Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court's database HUDOC.
La traduction et l'autorisation de republier ont été accordées sous l'autorité de la Direction générale de l'Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L'autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA ŢURCAN ŞI ŢURCAN c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 39835/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
23/01/2008
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Ţurcan şi Ţurcan c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlG. Bonello,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
Dra L. Mijović,
DlJ. Šikuta, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 2 octombrie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 39835/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de cetăţenii Republicii Moldova şi ai României, dl Victor Ţurcan („V.T.”) şi dl Dorel Ţurcan („D.T.”), la 4 noiembrie 2005. Ei au fost reprezentaţi de către dl A. Tănase, avocat din Chişinău.
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că instanţele judecătoreşti nu au adus motive relevante şi suficiente pentru arestarea lor, că D.T. nu a avut acces la părţile relevante ale dosarului său penal pentru a contesta efectiv arestarea sa preventivă şi că instanţele judecătoreşti au refuzat să audieze un martor în ceea ce priveşte motivele arestului repetat al lui V.T..
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). La 14 martie 2006, o Cameră din cadrul acelei Secţii a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia. Fiind invitat să informeze Curtea dacă el ar dori să-şi exercite dreptul său de a interveni în această cauză, Guvernul român nu a prezentat niciun comentariu.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. V.T. s-a născut în anul 1948; D.T. s-a născut în anul 1952. Ambii locuiesc în Chişinău.
6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor. V.T. este directorul unei bănci comerciale („banca”); D.T. este un avocat care lucrează pentru această bancă; ei nu sunt rude. Potrivit statutului băncii, în structura organizaţională a băncii, preşedintele este situat mai jos de Consiliul de administrare, iar acel consiliu adoptă în ultima instanţă decizia de a acorda sau nu un credit important.
7. În primăvara anului 2005, o companie privată care aparţinea lui N.A. şi fratelui acestuia a cerut un credit de la bancă. Cererea de creditare a fost acceptată de Consiliul de administrare al băncii la 27 septembrie 2005.
1. Procedura iniţială pornită împotriva celor doi reclamanţi
8. La 12 octombrie 2005, angajaţii Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei („CCCEC”) l-au reţinut pe D.T. în timp ce primea bani de la N.A., fiind bănuit, împreună cu V.T., de tentativă de luare de mită.
9. În procesul-verbal de reţinere, întocmit cu o oră mai târziu, angajaţii au scris că au găsit la D.T. „urme evidente ale infracţiunii”, care mai târziu au fost explicate ca fiind 15,000 dolari americani marcaţi de CCCEC pentru a dovedi luarea de mită de la N.A.
10. La momentul reţinerii sale, D.T. a declarat că N.A. i-a restituit o datorie, după cum se confirma printr-o recipisă.
Atunci când a semnat procesul-verbal de reţinere, D.T. a scris următoarele:
„în timpul reţinerii mele, la 12 octombrie 2005, între orele 18 şi 22, geanta mea ... s-a aflat în posesia angajaţilor CCCEC şi din ea au dispărut: USD 4,000 şi o recipisă semnată de N.A., care confirma că acesta a împrumutat de la mine bani în sumă de USD 15,800.”
11. În aceeaşi zi, la mai puţin de o oră după reţinerea lui D.T., V.T. a fost de asemenea reţinut într-o altă parte a oraşului. Motivul indicat în procesul-verbal de reţinere a fost că: „un martor ocular poate indica că această persoană a săvârşit o infracţiune”. Se pare că niciun membru al Consiliului de administrare al băncii nu a fost reţinut sau audiat în legătură cu această cauză. Mai târziu, acuzarea a prezentat detalii, potrivit cărora banii transmişi de N.A. lui D.T. au fost special marcaţi pentru a proba luarea de mită. Banii urmau să fie împărţiţi între D.T. şi V.T., însă ultimul nu şi-a obţinut partea sa din cauza reţinerii lui D.T. imediat după ce a luat mită.
12. La 14 octombrie 2005, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de arest preventiv pe numele lui V.T. Motivele aduse au fost următoarele:
„V.T. este bănuit de săvârşirea unei infracţiuni grave, care se pedepseşte cu mai mult de doi ani de închisoare; probele prezentate au fost obţinute legal. Având în vedere gravitatea faptei de care este acuzat bănuitul, care prezintă un risc social sporit, necesitatea de a proteja ordinea publică, riscul ca el să exercite presiuni asupra martorilor care vor fi audiaţi în această cauză şi care sunt angajaţi ai băncii şi subordonaţi ai acuzatului, necesitatea a-i împiedica pe cei doi acuzaţi să se înţeleagă cu privire la o poziţie comună, de a exclude posibilitatea fabricării probelor, care, în mod evident, există la începutul urmăririi penale, precum şi riscul ca bănuitul să se eschiveze, ceea ce ar împiedica desfăşurarea normală a urmăririi penale, izolarea bănuitului este necesară.”
13. În cazul lui D.T., la aceeaşi dată, instanţa de judecată a adus motive aproape identice pentru arestarea acestuia, diferenţele constituind o constatare a unui risc general de a influenţa martorii şi a unui risc de a se ascunde în afara teritoriului controlat de stat.
14. Ambii reclamanţi au depus recurs, invocând insuficienţa motivelor aduse de Judecătoria Buiucani pentru arestarea lor. Ei s-au oferit să predea paşapoartele lor, pentru a garanta instanţei de judecată intenţia lor de a nu părăsi ţara şi au declarat că ei nu aveau antecedente penale, că aveau domiciliu permanent şi serviciu şi o reputaţie bună, V.T. fiind decorat cu câteva distincţii de stat. În recursul său, D.T. a scris că, de la momentul reţinerii sale, el nu a fost interogat, chiar dacă el s-a oferit să dea explicaţii; că el a declarat încă de la reţinerea sa că N.A. îi restituia o datorie atunci când a avut loc reţinerea, după cum se confirma printr-o recipisă semnată de N.A., şi că acea recipisă a dispărut ulterior din geanta sa.
15. La 21 octombrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursurile lor, confirmând constatarea Judecătoriei Buiucani cu privire la riscul ca ei să influenţeze martorii care lucrau la bancă, de a se înţelege cu privire la o poziţie comună şi de a distruge sau fabrica probe.
16. La 22 octombrie 2005, un procuror i-a pus sub învinuire pe ambii reclamanţi. În absenţa unui demers de prelungire a arestării sale preventive, V.T. a fost eliberat în aceeaşi zi, cu obligaţia de a nu părăsi ţara.
2.Procedurile ulterioare împotriva lui V.T.
17. La 18 noiembrie 2005, ziarul Timpul a publicat un interviu cu V.T., în care el a declarat inter alia că a aflat că una din discuţiile sale cu D.T., N.A. şi C.N., un angajat al băncii, privind creditul, a fost filmată în secret de N.A. şi că lui C.N. i s-a arătat înregistrarea şi a fost audiat cu privire la credit. El a mai declarat că interese private puternice încercau să preia banca, organizând în acest scop reţinerea lor.
În baza acelui interviu, procurorul a audiat-o pe C.N. despre faptul dacă ea a vorbit cu V.T. sau cu oricine altcineva despre declaraţiile sale anterioare făcute în calitate de martor. Ea a declarat că nu-şi amintea dacă a făcut acest lucru, însă a declarat că ea nu a discutat despre acest lucru cu V.T. şi că nu a vorbit în genere cu el, cu excepţia unui caz când l-a salutat pe acesta în holul băncii. Atunci, procurorul a solicitat arestarea la domiciliu a lui V.T.
18. La 22 noiembrie 2005, Judecătoria Buiucani a dispus arestarea la domiciliu a lui V.T. pe un termen de 10 zile. Instanţa de judecată a adus următoarele motive:
„Instanţa de judecată constată că urmărirea penală în această cauză se apropie de sfârşit, însă mai există câteva acţiuni procesuale care trebuie finalizate, inclusiv audierea mai multor persoane. Analizând procesul-verbal de audiere a lui C.N. şi interviul dat de V.T. ziarului Timpul, instanţa de judecată nu ar trebui să examineze chestiuni cu privire la vinovăţie, însă, după verificarea tuturor probelor, constată prezenţa anumitor indicii că acuzatul ar putea în viitor să încerce din nou să împiedice stabilirea adevărului şi buna desfăşurarea a urmăririi penale. Acest temei pentru arestarea preventivă este expres prevăzut în articolul 176 alin. 1 [al Codului de procedură penală]. Pe moment, V.T. este Preşedintele băncii, iar recent a apărut necesitatea de a audia câţiva dintre subordonaţii săi, existând astfel o probabilitate reală ca acesta să exercite presiuni asupra lor.”
19. V.T. a pretins la Judecătoria Buiucani că el a obţinut informaţia din alte surse şi a solicitat ca C.N. să fie audiată pentru a confirma că ea nu a vorbit cu el despre urmărirea penală şi că nu a fost influenţată de el. El a susţinut că audierea acelui martor era crucială, deoarece singurul temei invocat pentru ultima sa arestare a fost pretinsa presiune exercitată de el asupra lui C.N. după eliberarea sa la 22 octombrie 2005. Instanţa de judecată nu a reacţionat în niciun fel la această cerere.
20. La 25 noiembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a casat încheierea instanţei de judecată inferioare pe motive procedurale şi l-a obligat pe V.T. să nu părăsească oraşul timp de treizeci de zile.
3. Procedurile ulterioare împotriva lui D.T.
21. La 22 octombrie 2005, procurorul a cerut prelungirea detenţiei lui D.T. El s-a bazat inter alia pe faptul că încă mai trebuiau audiaţi martori. În aceeaşi zi, Judecătoria Buiucani a dispus prelungirea arestării lui D.T. pe un termen de douăzeci de zile, aducând următoarele motive:
„D.T. este acuzat de o infracţiune gravă. Probele prezentate au fost obţinute legal, există riscul ca el să influenţeze martorii care încă nu au fost audiaţi, deoarece acuzatul nu a oferit informaţii despre ei; există o necesitate continuă de a verifica toate aspectele declaraţiilor acuzatului; există riscul ca el să fabrice probe şi să se înţeleagă cu co-acuzatul cu privire la o poziţie comună. Pericolul ca el să se eschiveze de organele de drept persistă din motivele invocate la dispunerea arestării preventive pentru prima dată.”
22. La 28 octombrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul lui D.T., aducând motive similare celor din decizia sa din 21 octombrie 2005.
23. La 8 noiembrie 2005, instanţa de judecată a prelungit arestarea preventivă a lui D.T. pentru încă douăzeci de zile, aducând, în esenţă, aceleaşi motive ca şi cele aduse anterior. Instanţa de judecată a constatat inter alia că:
„există riscul ca învinuitul să influenţeze martorii care încă nu au fost audiaţi, deoarece, chiar dacă el s-a referit la ei în timpul audierii sale din 22 octombrie 2005, învinuitul a refuzat să-i identifice; există necesitatea de a verifica declaraţiile învinuitului, inclusiv posibila existenţă a unei recipise la care el face referire, fără a identifica locul unde ea ar putea fi găsită, existând astfel riscul ca el să contrafacă probe. Pericolul ca el să se eschiveze de organele de drept persistă din motivele invocate atunci când s-a dispus arestarea. Un temei suficient pentru prelungirea arestării este insistenţa lui că există probe care-l exonerează, fără a oferi posibilitatea acuzării sau apărării să stabilească dacă acest lucru este adevărat.”
24. D.T. a depus recurs, invocând inter alia dreptul său de a păstra tăcerea şi de a refuza divulgarea informaţiei despre martorii apărării sau alte probe, până la proces, precum şi faptul că celălalt co-acuzat (V.T.) a fost eliberat cu obligaţia de a nu părăsi ţara. El s-a mai plâns de lipsa accesului la majoritatea materialelor din dosarul penal pornit împotriva lui şi de lipsa reacţiei acuzării la materialele din presă cu privire la pretinsele ameninţări făcute la adresa lui V.T. de o persoană privată, potrivit cărora ultima a promis să organizeze reţinerea şi era, de fapt, un prieten al lui N.A., persoana care se pretinde că a dat mită. In fine, el a cerut înlocuirea arestului cu orice altă măsură preventivă care ar satisface scopurile legitime ale acuzării şi care l-ar proteja de presiuni ilegale în timpul detenţiei.
25. La 14 noiembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul lui D.T., constatând că:
„Pe moment, există riscul ca el să distrugă probe din cauza naturii infracţiunii (gravitatea infracţiunii de luare de mită) şi din cauza caracterului extrem de dificil al procedurilor.”
26. La 28 noiembrie 2005, Judecătoria Buiucani a prelungit arestarea preventivă a lui D.T. pentru încă douăzeci de zile. Instanţa de judecată a adus următoarele motive:
„analizând, la cererea acuzării, situaţia de fapt, instanţa de judecată constată că urmărirea penală în această cauză se apropie de sfârşit şi că mai există încă câteva acţiuni procedurale care urmează a fi finalizate înainte ca cauza să fie transmisă în instanţa de judecată. Instanţa de judecată subliniază că, conform articolului 20 alin. 3 al Codului de procedură penală, „urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale în care sunt bănuiţi sau învinuiţi arestaţi preventiv se fac de urgenţă”. În acelaşi timp, analizând toate circumstanţele pro şi contra prelungirii arestării şi având în vedere opinia procurorului că detenţia este absolut necesară şi poziţia apărării, instanţa de judecată consideră că temeiurile care au fost invocate atunci când s-a dispus arestarea preventivă persistă. D.T. este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni grave, care se pedepseşte cu mai mult de doi ani de închisoare, cauza fiind una excepţională datorită gravităţii faptei pretinse. Pe moment, persistă pericolul ca el să influenţeze martorii, să distrugă probele sau chiar să se eschiveze.”
27. D.T. a depus recurs, susţinând inter alia că urmărirea penală era tergiversată în pofida declaraţiei procurorului că aceasta se apropia de sfârşit şi că urma a fi finalizată până la 1 decembrie 2005. În continuare, el a pretins că el nu avea acces la majoritatea materialelor din dosarul penal, care erau necesare pentru a contesta detenţia sa continuă.
28. La 6 decembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a pronunţat două decizii. În prima, ea a constatat că, contrar articolului 308 la Codului de procedură penală, procurorul nu a prezentat Judecătoriei Buiucani materialele solicitate din dosarul penal pentru susţinerea cererii din 28 noiembrie 2005 de prelungire a arestării preventive a lui D.T.. În cea de-a doua decizie, instanţa de judecată a respins recursul lui D.T., constatând că:
„Judecătoria Buiucani a conchis corect că circumstanţele care au stat iniţial la baza arestării preventive [a lui D.T.] persistă. Deşi urmărirea penală a început la 12 octombrie 2005, persistă pericolul ca el să distrugă probe din cauza naturii infracţiunii şi a naturii extrem de complexe a procedurilor.”
29. La 21 decembrie 2005, Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de arestare a lui D.T. pentru încă douăzeci şi cinci de zile, aducând motive similare celor prezentate în încheierea sa din 28 noiembrie 2005.
30. În recurs, D.T. s-a plâns de durata urmăririi penale pe parcursul căreia nu a fost efectuată aproape nicio acţiune procedurală cu participarea sa, precum şi de detenţia sa într-o celulă solitară pe întreaga perioadă de detenţie. De asemenea, el s-a plâns de hărţuirea psihologică din partea angajaţilor CCCEC cu scopul de a obţine recunoaşterea vinovăţiei sale, precum şi de hărţuirea fiicei sale la 16 decembrie 2005, după ce ea l-a vizitat.
31. La 28 decembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul său, constatând că temeiurile pentru ţinerea lui în arest persistau.
32. La 13 ianuarie 2006, Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de arestare a lui D.T. pentru douăzeci de zile, aducând, în esenţă, aceleaşi motive ca şi cele aduse anterior, adăugând că rezultatele unei analize chimice, în baza căreia acţiuni procedurale ulterioare ar fi putut fi necesare, încă nu au fost primite.
33. În recurs, D.T. a susţinut că acuzarea nu a prezentat instanţei de judecată şi apărării niciun material, care să susţină necesitatea continuă de a-l ţine în arest. La 18 ianuarie 2006, Curtea de Apel a respins acest recurs din aceleaşi motive ca şi cele aduse anterior.
34. La 3 februarie 2006, Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de arestare a lui D.T. pentru douăzeci de zile, aducând motive similare celor prezentate anterior.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
35. Dreptul şi practica interne relevante au fost expuse în hotărârea Boicenco v. Moldova (nr. 41088/05, §§ 64-71, 11 iulie 2006).
36. Suplimentar, articolele relevante ale Codului de procedură penală prevăd următoarele:
„Articolul 176
(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror ... sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că ... învinuitul ... ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei.
...
(3) La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana … învinuitului …;
3) vîrsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.
Articolul 186
...
(6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului ... procurorul, nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucţie ... un demers privind prelungirea acestui termen. ...”
ÎN DREPT
37. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de condiţiile de detenţie în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC. Articolul 3 prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
38. De asemenea, ei s-au plâns de arestarea lor ilegală în lipsa unor motive verosimile de a bănui că ei au săvârşit o infracţiune, contrar articolului 5 § 1 (c) al Convenţiei, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
... (c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; ... .”
39. Reclamanţii au mai pretins, în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei, că arestarea lor preventivă nu s-a bazat pe motive „relevante şi suficiente”. Partea relevantă a articolului 5 § 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
40. D.T. s-a mai plâns, în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei, de omisiunea autorităţilor de a-i acorda lui şi avocatului lui acces la părţile relevante ale dosarului său penal pentru a contesta arestarea sa preventivă. V.T. s-a plâns, în temeiul aceluiaşi articol, de refuzul instanţelor judecătoreşti de a audia un martor cu privire la temeiurile celei de-a doua arestări a sa.
Articolul 5 § 4 prevede următoarele:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
I. ADMISIBILITATEA
41. În cererea lor iniţială, reclamanţii au formulat pretenţii în temeiul articolelor 3 şi 5 § 1 ale Convenţiei. Totuşi, în observaţiile lor cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, ei au solicitat Curţii să nu continue examinarea acestor pretenţii. Curtea nu vede niciun motiv pentru a le examina.
42. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor formulate în temeiul articolului 5 §§ 3 şi 4 al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
43. Reclamanţii au pretins că instanţele judecătoreşti nu au adus „motive relevante şi suficiente” în încheierile privind arestarea lor preventivă. În special, instanţele judecătoreşti nu au prezentat detalii sau probe, care să susţină constatările lor cu privire la pretinsele pericole care ar fi survenit dacă reclamanţii ar fi fost eliberaţi. Reclamanţii au prezentat argumente cu privire la fiecare temei invocat într-o manieră generală de către instanţele judecătoreşti naţionale, însă instanţele judecătoreşti nu au răspuns în niciun fel.
44. Guvernul nu a fost de acord, susţinând că instanţele judecătoreşti au adus motive relevante şi suficiente în baza dosarului pe care-l deţineau. El a adăugat că motivele pentru arestarea preventivă nu trebuie să fie atât de detaliate încât să dovedească vinovăţia bănuitului. Guvernul a mai notat că cea de-a doua încheiere privind arestarea lui V.T. (arestul la domiciliu) pronunţată la 22 noiembrie 2005 a fost casată la 25 noiembrie 2005 şi, astfel, nu a avut urmări asupra acestuia.
B. Aprecierea Curţii
45. Curtea reaminteşte principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa cu privire la articolul 5 § 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte cerinţa de a aduce motive relevante şi suficiente pentru arestarea preventivă (a se vedea, de exemplu, Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, §§ 95-99, 4 octombrie 2005), nerespectarea căreia ar putea duce la aprecierea detenţiei ca fiind arbitrară. În continuare, în această privinţă, ea reaminteşte că justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie demonstrată de autorităţi în mod convingător (Belchev v. Bulgaria, nr. 39270/98, § 82, 8 aprilie 2004, şi Castraveţ v. Moldova, nr. 23393/05, § 33, 13 martie 2007). În ceea ce priveşte o perioadă de detenţie contestată, Curtea a constatat, de asemenea, o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei (a se vedea Ambruszkiewicz v. Poland, nr. 38797/03, § 33, 4 mai 2006, şi Belevitskiy v. Russia, nr. 72967/01, § 91, 1 martie 2007) pe motiv că autorităţile nu au justificat privarea de libertate.
46. Curtea consideră că faptele din această cauză ridică chestiuni care ar fi fost mai potrivit să fie examinate prin prisma articolului 5 § 1 al Convenţiei. Totuşi, ea notează retragerea de către reclamanţi a pretenţiei lor formulate în temeiul articolului 5 § 1. Prin urmare, în circumstanţele specifice ale acestei cereri, Curtea va examina cauza prin prisma articolului 5 § 3 al Convenţiei.
47. Curtea notează că motivele pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti naţionale în deciziile lor de a aresta preventiv reclamanţii şi de a prelungi arestarea preventivă a lui D.T. (a se vedea paragrafele 12, 13, 15, 20-23, 25, 26, 28, 29 şi 31-34 de mai sus) au fost similare cu motivele aduse de instanţele judecătoreşti naţionale pentru arestarea preventivă a reclamantului în cauza Şarban (citată mai sus, în §§ 11 şi 14). La fel ca şi în cauza Şarban, instanţele judecătoreşti naţionale s-au limitat la parafrazarea motivelor pentru arestarea preventivă, prevăzute de Codul de procedură penală, fără a explica cum se aplică ele în cazul reclamantului.
48. În cazul lui V.T., instanţele judecătoreşti s-au bazat pe funcţia lui de preşedinte al băncii în care câţiva martori lucrau şi posibilitatea lui de a-i influenţa pe aceştia, precum şi pe posibilitatea ca el să se înţeleagă cu D.T. cu privire la o poziţie de apărare comună. Totuşi, Curtea notează că, la 22 octombrie 2005, când V.T. a fost eliberat, procurorul a invocat ca unul din motivele pentru deţinerea continuă a lui D.T. (a se vedea paragraful 21 de mai sus) necesitatea de a audia martori care nu au fost niciodată identificaţi, dar care se prezuma că erau comuni pentru ambii acuzaţi. Nu este clar de ce instanţele judecătoreşti au dispus arestarea lui V.T. din cauza, în parte, a posibilităţii de a influenţa martorii, deşi câteva zile mai târziu, înainte ca acei martori să fie audiaţi, el a fost eliberat, aparent, în lipsa vreunui pericol al unei astfel de presiuni ilegale asupra martorilor.
49. Mai mult, la 21 octombrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a constatat persistenţa unui pericol pentru urmărirea penală dacă V.T. ar fi fost eliberat, deşi ea era conştientă de faptul că procurorul nu a depus un demers pentru prelungirea arestării preventive a acestuia, care urma să expire în ziua următoare (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Prin urmare, rezultă că procurorul însuşi nu era convins că V.T. prezenta un pericol de ingerinţă în urmărirea penală, deoarece deja la 17 octombrie 2005 (cu cinci zile înainte ca încheierea iniţială privind arestarea preventivă a lui V.T. să expire, a se vedea paragraful 36 de mai sus) el a decis să nu ceară prelungirea arestului acestuia.
50. Mai mult, niciunul din elementele în favoarea eliberării lui V.T. nu a fost examinat, în pofida cerinţei exprese de a face acest lucru prevăzut de articolul 176 alin. 3 al Codului de procedură penală (a se vedea paragraful 36 de mai sus) şi a referirii de către V.T. la câteva motive relevante prima facie împotriva arestării (a se vedea paragraful 14 de mai sus; a se vedea, de asemenea, Ambruszkiewicz v. Poland, citată mai sus, § 33).
51. Curtea este, în special, frapată de motivele pentru deţinerea lui D.T. începând cu 8 noiembrie 2005 (a se vedea paragrafele 23 et seq. de mai sus), şi anume că el a refuzat să divulge acuzării numele martorilor care puteau dovedi nevinovăţia sa în proces. Ea consideră că acest lucru nu numai că nu poate constitui un temei pentru arestarea unei persoane, dar este şi o încălcare a dreptului unui acuzat de a păstra tăcerea, garantat de articolul 6 al Convenţiei (a se vedea, printre multe altele, Jalloh v. Germany [GC], nr. 54810/00, § 100, ECHR 2006‑...).
52. Curtea notează cu o îngrijorare serioasă că, în pofida insuficienţei motivelor iniţiale pentru arestarea preventivă şi a lipsei unor noi motive, arestarea preventivă a lui D.T. a fost prelungită de multe ori, câteodată chiar şi când instanţele judecătoreşti naţionale nu aveau în faţa lor materialele dosarului (a se vedea paragraful 28 de mai sus). De asemenea, instanţele judecătoreşti nu au luat în considerare posibilitatea de a aplica măsuri preventive alternative, cum ar fi arestarea la domiciliu, deşi li s-a solicitat acest lucru de către D.T. Acest lucru, împreună cu lipsa motivelor pentru arestarea acestuia, ar putea crea dubii asupra legalităţii întregii sale detenţii, cerinţă prevăzută de articolul 5 § 1 al Convenţiei (a se vedea Ambruszkiewicz, citată mai sus, § 33).
53. În lumina celor de mai sus, Curtea nu consideră că această cauză poate fi distinsă de cauza Şarban în ceea ce priveşte relevanţa şi suficienţa motivelor pentru arestarea preventivă.
54. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în privinţa ambilor reclamanţi.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI
A. Accesul la dosar
1. Argumentele părţilor
55. Guvernul a susţinut că atât D.T., cât şi avocatul său nu s-au plâns niciodată de omisiunea de a li se acorda acces la vreo parte a dosarului. Mai mult, instanţele judecătoreşti nu puteau examina un demers privind prelungirea arestării preventive a reclamantului sau oricare din cererile habeas corpus ale acestuia fără a avea dosarul. În ceea ce priveşte constatarea Curţii de Apel precum că instanţei judecătoreşti inferioare nu i-au fost prezentate materialele relevante (a se vedea paragraful 28 de mai sus), aceasta s-a întâmplat doar o singură dată, iar, ulterior, acest fapt a fost remediat de către acuzare.
56. D.T. a făcut referire la plângerile sale adresate instanţelor judecătoreşti naţionale (a se vedea paragrafele 24 şi 27 de mai sus) şi la constatarea Curţii de Apel din 6 decembrie 2005 (a se vedea paragraful 28 de mai sus). El a declarat că exista o practică administrativă de a nu acorda apărării acces la nicio parte a dosarului penal înaintea şedinţelor judecătoreşti cu privire la aplicarea sau prelungirea arestării preventive (cu excepţia câtorva pagini, care includeau acuzaţiile aduse şi procesul-verbal de reţinere, care erau deja cunoscute de apărare). In fine, D.T. a subliniat că instanţele judecătoreşti s-au bazat, în mod repetat, pe faptul că temeiurile pentru arestarea sa preventivă iniţială au rămas valabile, deşi el nu a putut niciodată să vadă niciunul din materialele pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti pentru a contesta acea constatare.
2.Aprecierea Curţii
(a)Principii generale
57. Curtea reiterează că o instanţă judecătorească, la examinarea unui recurs împotriva arestării preventive, trebuie să asigure garanţiile unei proceduri judiciare. Procedurile trebuie să fie contradictorii şi trebuie să asigure întotdeauna „egalitatea armelor” între părţi, procuror şi persoana arestată.
58. În cazul unei persoane a cărei detenţie cade sub incidenţa articolului 5 § 1 (c), o audiere este necesară. Având în vedere impactul dramatic al privării de libertate asupra drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, în circumstanţele unei investigaţii în derulare, procedurile desfăşurate în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei trebuie, în principiu, să întrunească în cea mai mare măsură posibilă cerinţele de bază ale unui proces echitabil (Shishkov v. Bulgaria, nr. 38822/97, § 77, ECHR 2003‑I (extracts)).
59. Egalitatea armelor nu este asigurată dacă apărării i se neagă accesul la acele documente din dosarul penal care sunt esenţiale pentru a contesta, în mod efectiv, legalitatea detenţiei clientului său în sensul Convenţiei. Conceptul de legalitate a detenţiei nu se limitează la conformarea cu cerinţele procedurale prevăzute de legislaţia naţională, dar se referă şi la caracterul rezonabil al bănuielii în temeiul căruia se aplică arestul, legitimitatea scopului urmărit prin arest şi la justificarea detenţiei care rezultă din acesta.
60. Curtea recunoaşte necesitatea ca urmăririle penale să fie desfăşurate în mod eficient, ceea ce poate presupune că o parte din informaţiile colectate în timpul acestora trebuie păstrată în secret pentru a împiedica acuzaţii să altereze probele şi să submineze efectuarea justiţiei. Totuşi, acest scop legitim nu ar putea fi îndeplinit pe seama unor restricţii substanţiale asupra drepturilor apărării. Prin urmare, informaţia care este esenţială pentru aprecierea legalităţii unei detenţii trebuie să fie, în mod corespunzător, pusă la dispoziţia avocatului acuzatului (a se vedea, printre altele, Lamy v. Belgium, hotărâre din 30 martie 1989, Seria A nr. 151, pp. 16-17, § 29, şi Garcia Alva v. Germany, nr. 23541/94, §§ 39-43, 13 februarie 2001).
(b) Aplicarea acestor principii în această cauză
61. În această cauză, părţile dispută faptul dacă D.T. sau avocatul său au cerut acces la părţi ale dosarului penal şi că un astfel de acces le-a fost refuzat. Totuşi, Curtea notează că D.T. s-a plâns, în mod repetat, de omisiunea de a i se acorda acces la dosar şi că instanţele judecătoreşti nu au reacţionat în niciun mod la aceste plângeri. Singura excepţie la care s-au referit părţile şi care, în opinia Curţii, confirmă încă o dată că lui D.T. într-adevăr i-a fost refuzat accesul la părţi ale dosarului, care conţineau temeiurile arestării sale, a fost decizia Curţii de Apel din 6 decembrie 2005.
62. Curtea notează că nu a fost adus niciun motiv pentru păstrarea în secret a acestei informaţii şi că D.T. nu a putut să conteste, în mod corespunzător, motivele arestării sale. În astfel de circumstanţe, nu poate fi afirmat faptul că, în această cauză, principiul „egalităţii armelor”, în sensul articolului 5 § 4 al Convenţiei, a fost respectat.
63. De asemenea, Curtea consideră că practica de a nu divulga materialele din dosar cu privire la temeiurile arestării, împreună cu omisiunea instanţelor judecătoreşti de a aduce motive suficiente pentru arest fortifică, în mod legitim, impresia acuzatului că detenţia sa a fost arbitrară.
64. Prin urmare, în privinţa lui D.T., a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei.
B. Omisiunea de a audia un martor
1. Argumentele părţilor
65. Guvernul a susţinut că omisiunea Judecătoriei Buiucani de a audia martorul C.N. la 22 noiembrie 2005 (a se vedea paragrafele 18 şi 19 de mai sus) nu a afectat în niciun fel drepturile lui V.T., deoarece arestul acestuia la domiciliu, dispus de acea instanţă judecătorească, a fost anulat în recurs, iar el între timp nu a fost deţinut.
66. V.T. a susţinut că, ca urmare a deciziei Judecătoriei Buiucani din 22 noiembrie 2005, el s-a aflat trei zile în arest la domiciliu. Mai mult, în decizia sa din 25 noiembrie 2005, Curtea de Apel a casat încheierea instanţei judecătoreşti inferioare pe motive procedurale, fără a face vreo referire la cererea de a audia martorul C.N. Prin urmare, ea nu a remediat omisiunea de a audia martorul sau cele trei zile de detenţie arbitrară.
2. Aprecierea Curţii
67. Curtea face referire la principiile generale relevante stabilite în jurisprudenţa sa (a se vedea, printre altele, Becciev v. Moldova, nr. 9190/03, §§ 68-72, 4 octombrie 2005). În special, ea reiterează că atunci când există probe care prima facie par să aibă legătură directă cu chestiunea legalităţii detenţiei continue, pentru ca articolul 5 § 4 să fie respectat, este esenţial ca instanţele judecătoreşti naţionale să le examineze şi evalueze (a se vedea, mutatis mutandis, Chahal v. the United Kingdom, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996‑V, pp.1866-67, §§ 130-131, şi Hussain v. the United Kingdom, hotărâre 21 februarie 1996, Reports 1996‑I, p. 271, § 60).
68. În această cauză, nu s-a disputat faptul că singurul temei pentru arestul la domiciliu al lui V.T., dispus la 22 noiembrie 2005, a fost pretinsa sa influenţă asupra martorului C.N. (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Curtea consideră că, astfel, declaraţiile lui C.N. constituiau un element important pentru determinarea faptului dacă V.T. a exercitat presiuni asupra ei şi dacă el trebuia din nou arestat. Omisiunea de a o audia a lipsit apărarea de singura sa şansă de a-l convinge pe judecătorul de instrucţie de lipsa vreunui motiv pentru arestarea reclamantului.
69. De asemenea, Curtea notează că, în declaraţiile date de C.N. procurorului, după publicarea în ziar a materialului despre ea, aceasta a susţinut, în mod explicit, că V.T. nu a interacţionat cu ea în niciun fel şi că, în afară de cazul când ea l-a salutat pe acesta în holul băncii, ea nu a avut nicio discuţie cu el (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Potrivit lui V.T., declaraţiile lui C.N. au fost, în mod grosolan, interpretate incorect de către acuzare pentru a asigura arestarea lui. Curtea reaminteşte că, deşi ţine în primul rând de instanţele judecătoreşti naţionale să evalueze admisibilitatea, relevanţa şi importanţa probelor într-o cauză, anume pentru a evita pericolul interpretării incorecte a declaraţiilor martorului şi pentru a evita aplicarea arestării în lipsa unui temei corespunzător, C.N. trebuia audiată în faţa instanţei judecătoreşti.
70. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că prin refuzul, fără nicio explicaţie, de a o audia pe C.N. în calitate de martor la şedinţa judecătorească din 22 noiembrie 2005, Judecătoria Buiucani a încălcat drepturile lui V.T. garantate de articolul 5 § 4 al Convenţiei.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
71. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul moral
72. V.T. a pretins 5,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, iar D.T. a pretins EUR 7,000. Ei s-au referit la stresul şi neliniştea pe care le-au suferit ca urmare a arestării lor fără niciun motiv. Astfel, ei nu ştiau dacă şi când să aştepte sfârşitul detenţiei lor şi s-au simţit neajutoraţi, fiindcă nu au putut s-o conteste în niciun mod semnificativ.
73. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au adus nicio probă cu privire la prejudiciul moral şi că, în orice caz, pretenţiile lor erau excesive.
74. Curtea consideră că reclamanţilor trebuia să le fi fost cauzat un anumit stres şi nelinişte ca urmare a încălcărilor dreptului lor la libertate şi siguranţă, garantat de articolul 5 § 3 şi 5 § 4 al Convenţiei, în special, datorită caracterului notoriu al cauzei şi a faptului că aceasta s-a aflat mult timp în vizorul presei. Suferinţa lui D.T. trebuia să fi fost intensificată de durata detenţiei sale nejustificate şi de faptul că el a fost arestat, deoarece şi-a exercitat dreptul său de a păstra tăcerea.
Hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă lui Dorel Ţurcan suma totală de EUR 4,000 şi lui Victor Ţurcan EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
75. Reclamanţii au pretins EUR 8,520 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. Ei s-au bazat pe o listă care conţinea numărul orelor prestate de avocatul lor asupra cauzei (75.4 ore) şi onorariul pentru o oră de lucru care varia între EUR 60 şi 100.
76. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, susţinând că ea era excesivă. Potrivit lui, suma pretinsă de reclamanţi era prea mare în comparaţie cu salariul mediu lunar din Republica Moldova. De asemenea, Guvernul a contestat numărul de ore petrecute de reprezentantul reclamanţilor asupra cauzei.
77. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, ca exemplu, Becciev, citată mai sus, § 88).
78. În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată de reclamanţi, criteriile de mai sus şi complexitatea cauzei, Curtea acordă ambilor reclamanţi suma totală de EUR 2,000.
C.Dobânda de întârziere
79. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.Declară cererea admisibilă;
2.Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în privinţa ambilor reclamanţi;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei în privinţa dlui Dorel Ţurcan;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei în privinţa dlui Victor Ţurcan;
5. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 4,000 (patru mii euro) lui Dorel Ţurcan şi EUR 3,000 (trei mii euro) lui Victor Ţurcan cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 2,000 (două mii euro) ambilor reclamanţi cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 23 octombrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy