proprietăţii, care a fost păstrată în depozitul sigilat începând cu luna iulie 1997. La 4 septembrie 1998, întreprinderea reclamantă a obţinut acces la acea proprietate. A fost întocmită o listă a lucrurilor găsite în depozit.
13. La 14 septembrie 1998, un expert al Laboratorului central de cercetări ştiinţifice în domeniul expertizei judiciare al Ministerului Justiţiei a conchis că depozitul nu a fost încălzit sau ventilat şi a fost infestat cu molii şi rozătoare. Produsele alimentare şi hainele păstrate în depozit au fost prejudiciate grav, iar valoarea lor bănească era de MDL 74,158 (aproximativ USD 6,685).
14. La 29 octombrie 1998, Judecătoria sectorului Rîşcani a restituit titlul executoriu întreprinderii reclamante şi a informat-o că valoarea totală a mărfii găsite în depozit era de MDL 74,158 şi că nu mai exista o altă proprietate care să fie restituită.
15. Întreprinderea reclamantă a cerut Judecătoriei Economice de circumscripţie Chişinău să schimbe modul de executare a titlului executoriu prin dispunerea plăţii valorii iniţiale a proprietăţii sale.
16. La cererea Procuraturii Generale, la 19 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea judecătorească din 31 martie 1998 şi a dispus rejudecarea cauzei.
17. La 23 decembrie 2002, Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău a scos cererea întreprinderii reclamante de pe rol, deoarece aceasta nu s-a prezentat la judecată şi nu a prezentat originalele documentelor care să confirme pretenţiile sale.
18. La 14 ianuarie 2003, aceeaşi instanţă de judecată a respins contestaţia în anulare a întreprinderii reclamante din cauza omisiunii acesteia de a plăti taxa de stat. La 19 martie 2003, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a dispus rejudecarea cauzei, constatând că durata procedurilor era deja excesivă şi că trebuia adoptată o hotărâre pe fondul cauzei.
19. La 11 noiembrie 2003, Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău a respins pretenţiile întreprinderii reclamante. Ea a constatat că la 23 decembrie 1997, procuratura a informat întreprinderea reclamantă despre încetarea procedurilor şi că toate restricţiile cu privire la folosirea proprietăţii sale au fost revocate. Prin urmare, întreprinderea reclamantă putea să-şi folosească proprietatea sa începând cu acea dată, ceea ce însemna că nu exista o chestiune ca atare care să fie soluţionată de către instanţa de judecată.
20. În apelul său, întreprinderea reclamantă a declarat că ordonanţa anchetatorului penal de a sechestra proprietatea sa a fost emisă cu încălcarea legislaţiei şi că sechestrarea în sine a fost efectuată fără întocmirea unei liste a tuturor lucrurilor sechestrate, iarăşi contrar legislaţiei. De asemenea, întreprinderea reclamantă a notat că acţiunile ilegale ale procuraturii şi poliţiei i-au încălcat dreptul său de proprietate şi că nu toate lucrurile care au fost luate de la ea i-au fost restituite. Acest lucru a avut ca rezultat incapacitatea sa de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale faţă de persoane terţe.
21. La 15 ianuarie 2004, Curtea de Apel Economică nu a dat curs apelului din cauza omisiunii întreprinderii reclamante de a plăti taxa de stat în mărime de MDL 352,500, (EUR 21,021 la acea dată). Instanţa de judecată i-a acordat întreprinderii reclamante un termen până la 12 februarie 2004 pentru a plăti taxa de stat.
22. Întreprinderea reclamantă a cerut amânarea plăţii taxei de stat până după examinarea cauzei sale. Ea a invocat situaţia sa financiară dificilă, anexând certificate bancare care dovedeau că din anul 2002 nu existau bani în conturile sale bancare. De asemenea, ea a pretins că în anul 1997, atunci când a depus cererea sa, nu trebuia plătită taxa de stat. In fine, ea a invocat dreptul său de acces la justiţie.
23. Ca răspuns la cererea întreprinderii reclamante, instanţa de judecată a extins termenul-limită de plată a taxei de stat până la 15 martie 2004.
24. La 15 martie 2004, Curtea de Apel Economică a respins cererea întreprinderii reclamante de a amâna plata taxei de stat până după examinarea cauzei. Instanţa de judecată a refuzat să examineze apelul întreprinderii reclamante din cauza omisiunii sale de a plăti taxa de stat, în pofida a două prelungiri ale termenului-limită pentru plată.
25. În recursul său, întreprinderea reclamantă a invocat situaţia sa financiară dificilă, care, aşa cum ea a pretins, a rezultat din acţiunile ilegale ale poliţiei şi procuraturii, care au blocat activitatea ei economică. Ea a cerut amânarea plăţii taxei de stat până după examinarea recursului său.
26. La 6 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins ca nefondat recursul întreprinderii reclamante. Instanţa de judecată a constatat că argumentele întreprinderii reclamante precum că instanţele judecătoreşti inferioare nu au luat în consideraţie situaţia sa financiară dificilă nu au fost susţinute prin probe. Ea a constatat că instanţele judecătoreşti aveau dreptul, dar nu obligaţia de a amâna plata taxei de stat în conformitate cu articolul 86 al CPC. De asemenea, ea a constatat că nu era posibilă scutirea de la plata taxei de stat a persoanelor juridice. Deoarece întreprinderea reclamantă nu a plătit taxa de stat, recursul său a fost respins.II.DREPTUL INTERN RELEVANT
27. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare în perioada relevantă, sunt următoarele:
Articolul 84
„Taxa de stat se încasează de la persoane fizice şi juridice ..., pentru cererile de apel şi cererile de recurs ...:
(1) pentru cererile de chemare în judecată privitor la litigiile cu caracter patrimonial ... – 3% din valoarea acţiunii sau din suma încasată ...;
(11) pentru cererile de apel împotriva hotărârilor instanţelor judecătoreşti – 75% din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată ...;
(12) pentru cererile de recurs privitor la hotărârile instanţelor judecătoreşti – 50% din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată ....”
Articolul 85
„...
(4) În funcţie de situaţia materială, persoana fizică poate fi scutită de judecător (de instanţa judecătorească) de plata taxei de stat sau de plata unei părţi a ei.”
Articolul 86
„(1) Judecătorul sau instanţa judecătorească este în drept să decidă amânarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat pentru una sau pentru ambele părţi, ţinând cont de situaţia lor materială. Dacă reclamantul nu a plătit în termen taxa de stat, instanţa scoate cererea de pe rol.”
Articolul 437
„...
(2) La cererea de recurs trebuie să se anexeze dovada de plată a taxei de stat, dispoziţiile articolelor 85 (4) şi 86 neavând incidenţă.”
ÎN DREPT
28. Întreprinderea reclamantă a pretins că dreptul său de acces la o instanţă a fost limitat şi că principiul securităţii raporturilor juridice nu a fost respectat, contrar articolului 6 § 1 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
29. De asemenea, ea a pretins că drepturile sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate, ca urmare a refuzului instanţelor judecătoreşti naţionale de a examina apelul său.
Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
I. ADMISIBILITATEA
30. Curtea notează că, în cererea sa iniţială, întreprinderea reclamantă a făcut referire la casarea, de către Curtea Supremă de Justiţie, a hotărârii judecătoreşti irevocabile din 31 martie 1998, ca fiind contrară principiului securităţii raporturilor juridice, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei. Totuşi, printr-o scrisoare din 9 iulie 2004, ea a cerut Curţii să nu examineze această pretenţie.
De asemenea, întreprinderea reclamantă s-a plâns de o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, ca urmare a refuzului de a examina apelul său împotriva hotărârii judecătoreşti din 11 noiembrie 2003. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cererii, ea a cerut Curţii să nu examineze această pretenţie.
31. Curtea nu vede niciun motiv de a examina vreuna din pretenţiile la care s-a făcut referire mai sus. Ea consideră că singura pretenţie care a rămas, formulată de către întreprinderea reclamantă în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, referitoare la accesul la o instanţă ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului lor şi că niciun temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului pretenţiei.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
32. Întreprinderea reclamantă a declarat că prin refuzul de a examina apelul şi, respectiv, recursul depuse de ea, Curtea de Apel Economică şi Curtea Supremă de Justiţie i-au încălcat dreptul de acces la o instanţă. Ea a făcut referire la probele pe care ea le-a prezentat instanţelor judecătoreşti cu privire la incapacitatea sa de a plăti taxa de stat şi la faptul că instanţelor judecătoreşti nu le era permis prin lege să scutească de la plata taxei de stat cererile de chemare în judecată depuse de către persoanele juridice. Deşi întreprinderea reclamantă a cerut amânarea plăţii taxei de stat, deoarece acest lucru era singurul remediu pe care ea îl avea conform legislaţiei, ea nu avea nicio speranţă că va putea plăti vreodată acea taxă, deoarece ea şi-a încetat de fapt activitatea ca urmare a prejudiciilor majore cauzate de către autorităţile de stat proprietăţii sale. Prin urmare, amânarea repetată a plăţii taxei de stat, permisă de către instanţele judecătoreşti, nu a avut nicio consecinţă practică asupra dreptului întreprinderii reclamante de acces la o instanţă.
33. Guvernul a considerat că nu a avut loc o încălcare a drepturilor întreprinderii reclamante. Articolul 6 al Convenţiei oferă statelor o marjă de apreciere largă în ceea ce priveşte organizarea sistemelor lor judecătoreşti. Articolul 6 nu garantează un drept absolut de acces la o instanţă şi acest drept poate fi, în mod legitim, limitat, inclusiv prin cerinţa de a plăti taxe judiciare ca o condiţie pentru examinarea acţiunilor judiciare. Mai mult, instanţele judecătoreşti naţionale şi-au îndeplinit obligaţiile lor pozitive prin acordarea întreprinderii reclamante, de două ori, a unui termen suplimentar pentru a plăti taxa de stat. In fine, întreprinderea reclamantă nu a prezentat instanţelor judecătoreşti naţionale vreun document care să confirme că ea avea intenţia să plătească acea taxă. În astfel de circumstanţe, instanţele judecătoreşti au trebuit să ia o decizie pentru a împiedica o încălcare a dreptului întreprinderii reclamante la examinarea cauzei ei într-un termen rezonabil.
34. Curtea se referă la principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa cu privire la accesul la o instanţă, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi, în special, la cerinţa de a plăti taxa pentru examinarea cauzelor judiciare (a se vedea, printre multe altele, Kreuz v. Poland, nr. 28249/95, §§ 52-57, ECHR 2001‑VI, şi celelalte referinţe din aceasta).
35. În această cauză, Curtea notează că procedurile relevante s-au referit la pretenţia întreprinderii reclamante cu privire la prejudicii. Prin urmare, articolul 6 § 1 se aplică sub aspectul său civil (a se vedea Kreuz, citată mai sus, § 35 şi Clionov v. Moldova, nr. 13229/04, § 39, 9 octombrie 2007). De asemenea, Curtea reiterează că articolul 6 § 1 nu garantează un drept de apel împotriva unei decizii a primei instanţe. Totuşi, unde dreptul intern prevede un drept de apel, procedurile de apel vor fi considerate o prelungire a procesului de judecată şi, în consecinţă, vor cădea sub incidenţa articolului 6 (a se vedea Delcourt v. Belgium, hotărâre din 17 ianuarie 1970, § 25, Seria A nr. 11, şi Gurov v. Moldova, nr. 36455/02, § 33, 11 iulie 2006). Trebuie notat faptul că legislaţia Republicii Moldova permitea întreprinderii reclamante să depună apel la Curtea de Apel Economică şi recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Aceste instanţe de judecată puteau să-i limiteze dreptul de apel şi, respectiv, recurs doar dacă ele ar fi constatat că apelul şi, respectiv, recursul nu corespundeau cerinţelor legale aplicabile.
36. Curtea notează că ambele aceste instanţe judecătoreşti naţionale s-au bazat pe prevederile legislaţiei atunci când au refuzat să examineze apelul şi recursul reclamantului şi anume, pe omisiunea acestuia de a plăti taxa de stat. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă, atunci când au respins apelul şi recursul reclamantului, aceste instanţe judecătoreşti au luat în consideraţie circumstanţele specifice ale cauzei examinate, în primul rând, capacitatea acestuia de plată.
37. Curtea notează că doar Curtea Supremă de Justiţie a menţionat în decizia sa argumentul întreprinderii reclamante că ea nu putea plăti taxa de stat (a se vedea paragraful 26 de mai sus). Această instanţă judecătorească a constatat că acel argument nu era susţinut prin probe, însă nu a făcut referire la nicio parte din hotărârile judecătoreşti ale instanţelor inferioare în care a fost examinată capacitatea de plată a întreprinderii reclamante. Curtea Supremă de Justiţie, de asemenea, nu a făcut ea însăşi o astfel de verificare.
38. Mai mult, Curtea Supremă de Justiţie a menţionat, în mod expres, că instanţelor judecătoreşti nu li se permitea prin lege să scutească de la plata taxei de stat cererile de chemare în judecată depuse de către persoanele juridice (a se vedea paragraful 26 de mai sus). O astfel de interdicţie de blanchetă la acordarea scutirilor la plata taxei de stat ridică în sine o chestiune prin prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Clionov, citată mai sus, § 41).
39. De asemenea, Curtea notează că, potrivit documentelor din dosar, care au fost, de asemenea, prezentate în instanţele judecătoreşti naţionale, în perioada relevantă întreprinderea reclamantă nu avea vreo activitate economică şi că, prin urmare, nu a putut plăti taxa de stat. În continuare, Curtea ia în consideraţie natura procesului iniţiat de către întreprinderea reclamantă, şi anume că a fost vorba mai degrabă de o pretenţie cu privire la pretinse acţiuni ilegale ale autorităţilor de stat, care de fapt au ruinat întreprinderea, decât de un litigiu comercial cu privire la activitatea sa economică normală.
40. În măsura în care se poate susţine că întreprinderea reclamantă şi-a permis să fie împovărată cu plata unei sume substanţiale a taxei de stat (EUR 21,021) prin pretinderea unei compensaţii mai mari de 1 milion dolari SUA, Curtea nu poate decât să noteze că întreprinderea reclamantă şi-a bazat pierderile sale financiare estimate pe suma acordată de fapt de către Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău prin hotărârea irevocabilă a acesteia din 31 martie 1998 (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Această hotărâre a fost ulterior casată pe căi extraordinare de atac. În aceste circumstanţe, întreprinderea reclamantă nu poate fi criticată pentru mărirea sumei compensaţiei pretinse, expunându-se astfel, în mod nenecesar, la plata unei taxe de stat deosebit de mari.
41. Având în vedere cele de mai sus şi luând în consideraţie suma pretinsă, taxa de stat cerută şi omisiunea instanţelor judecătoreşti naţionale de a stabili capacitatea întreprinderii reclamante de a plăti taxa de stat, Curtea conchide că dreptul întreprinderii reclamante de acces la o instanţă a fost, în mod efectiv, limitat până la punctul în care acesta a devenit iluzoriu.
42. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
43. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul moral
44. Întreprinderea reclamantă a pretins EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral. Ea a declarat că în urma refuzului instanţelor judecătoreşti de a examina pretenţia sa împotriva autorităţilor, activitatea sa economică s-a încheiat şi ea a trebuit să-i concedieze pe toţi angajaţii săi. Toate planurile manageriale pentru viitor au fost abandonate.
45. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că întreprinderea reclamantă nu a prezentat nicio probă cu privire la prejudiciul moral. În orice caz, suma cerută de întreprinderea reclamantă era exagerată. Guvernul a susţinut că în această cauză o constatare a unei violări a articolului 6 al Convenţiei ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.
46. Curtea notează că în urma omisiunii instanţelor judecătoreşti naţionale de a examina pretenţiile întreprinderii reclamante în circumstanţele în care ea nu a putut plăti taxa de stat, aceasta şi-a încetat de fapt activitatea sa, ceea ce trebuia să fi cauzat o schimbare majoră a planurilor şi o stare de incertitudine pentru managementul întreprinderii. În aceste circumstanţe, Curtea acordă întreprinderii reclamante EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu moral (cf. Sovtransavto Holding v. Ukraine (just satisfaction), nr. 48553/99, §§ 78-82, 2 octombrie 2003 şi Nistas GmbH v. Moldova, nr. 30303/03, § 56, 12 decembrie 2006).
B. Costuri şi cheltuieli
47. Întreprinderea reclamantă a mai pretins EUR 1,785 cu titlu de costuri şi cheltuieli, precum şi EUR 30 cu titlu de costuri de traducere. În sprijinul acestei pretenţii, ea a prezentat un contract încheiat cu reprezentantul său şi o listă detaliată a orelor lucrate de reprezentant asupra cauzei. Ratele aplicabile au fost în limitele ratelor recomandate de către Baroul Avocaţilor din Republica Moldova în decizia sa din 29 decembrie 2005 pentru reprezentarea în faţa tribunalelor internaţionale.
48. Guvernul a considerat că suma pretinsă era excesivă şi că decizia Baroului Avocaţilor din Republica Moldova avea doar un caracter de recomandare. El a contestat numărul de ore de lucru petrecute de către reprezentantul întreprinderii reclamante asupra cauzei, onorariul perceput de către acesta pentru o oră de lucru (EUR 85) şi costurile de traducere.
49. În această cauză, având în vedere asistenţa juridică acordată de către avocatul întreprinderii reclamante şi complexitatea cauzei, Curtea acordă întreprinderii reclamante EUR 1,530 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C.Dobânda de întârziere
50. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească întreprinderii reclamante, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 5,000 (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,530 (o mie cinci sute treizeci euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor întreprinderii reclamante cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 4 noiembrie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy