Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA UNISTAR VENTURES GMBH c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 19245/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 decembrie 2008
DEFINITIVĂ
09/03/2009
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Unistar Ventures Gmbh c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 18 noiembrie 2008 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 19245/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Unistar Ventures Gmbh, o întreprindere înregistrată în Germania („reclamantul”), la 7 martie 2003.
2. Întreprinderea reclamantă a fost reprezentată de către dl V. Nagacevschi şi dl A. Năstase, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agenţii săi, dl V. Pârlog şi, ulterior, dl V. Grosu.
3. Reclamantul s-a plâns de faptul că o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în favoarea sa nu a fost executată timp de câţiva ani.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a Patra a Curţii. La 15 iunie 2004, o Cameră din cadrul acelei Secţii a comunicat Guvernului cererea. La 14 februarie 2006, în conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
5. Printr-o decizie separată din 20 februarie 2007, Curtea a declarat cererea admisibilă şi a încetat aplicarea articolului 29 § 3 al Convenţiei acestei cauze. La aceeaşi dată, Guvernul german a fost informat despre dreptul său de a interveni în proceduri în conformitate cu articolul 36 § 1 al Convenţiei şi articolul 44 § 1(b) al Regulamentului Curţii, însă acesta nu a comunicat dorinţa de a se folosi de acest drept.
6. Atât întreprinderea reclamantă, cât şi Guvernul au prezentat fiecare observaţii cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii), iar Camera a decis, după consultarea părţilor, că o audiere cu privire la fondul cauzei nu a fost necesară (articolul 59 § 3 in fine al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
7. Reclamantul, Unistar Ventures Gmbh (în continuare „UV”), este o întreprindere înregistrată în Germania.
1. Crearea companiei moldo-germane Air Moldova S.R.L.
8. La 3 martie 2000, UV a semnat un contract cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile (numită în continuare „ASAC”), în temeiul căruia compania aeriană de stat Air Moldova urma să fie reorganizată într-o companie aeriană moldo-germană cu răspundere limitată cu denumirea Air Moldova S.R.L. (numită în continuare „compania”). Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de ASAC, urma să contribuie cu 31,025,504 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 2,548,086 euro (EUR) la acea dată), reprezentând 51% din capitalul statutar, iar UV urma să contribuie cu 2,384,705 dolari SUA (USD) (echivalentul a MDL 29,808,812 şi EUR 2,448,161 la acea dată), reprezentând 49% din capitalul statutar. Compania nou-creată a fost declarată succesor de drept al companiei aeriene de stat Air Moldova.
9. La aceeaşi dată, a fost adoptat Statutul întreprinderii şi a fost ales directorul general („directorul”). Statutul întreprinderii prevedea că el putea fi eliberat din funcţie doar cu trei pătrimi din voturi.
10. La 7 aprilie 2000, Departamentul privatizării al Ministerului Economiei a eliberat un permis companiei nou-create. Permisul prevedea inter alia că, după verificarea documentelor de constituire, Departamentul de Privatizare a decis să permită crearea noii companii.
11. La 25 iulie 2000, o subdiviziune specializată a Ministerului Justiţiei a examinat legalitatea documentelor de constituire a companiei. Aceasta a adoptat o decizie conform căreia compania a fost înregistrată legal şi că toate documentele de constituire erau în ordine şi în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova.
12. La 2 august 2000, ca urmare a unei scrisori a unui deputat din Parlament, Procuratura Generală a verificat legalitatea constituirii companiei. În concluziile sale scrise, ea a declarat că toate documentele de constituire erau în ordine şi că prevederile privind crearea unei companii cu participarea statului au fost pe deplin respectate.
13. Din documentele prezentate de către părţi reiese că, la 12 iunie 2000 şi 13 iunie 2001, compania a primit de la UV şi/sau de la directorul său, prin intermediul Dresdner Bank, în trei tranşe, suma de USD 2,384,705.
2. Cumpărarea aeronavelor noi de către companie
14. La o dată nespecificată, compania a încheiat un contract cu producătorul brazilian de aeronave Embraer - Empresa Brasileira de Aeronáutica S.A. (numit în continuare „producătorul brazilian de aeronave”) pentru cumpărarea a două aeronave Embraer 145. Din documentele prezentate de părţi, reiese că preţul aeronavelor era de aproximativ USD 39 milioane, din care 15% urmau să fie plătite de companie, iar restul urma să fie finanţat de către Dresdner Bank şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare („BERD”) prin intermediul unui credit acordat pe un termen de zece ani.
15. La o dată nespecificată, compania a plătit un avans nerambursabil de aproximativ USD 3.7 milioane producătorului brazilian de aeronave.
3. Schimbarea Guvernului şi litigiul dintre UV şi noul Guvern
16. Faptele prezentate la acest capitol se bazează pe declaraţiile şi documentele prezentate de reclamant şi care nu au fost contestate de Guvern.
17. În februarie 2001, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a câştigat alegerile parlamentare. Acesta a declarat în programul său, inter alia, că ţările din Vest aveau tendinţa să pătrundă pe piaţa Republicii Moldova cu orice preţ, să preia bunuri valoroase şi să impună ţării contracte inegale pentru a o face dependentă de creditori. Unul din scopurile Partidului Comuniştilor a fost să preia controlul asupra ramurilor strategice ale economiei naţionale şi, în acelaşi timp, să menţină caracterul privat al sferelor de comerţ şi servicii, al agriculturii şi producătorilor industriali mici.
18. În ianuarie 2002, ASAC a făcut o încercare de a schimba directorul companiei, folosind 51% din voturile sale. UV, însă, s-a opus acestei încercări. Poziţia UV a fost susţinută de Dresdner Bank, care s-a adresat cu o scrisoare Preşedintelui Republicii Moldova, informându-l că, în opinia sa, schimbarea conducerii era contrară statutului companiei şi că, în caz de schimbare a conducerii, aceasta va lua în consideraţie retragerea liniilor de credit şi că BERD va proceda în acelaşi fel. Se pare că, după această intervenţie, ASAC a cedat pentru un timp. Totuşi, compania a început să întâmpine presiuni din partea diferitor organe de stat.
19. Ulterior, la întrunirea acţionarilor din 19 iunie 2002, folosind cele 51% din voturile sale, ASAC, în mod unilateral, l-a eliberat din funcţie pe directorul companiei Air Moldova.
20. La aceeaşi dată, Dresdner Bank a informat preşedintele Republicii Moldova, prim-ministrul, Ambasada Germaniei la Chişinău, oficiul BERD la Chişinău, oficiul Băncii Mondiale la Chişinău şi oficiul Fondului Monetar Internaţional la Chişinău, inter alia, că acţiunile ASAC erau contrare statutului companiei, care prevedea că era nevoie de cel puţin 75% din voturi pentru schimbarea conducerii. De asemenea, ea şi-a declarat intenţia de a se retrage din proiectul companiei privind cumpărarea aeronavelor noi şi a subliniat că acţiunile Guvernului prejudiciau serios imaginea ţării şi atragerea de către aceasta a investitorilor străini.
21. La 21 iunie 2002, BERD s-a adresat cu o scrisoare prim-ministrului Republicii Moldova în care şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu presiunea exercitată asupra companiei şi „schimbarea arbitrară şi comercial nenecesară a conducerii companiei”. Ea a subliniat că astfel de acţiuni ale Guvernului ar putea duce la stoparea oricăror investiţii ale BERD în Republica Moldova şi că retragerea eventuală a Dresdner Bank de la finanţarea companiei ar putea duce, de asemenea, la retragerea BERD.
22. La 3 iulie 2002, Dresdner Bank a informat compania despre închiderea liniei sale de credit pentru cumpărarea aeronavelor Embraer.
23. La 18 iulie 2002, UV s-a adresat cu o scrisoare către ASAC în care a propus găsirea unei soluţii pentru această problemă prin reorganizarea companiei într-o societate pe acţiuni şi includerea BERD în calitate de acţionar. Ea a subliniat că, în caz contrar, compania risca să piardă avansul de USD 3.7 milioane plătit producătorului brazilian de aeronave şi să plătească penalităţi în mărime de până la USD 7 milioane. Se pare că propunerea lui UV nu a fost acceptată.
4. Procedurile judiciare dintre UV şi ASAC
24. La 26 iunie 2002, UV a intentat o acţiune civilă împotriva ASAC, contestând schimbarea directorului pe motiv că aceasta a fost contrară statutului companiei.
25. La 10 iulie 2002, ASAC a intentat acţiunea sa împotriva lui UV, solicitând declararea nulă a contractului din 3 martie 2000, prin care a fost creată compania. Temeiurile pe care s-a bazat ASAC au fost, inter alia, că documentele de constituire nu erau conforme unor hotărâri de guvern şi că reclamantul nu dispunea de capacitate juridică pentru a fi fondator al companiei.
26. UV a contestat acţiunea ASAC, susţinând, inter alia, că ea dispunea de capacitate juridică şi că, în conformitate cu Legea privind investiţiile străine, hotărârile de guvern nu erau obligatorii pentru companiile cu investiţii străine, ci exclusiv legile adoptate de Parlament. De asemenea, aceasta a susţinut că, în orice caz, nu exista nicio prevedere în legislaţia Republicii Moldova care ar interzice stipularea în statutul companiei a unui procentaj mai mare de voturi necesar pentru alegerea conducerii.
27. Judecătoria Economică a Republicii Moldova a conexat cele două acţiuni şi, la 6 august 2002, a hotărât în favoarea ASAC. Instanţa a respins acţiunea lui UV pe motiv că, în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 500 din 10 septembrie 1991, privind aprobarea Regulamentului societăţilor economice, directorul general trebuia ales prin simpla majoritate de 51%.
28. În acelaşi timp, judecătoria economică a admis acţiunea ASAC împotriva lui UV, ordonând rezilierea contractului prin care a fost creată compania. Instanţa a acceptat toate argumentele pe care s-a bazat ASAC şi, de asemenea, a adăugat, din proprie iniţiativă, că nu dispunea de nicio dovadă a plăţii de către UV a contribuţiei sale de USD 2,384,705 în fondul statutar al companiei.
29. În dispozitivul hotărârii, judecătoria economică a indicat următoarele:
„Readucerea părţilor la situaţia iniţială se va efectua după o verificare de audit contabilă şi stabilirea cuantumului investiţiilor efectuate. Alineatul dat al hotărârii judecătoreşti se va executa de către Guvernul RM, Ministerul Finanţelor, Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile, cu participarea ÎCS „Unistar Ventures GmbH.”
30. De asemenea, instanţa a obligat-o pe UV să plătească taxa de stat, în mărime de MDL 180,000 (aproximativ EUR 13,427).
31. UV a contestat această hotărâre, însă recursul său a fost respins de către Curtea Supremă de Justiţie la 18 septembrie 2002. Curtea Supremă de Justiţie nu a invocat motive noi.
32. Hotărârea judecătoriei economice din 6 august 2002 a devenit irevocabilă şi, la scurt timp după aceasta, compania a fost reorganizată şi înregistrată din nou ca o companie aeriană de stat, cu denumirea Air Moldova. Se pare că compania nou-înregistrată a păstrat toate bunurile şi datoriile companiei.
5. Evenimentele care au avut loc după procedurile judiciare
33. La 25 octombrie 2002, UV s-a adresat cu o scrisoare către ASAC şi Compania de Stat Air Moldova, solicitând rambursarea investiţiilor sale până la 29 octombrie 2002. De asemenea, UV a declarat că, dacă banii nu vor fi plătiţi, aceasta va lua toate măsurile necesare, chiar şi până la sechestrarea aeronavei Air Moldova pe teritoriul Germaniei.
34. La 4 noiembrie 2002, UV a solicitat de la Judecătoria Economică eliberarea titlului executoriu în baza hotărârii din 6 august 2002.
35. La 21 noiembrie 2002, Judecătoria Economică a răspuns că niciun titlu executoriu nu putea fi eliberat, deoarece executarea urma a fi efectuată doar în baza hotărârii din 6 august 2002.
36. La 6 decembrie 2002, UV s-a adresat cu o scrisoare Guvernului Republicii Moldova şi Ministerului Finanţelor, solicitându-le să se conformeze hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002 şi să readucă părţile la situaţia în care s-au aflat înainte de încheierea contractului de asociere.
37. La 26 decembrie 2002, Curtea de Conturi a Republicii Moldova, autoritatea care controlează formarea, administrarea şi folosirea finanţelor publice în Republica Moldova, a emis o hotărâre privind administrarea patrimoniului de stat la companie. Ea a constatat, inter alia, că UV a investit USD 2,384 milioane în fondul statutar al companiei, ceea ce reprezenta 49% din capital, care, la data examinării de către Curtea de Conturi, a fost plătită în întregime de către UV. Hotărârea Curţii de Conturi a fost publicată în Monitorul Oficial.
38. La 20 februarie 2003, Ministerul Finanţelor a răspuns la scrisoarea lui UV din 6 decembrie 2002, indicând că, deoarece el nu era beneficiarul investiţiei, el nu putea să plătească.
39. Deoarece, din cauza neclarităţii hotărârii din 6 august 2002, Oficiul cadastral refuza să înregistreze din nou unele din bunurile fostei companii moldo-germane pe numele companiei de stat reorganizate, la 12 februarie 2004, ASAC a solicitat Curţii de Apel Economice să explice hotărârea în această parte.
40. La 6 mai 2004, UV s-a adresat cu o cerere similară Curţii de Apel Economice solicitând, inter alia, explicarea motivului dispunerii verificării de audit contabile odată ce cuantumul investiţiilor efectuate era cunoscut părţilor. De asemenea, ea a întrebat cine trebuia să efectueze verificarea şi dacă aceasta ar trebui să fie o organizaţie naţională, internaţională, guvernamentală sau non-guvernamentală. În final, ea a întrebat de termenul limită pentru efectuarea verificării şi explicarea sintagmei din hotărâre „cu participarea UV”.
41. La 18 mai 2004, Curtea de Apel Economică a admis cererea ASAC şi a indicat ca bunurile să fie înregistrate din nou pe numele acesteia. În acelaşi timp, referindu-se la cererea lui UV, instanţa a susţinut că, în ceea ce priveşte restituirea investiţiilor făcute de UV, dispozitivul hotărârii era suficient de clar şi că, deoarece instanţei de judecată nu i-au fost prezentate [în cadrul procedurilor] probele care ar stabili cuantumul exact al investiţiilor, o verificare de audit a fost dispusă pentru ca să poată fi stabilit cuantumul lor şi restituit lui UV.
42. După comunicarea acestei cauze Guvernului, la 20 mai 2005, ASAC i-a scris lui UV şi i-a propus organizarea unei întâlniri în următoarele cincisprezece zile, pentru a ajunge la un acord privind metoda de executare a hotărârii din 6 august 2002. În special, aceasta a subliniat că era necesar de a se ajunge la un acord privind compania de audit care trebuia angajată, costurile de audit şi întrebările care trebuiau adresate auditorului.
43. La 26 mai 2005, reprezentantul UV a răspuns că el era gata să se întâlnească cu reprezentanţii ASAC oricând, cu excepţia zilelor de 30 şi 31 mai şi 1, 2, 6 şi 14 iunie 2006.
44. La 23 august 2005, a avut loc o întâlnire dintre reprezentanţii ASAC, Ministerului Finanţelor şi UV şi s-a ajuns la o înţelegere că primii doi vor formula întrebările care i se vor pune auditorului şi le vor trimite lui UV pentru comentarii. Reprezentantul UV şi-a exprimat dezacordul cu propunerea celorlalte părţi ca compania să contribuie la cheltuielile pentru audit. Ea a susţinut că, potrivit hotărârii judecătoreşti, verificarea de audit trebuia efectuată de către Guvern, Ministerul Finanţelor şi ASAC, în timp ce UV doar va „participa”.
45. La 30 mai 2005, ASAC s-a adresat în scris Curţii de Apel Economice, solicitând explicarea hotărârii din 6 august 2002 şi anume: cine trebuia să organizeze auditul şi verificarea contabilă şi care era măsura de implicare a Guvernului, Ministerului Finanţelor, ASAC şi UV. De asemenea, ASAC a solicitat explicaţii privind compania care trebuia să efectueze verificarea, întrebările care i se vor pune şi cine trebuia să plătească pentru audit. Se pare că Curtea de Apel Economică nu a examinat niciodată această cerere.
46. La 5 octombrie 2005, reprezentantul UV a primit de la ASAC un set de întrebări care trebuia să fie adresate auditorului. Întrebările includeau astfel de chestiuni, precum starea financiară a companiei Air Moldova la momentul reorganizării sale într-o companie moldo-germană, evoluţia ei financiară, impactul contractului privind cumpărarea aeronavelor Embraer asupra companiei, modul în care a fost folosită investiţia lui UV, starea financiară a companiei la data declarării nule şi fără efect a contractului de asociere, precum şi suma care trebuia restituită lui UV. De asemenea, ASAC a propus ca verificarea de audit să fie efectuată de către Deloitte & Touche şi ca costurile de verificare să fie divizate între toate părţile.
47. La 19 octombrie 2005, reprezentantul UV i-a răspuns în scris ASAC şi a susţinut că întrebările propuse nu erau consistente cu dispozitivul hotărârii din 6 august 2002 şi cu încheierea din 18 mai 2004, deoarece – potrivit lor – verificarea de audit avea drept scop stabilirea sumei de bani investite de UV, pentru rambursarea acesteia, şi nu chestiuni precum impactul contractelor încheiate de către companie în perioada existenţei sale. De asemenea, el a susţinut că evoluţia financiară a companiei era irelevantă pentru readucerea părţilor „la situaţia de înainte de încheierea contractului”. UV a propus două întrebări care, în opinia sa, erau consistente cu dispozitivul hotărârii din 6 august 2002, constatarea mărimii exacte a investiţiilor lui UV şi a dobânzii de întârziere datorate lui UV ca rezultat al imposibilităţii de a se folosi de aceste sume.
48. La 8 noiembrie 2005, ASAC l-a invitat pe reprezentantul UV la o altă întâlnire fixată pentru 10 noiembrie. Totuşi, reprezentantul a refuzat invitaţia pe motiv că era ocupat la acea dată. El a solicitat ASAC să-l informeze despre data întâlnirii cel puţin cu o săptămână înainte.
49. La 28 decembrie 2005, ASAC a depus o cerere la Curtea de Apel Economică, solicitând modificarea textului hotărârii din 6 august 2002, susţinând că dispozitivul hotărârii diferă de cel pronunţat oral la 6 august 2002.
50. La 30 decembrie 2005, Curtea de Apel Economică a admis cererea ASAC şi a modificat dispozitivul hotărârii (a se vedea paragraful 29 de mai sus), după cum a sugerat ASAC, excluzând cuvintele „audit” şi „cu participarea lui”.
51. La 3 ianuarie 2006, vicepreşedintele Curţii de Apel Economice i-a scris Agentului Guvernamental informându-l, inter alia, că, în cazul în care UV dispunea de probe pentru stabilirea cuantumului investiţiei sale, pentru a recupera banii, aceasta ar fi trebuit să prezinte probele Ministerului Finanţelor.
52. La 2 martie 2006, a avut loc o întâlnire între reprezentanţii ASAC, ai Guvernului, ai UV, ai Ministerului Finanţelor şi ai Întreprinderii de Stat Air Moldova, la care reprezentanţii statului au insistat asupra întrebărilor propuse lui UV la 5 octombrie 2005. Mai mult, de data aceasta, ei au propus ca verificarea de audit să fie efectuată de Centrul Naţional de Expertize Judiciare, care se afla sub controlul Ministerului Justiţiei. Reprezentantul UV a acceptat întrebările, dar şi-a exprimat îngrijorarea privind independenţa auditorului propus de către reprezentanţii statului. În final, reprezentantul UV a acceptat auditorul propus, cu condiţia că el va avea acces la toate documentele care îi vor fi prezentate.
53. Se pare că lui UV nu i-au fost expediate documentele prezentate Centrului Naţional de Expertize Judiciare.
54. La 6 aprilie 2006, acesta a întocmit un raport „tehnico-ştiinţific”. Iniţial, raportul trebuia să fie semnat de către ministrul Justiţiei, după cum a indicat prim-ministrul Republicii Moldova. ministrul Justiţiei, însă, s-a adresat cu o scrisoare primului-ministru, exprimându-şi opinia că reclamantul ar fi putut să conteste independenţa şi imparţialitatea Centrului Naţional de Expertize Judiciare, pe motiv că acesta era subordonat Ministerului Justiţiei. El şi-a exprimat opinia că raportul ar fi fost mai credibil dacă ar fi fost semnat de experţii care l-au întocmit, şi nu de către el. Propunerea ministrului a fost acceptată şi raportul a fost semnat de experţi.
55. Concluzia raportului a fost, inter alia, că UV a investit USD 2,384,705 în compania Air Moldova, dar, deoarece aceşti bani au fost plătiţi ca avans producătorului brazilian de aeronave, ei ar putea fi rambursaţi lui UV doar după ce Air Moldova îi va recupera sau când aeronavele Embraer vor fi livrate către Air Moldova. Mai mult, raportul constata că banii investiţi de UV nu au fost folosiţi de către Air Moldova în activitatea sa comercială şi că, prin urmare, UV nu putea pretinde la nicio parte din profitul realizat în perioada anilor 2000-2002 şi nu putea fi responsabilă de pierderile suportate.
56. La 11 septembrie 2006, Curtea de Conturi a Republicii Moldova a adoptat o hotărâre privind rezultatele controlului formării fondului statutar al întreprinderii mixte moldo-germane Air Moldova. Ea a constatat, inter alia, că o parte din documente au fost distruse în conformitate cu legea, în timp ce altele erau contradictorii şi a decis să remită materialele Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei pentru investigaţii.
57. La 13 decembrie 2006, ASAC i-a scris Judecătoriei Economice cerând din nou clarificarea modului de executare a hotărârii din 6 august 2002.
58. La 23 martie 2007, Judecătoria Economică a emis din nou o hotărâre explicativă în care a explicat că părţile ar trebui să-şi recupereze toate bunurile şi toţi banii cu care ele au participat la crearea companiei şi că orice profit care a fost obţinut de către companie în timpul existenţei sale ar trebui divizat între ele conform procentajului participării lor.
59. În luna aprilie 2007, după ce cauza a fost declarată admisibilă de către Curte, părţile s-au înţeles să contracteze o companie străină de audit, care să determine suma datorată întreprinderii reclamante.
60. La 21 septembrie 2007, Guvernul şi întreprinderea reclamantă au semnat un acord cu Deloitte & Touche. Părţile au fost de acord să accepte fără rezerve rezultatele raportului care trebuia făcut până la 1 mai 2008. Potrivit mandatului său, Deloitte & Touche urma să determine sumele care trebuiau restituite fondatorilor proporţional numărului de acţiuni pe care aceştia le deţineau la 25 septembrie 2002 şi în conformitate cu Standardele Naţionale de Contabilitate, precum şi cu hotărârile judecătoreşti relevante. Mandatul nu prevedea convertirea sumelor într-o anumită valută şi calcularea vreunei dobânzi la sumele datorate.
61. La 23 aprilie 2008, Deloitte & Touche a prezentat un raport în care ea a stabilit că întreprinderea reclamantă a investit în capitalul statutar al companiei USD 2,384,705 şi că partea din profit la care ea avea dreptul constituia la 25 septembrie 2002 MDL 13,055,376 (EUR 984,108). Din observaţiile părţilor rezultă că ele ambele au acceptat raportul fără rezerve. Totuşi, având în vedere opiniile divergente cu privire la dobânda datorată, întreprinderea reclamantă nu a fost despăgubită nici până în prezent.II.MATERIALE NECONVENŢIONALE RELEVANTE
62. Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în perioada relevantă, sunt următoarele:
Articolul 50. Nulitatea convenţiei, care nu corespunde prevederilor legii
„...
În cazul unei convenţii nule fiecare parte este obligată să restituie celeilalte părţi tot ce a primit în baza convenţiei ... .”
Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare în perioada relevantă, sunt următoarele:
Articolul 198. Hotărîrea care obligă o persoană juridică să plătească o sumă de bani
„Dacă prin hotărâre instanţa obligă întreprinderile ... să plătească o sumă de bani, se va arăta în dispozitivul hotărîrii caracterul sumelor ce urmează să fie plătite şi din care cont de la bancă al pârâtului trebuie să fie scăzută această sumă.”
Articolul 207. Executarea hotărîrii
„Hotărîrea instanţei de judecată se execută, după ce devine definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată.”
Articolul 337. Documentele de executare silită
„Documentele de executare silită sunt:
1) titlurile executorii eliberate pe baza hotărârilor sentinţelor, încheierilor şi deciziilor instanţelor de judecată, tranzacţiilor de împăcare întărite de instanţa de judecată ... .”
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
„Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce hotărîrea a rămas definitivă ... .
Titlul executor se dă la mînă creditorului-urmăritor sau, la cererea acestuia, se trimite spre executare nemijlocit în subdiviziunea teritorială a Departamentului de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.”
Artilolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare
„Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea [uneia din părţile în proces] ... .”
Articolul 361. Amînarea executării
„Executorul judecătoresc poate amâna executarea numai la cererea creditorului-urmăritor sau pe baza unei încheieri a instanţei de judecată.”
63. Potrivit articolului 143 alin. 8 al Codului de procedură civilă, în vigoare în perioada relevantă, la faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul rezolvă problema efectuării rapoartelor de expertiză, ţinând cont de părerile participanţilor la proces.
64. La 12 iunie 2003, a fost adoptat un nou Cod civil, prevederile relevante ale căruia sunt următoarele:
Articolul 619. Dobânda de întârziere
„(1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobânzi pe perioada întârzierii. Dobânda de întârziere reprezintă 5% peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 [rata dobânzii de refinanţare a BNM] dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui prejudiciu mai redus.
(2) În cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobânda este de 9% peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Nu este admisă proba unui prejudiciu mai redus.”
65. Hotărârea explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr. 12 din 25 aprilie 2000, prevede următoarele:
„...O hotărâre judecătorească trebuie să fie certă, completă, citată, corectă, clară, consecutivă, convingătoare şi concretă. ...
Nu se permite utilizarea în hotărâre a unor formulări inexacte şi neclare, ...
Este inadmisibilă adoptarea unei hotărîri executarea căreia este pusă în dependenţă de survenirea sau nesurvenirea unor condiţii.”
ÎN DREPT
I.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
66. Întreprinderea reclamantă a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 6 august 2002 i-a încălcat dreptul la protecţia proprietăţii sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional... .”
Argumentele părţilor
1. Argumentele întreprinderii reclamante
67. Întreprinderea reclamantă a susţinut, în primul rând, că presiunea exercitată asupra sa începând cu ianuarie 2002 şi procedurile ulterioare care s-au încheiat cu adoptarea hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002 au fost rezultatul implementării de către Guvern a programului Partidului Comuniştilor (a se vedea paragraful 17 de mai sus).
68. Potrivit întreprinderii reclamante, condiţionarea executării hotărârii din 6 august 2002 de verificarea de audit a urmărit scopul de tergiversare sau chiar de împiedicare a rambursării banilor investiţi de aceasta. Impunerea unei astfel de condiţii a fost ilegală, deoarece era în contradicţie cu hotărârea explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr. 12 din 25 aprilie 2000. Reclamantul a recunoscut că, teoretic, în conformitate cu legislaţia naţională, hotărârile explicative ale Curţii Supreme de Justiţie nu erau obligatorii pentru instanţele ierarhic inferioare; totuşi, nu există o explicaţie a motivului din care Curtea Supremă de Justiţie nu a ţinut cont de propria jurisprudenţă. Mai mult, reclamantul a atras atenţia asupra faptului că Guvernul nu a prezentat cazuri din jurisprudenţa naţională în care Curtea Supremă de Justiţie s-ar fi abătut de la hotărârile sale explicative.
69. Faptul că prin hotărârea judecătorească din 6 august 2002 a fost dispusă efectuarea unei verificări de audit, după ce hotărârea a devenit irevocabilă, a fost, de asemenea, contrar articolului 143 alin. 8 al Codului de procedură civilă, care prevedea clar că efectuarea rapoartelor de expertiză trebuie dispusă în timpul procedurilor, dar nu după terminarea acestora. Reclamantul pretinde că instanţele care au examinat cauza nu erau independente de Guvern. Având în vedere problema restitutio in integrum, nu era atât de complicat de a cere o verificare de audit. Era suficient de a restitui reclamantului banii investiţi şi 49% din profitul obţinut de companie pe durata existenţei sale.
70. În continuare, reclamantul a declarat că Guvernul nu a întreprins nicio măsură în vederea executării hotărârii din 6 august 2002, hotărâre care, în opinia sa, a fost, în orice caz, ilegală. Guvernul a început să acţioneze abia după comunicarea acestei cauze de către Curte şi toate acţiunile lui aveau drept scop evitarea plăţii compensaţiei către UV. Reclamantul a expediat Curţii copia unui articol de ziar, care conţinea o declaraţie a Ambasadorului Statelor Unite ale Americii în Moldova, în care se menţiona, inter alia, că unele companii străine, inclusiv UV, au fost private de investiţiile lor în Republica Moldova fără a fi compensate.
71. Referindu-se la declaraţia Guvernului, conform căreia ea (UV) trebuia să prezinte dovezi privind investiţia sa în fondul statutar al companiei, reclamantul a susţinut că Curtea de Conturi a Republicii Moldova, în hotărârea sa din 26 decembrie 2002, a stabilit în mod clar mărimea investiţiei în fondul statutar (a se vedea paragraful 37 de mai sus). De asemenea, reclamantul a susţinut că nu se contestă faptul că acesta a transferat companiei suma de USD 2,384,705 şi că documentele contabile ale companiei au arătat acea sumă ca contribuţie a lui UV în fondul statutar. În orice caz, banii nu puteau fi transferaţi pentru alte scopuri, întrucât nu exista niciun alt motiv decât plata aportului social. Mai mult, faptul că banii au fost introduşi în fondul statutar a fost, de asemenea, stabilit de către două companii independente, KPMG şi Ernst & Young, în rapoartele lor anuale de audit pentru anii 2000-2003, care au probat că UV a investit USD 2,384,705 în capitalul statutar al companiei.
72. Întreprinderea reclamantă a susţinut că, deşi hotărârea din 6 august 2002 a fost contrară legislaţiei interne, deoarece nu a specificat cuantumul exact al banilor care trebuiau să-i fie plătiţi, totuşi, aceasta a stabilit clar că reclamantul avea o pretenţie pecuniară împotriva Guvernului în mărimea investiţiei sale în companie. Această pretenţie putea fi considerată drept „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Neplata către reclamant a banilor investiţi a constituit o ingerinţă în dreptul său de proprietate, care nu a fost prevăzută de lege, nu a fost în interes general şi a fost disproporţională.
73. În observaţiile sale din 15 iulie 2006, reclamantul a informat Curtea despre faptul că Guvernul nu era mulţumit de hotărârea Curţii de Conturi a Republicii Moldova din 26 decembrie 2002 (a se vedea paragraful 37 de mai sus), deoarece aceasta nu era consistentă cu poziţia sa în această cauză. El a atras atenţia Curţii asupra faptului că Guvernul întreprindea măsuri pentru modificarea acestei hotărâri. Reclamantul şi-a exprimat opinia că hotărârea va fi modificată până la prezentarea observaţiilor finale ale Guvernului.
2. Argumentele Guvernului
74. Guvernul a susţinut că Centrul Naţional de Expertize Judiciare în raportul său din 6 aprilie 2006 (a se vedea paragraful 54 de mai sus) a constatat că suma de USD 2,384,705 nu a fost, de fapt, investită de către UV în fondul statutar al companiei, ci a fost folosită de către companie pentru cumpărarea aeronavelor Embraer şi că rambursarea ar fi posibilă doar după transmiterea aeronavelor sau rambursarea banilor de către producătorul brazilian de aeronave.
75. Potrivit Guvernului, hotărârea Curţii de Conturi a Republicii Moldova din 26 decembrie 2002 (a se vedea paragraful 37 de mai sus) nu trebuie luată în consideraţie, deoarece aceasta nu se referă în detaliu la investiţiile făcute de către părţi în companie, ci, mai degrabă, la activitatea companiei de stat „Air Moldova”, precum şi a companiei în perioada anilor 1998-2002. El s-a referit la o hotărâre nouă a Curţii de Conturi din 11 septembrie 2006 (a se vedea paragraful 56 de mai sus) care, în viziunea sa, era mai relevantă, deoarece s-a focusat asupra creării fondului statutar al companiei. Guvernul a contestat susţinerile reclamantului făcute în paragraful 73 de mai sus şi a susţinut că Curtea de Conturi a acţionat din iniţiativă proprie, fără vreo presiune din partea Guvernului.
76. Potrivit Guvernului, faptul că executarea hotărârii din 6 august 2002 a fost supusă unei precondiţii a reprezentat o suspendare temporară a executării, ceea ce era permis de Codul de procedură civilă. Prin urmare, aceasta nu contravine hotărârii explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie. În orice caz, el a susţinut că hotărârile explicative ale Curţii Supreme de Justiţie nu erau obligatorii pentru instanţele ierarhic inferioare.
77. Condiţionarea executării hotărârii judecătoreşti de o precondiţie a fost dictată de nevoia de a avea o imagine clară a investiţiilor efectiv făcute de către UV în companie. Dacă reclamantul ar fi prezentat instanţelor judecătoreşti probe privind mărimea investiţiei sale, instanţele de judecată nu ar fi condiţionat executarea hotărârii de o precondiţie.
78. În continuare, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a prezentat nicio probă care ar demonstra faptul că autorităţile au intervenit în procesul de executare cu scopul de a-l împiedica, invalida sau întârzia. Dimpotrivă, atât instanţele judecătoreşti, cât şi Guvernul au făcut tot posibilul pentru a asigura efectuarea în mod ireproşabil şi prompt a controlului de audit.
79. În observaţiile sale cu privire la fondul cauzei prezentate la faza pre-admisibilităţii, Guvernul a declarat că întreprinderea reclamantă nu avea un „bun” în sensul acestui articol, deoarece datoria în baza hotărârii nu a fost stabilită în mod clar. În observaţiile sale finale cu privire la fondul cauzei, Guvernul a susţinut că întreprinderea reclamantă nu a avut un bun decât după ce suma a fost determinată într-un raport contabil. Condiţionarea executării hotărârii judecătoreşti de efectuarea unui control de audit trebuie considerată drept o formă temporară de „reglementare a folosinţei bunurilor”, care nu este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, deoarece a fost efectuată de către instanţă şi în conformitate cu legea. Potrivit Guvernului, condiţionând în hotărârea din 6 august 2002 plata banilor către reclamant de efectuarea unei verificări preliminare de audit, s-a urmărit scopul legitim de „a încerca excluderea arbitrariului din sferele de protecţie ale intereselor investitorilor străini şi administrarea fondurilor publice într-o societate care era în proces de tranziţie”. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină excesivă, deoarece investiţia trebuia rambursată imediat după stabilirea sumei exacte.
80. Potrivit Guvernului neexecutarea s-a datorat comportamentului întreprinderii reclamante. El s-a bazat pe o scrisoare a Curţii de Apel Economice din 3 ianuarie 2006 (a se vedea paragraful 51 de mai sus) şi a susţinut că întreprinderea reclamantă trebuia să prezinte Ministerului Finanţelor documente care ar confirma investiţia sa, însă ea nu a făcut acest lucru.
81. De la 30 decembrie 2005, reclamantul avea obligaţia să participe la verificarea de audit (a se vedea paragraful 50 de mai sus); însă el nu a făcut nimic în această privinţă.
82. Referindu-se la scrisoarea reprezentantului reclamantului din 26 mai 2005 (a se vedea paragraful 43 de mai sus), Guvernul a susţinut că aceasta era o dovadă a lipsei de interes din partea companiei în soluţionarea rapidă a problemei. Mai mult, faptul că UV nu dorea să suporte costurile legate de verificarea de audit (a se vedea paragraful 44 de mai sus) era o dovadă în plus a lipsei de interes a acesteia în executarea rapidă a hotărârii.
83. În observaţiile sale din 14 aprilie 2006, Guvernul s-a referit la scrisoarea Curţii de Apel Economice din 3 ianuarie 2006 adresată Guvernului (a se vedea paragraful 51 de mai sus) şi a susţinut că era suficient ca reclamantul să prezinte Ministerului Finanţelor probe privind investiţia sa pentru ca aceasta să fie rambursată.
84. În observaţiile sale din 18 septembrie 2006, Guvernul a susţinut că verificarea de audit a fost dispusă cu scopul de a verifica ce a rămas din investiţie după crearea şi lichidarea companiei. Potrivit Guvernului, crearea şi lichidarea au implicat costuri, care trebuie împărţite între părţi în baza contribuţiei lor la fondul statutar: 51% la 49%. De asemenea, el a susţinut că, după verificarea din 6 aprilie 2006 (a se vedea paragrafele 54 şi 55 de mai sus), părţile urmau să semneze un raport şi să-l prezinte instanţei judecătoreşti pentru aprobare.
85. Potrivit Guvernului, ASAC a semnat raportul din 6 aprilie 2006, în timp ce reclamantul a refuzat să-l semneze. Aceasta era o altă confirmare a faptului că intenţia sa a fost să tergiverseze cu orice preţ executarea hotărârii din 6 august 2002.
86. În continuare, Guvernul a susţinut că, dacă UV era sigură de investirea banilor în fondul statutar al companiei, aceasta trebuia pur şi simplu să prezinte probe în loc să suporte costurile suplimentare ale verificării de audit. El şi-a exprimat surprinderea în legătură cu faptul că UV a prezentat astfel de documente pentru prima dată abia în cadrul procedurilor în faţa Curţii. Totuşi, în acelaşi timp, el a susţinut că documentele prezentate de către reclamant nu au demonstrat că a fost făcută o investiţie în fondul statutar al companiei. Guvernul a conchis că intenţia adevărată a UV a fost să obţină cu orice preţ o hotărâre favorabilă din partea Curţii.
B. Aprecierea Curţii
87. Guvernul a susţinut că întreprinderea reclamantă nu a avut un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât după ce suma a fost stabilită într-un raport contabil. Prin urmare, rezultă că, potrivit Guvernului, întreprinderea reclamantă a început să aibă un bun abia la 23 aprilie 2008 când Deloitte & Touche a emis raportul său (a se vedea paragraful 61 de mai sus).
88. Curtea reiterează că articolul 1 al Protocolului nr. 1 protejează bunurile pecuniare, cum ar fi datoriile (a se vedea Pressos Compania Naviera S.A. and Others v. Belgium, 20 noiembrie 1995, § 31, Seria A nr. 332).
89. Pentru a stabili când întreprinderea reclamantă a început să aibă un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, Curtea trebuie să determine dacă hotărârea judecătorească din 6 august 2002 a instituit o datorie în favoarea acesteia, care a fost suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece, 9 decembrie 1994, § 59, Seria A nr. 301‑B).
90. Ea notează că legislaţia naţională relevantă, în special articolul 50 al Codului civil acordă întreprinderii reclamante un drept la „restitutio in integrum” ca urmare a nulităţii contractului încheiat la 3 martie 2000 între ea şi ASAC (a se vedea paragraful 62 de mai sus). Instanţele judecătoreşti naţionale au recunoscut, de asemenea, în hotărârile lor din 6 august 2002 şi 18 septembrie 2002 dreptul întreprinderii reclamante la „restitutio in integrum” (a se vedea paragrafele 29 şi 31 de mai sus). Din motivele prezentate mai jos, Curtea consideră că aceste hotărâri judecătoreşti au instituit o datorie în favoarea întreprinderii reclamante, care a fost suficient de certă pentru a fi executorie. Datoria a constat din recuperarea investiţiei iniţiale şi restituirea profitului obţinut de companie în timpul existenţei sale.
91. În ceea ce priveşte recuperarea investiţiei iniţiale, Curtea notează că nu se contestă faptul că UV a investit în companie USD 2, 384,705. Această sumă a fost reflectată în rapoartele de audit anuale ale companiei din anii 2000-2002 (a se vedea paragraful 71 de mai sus) şi în hotărârea Curţii de Conturi din 26 decembrie 2002 (a se vedea paragraful 37 de mai sus). Mai mult, deşi Guvernul a insistat asupra faptului că controlul de audit făcut de Centrul Naţional de Expertize Judiciare a fost necesar pentru a stabili suma exactă a investiţiei făcute de UV, Curtea notează că înseşi întrebările adresate de Guvern Centrului Naţional de Expertize Judiciare sugerează că suma investiţiilor era bine cunoscută de acesta. În special, Centrului Naţional de Expertize Judiciare nu i s-a cerut să determine cât a investit UV în companie, ci cum a fost folosită investiţia acesteia (a se vedea paragraful 46 de mai sus).
Ceea ce se disputa între părţi înainte de luna aprilie 2008, când Deloitte & Touche a emis raportul său, a fost faptul dacă banii au fost investiţi în fondul statutar sau au fost folosiţi pentru alte scopuri. Totuşi, Curtea nu consideră că această chestiune este relevantă, deoarece din hotărârea din 6 august 2002 rezultă, în mod clar, după cum a fost clarificat mai târziu, la 18 mai 2004, că intenţia Judecătoriei Economice a fost ca întreprinderii reclamante să i se restituie suma investiţiei sale în companie, indiferent de faptul dacă banii au fost investiţi în fondul statutar sau au fost investiţi în altă parte (a se vedea paragrafele 29 şi 41 de mai sus). Această concluzie a fost susţinută şi de scrisoarea datată din 3 ianuarie 2006 trimisă Agentului Guvernamental de către vicepreşedintele Curţii de Apel Economice (a se vedea paragraful 51 de mai sus), o copie a căreia a fost prezentată Curţii de către Guvern.
92. În ceea ce priveşte restituirea profitului câştigat de companie în timpul existenţei sale, Curtea notează că această parte a datoriei a fost confirmată de Deloitte & Touche, care a efectuat un control de audit conform condiţiilor prevăzute în hotărârea Judecătoriei Economice din 6 august 2002. Trebuie notat faptul că Curtea de Apel Economică a confirmat acest lucru în hotărârea sa explicativă din 23 martie 2007 (a se vedea paragraful 58 de mai sus). Mai mult, acest lucru constituia un fapt care nu era disputat de către părţi atunci când ele au solicitat companiei Deloitte & Touche efectuarea auditului. Profitul câştigat de către companie în timpul existenţei sale putea fi uşor determinat din rapoartele financiare prezentate de companie autorităţilor fiscale.
93. Curtea reaminteşte că neexecutarea de către autorităţi a unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi considerată o ingerinţă disproporţională în dreptul la protecţia proprietăţii. Acest lucru a fost constatat de multe ori de către Curte (a se vedea, spre exemplu, Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, ECHR 2004‑III (extracts); Popov v. Moldova (no. 1), nr. 74153/01, 18 ianuarie 2005). În această cauză, Curtea nu găseşte vreun motiv pentru a se abate de la constatările sale din cauzele menţionate mai sus.
94. În legătură cu aceasta, Curtea observă că neexecutarea hotărârii definitive din 6 august 2002 s-a datorat, în mare măsură, faptului că Judecătoria Economică nu a indicat în hotărârea sa suma care trebuia plătită întreprinderii reclamante, în pofida prevederilor articolului 198 al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 62 de mai sus). Trebuie notat faptul că suma investiţiei iniţiale şi suma profiturilor câştigate de către companie puteau fi uşor determinate. În legătură cu acest lucru, Curtea se referă la constatările sale din paragrafele 91 şi 92 de mai sus. Justificarea dispunerii unei proceduri în acest scop este, astfel, contestabilă.
95. Mai mult, hotărârea Judecătoriei Economice a fost întocmită astfel încât să facă executarea dependentă în întregime de voinţa uneia din părţile în proceduri, şi anume de cea a Guvernului. Într-adevăr, hotărârea a dispus repunerea părţilor în situaţia iniţială doar după ce Guvernul, Ministerul Finanţelor şi ASAC vor efectua o verificare de audit contabilă cu participarea companiei UV (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Situaţia nu s-a schimbat substanţial după modificările făcute în hotărâre la 30 decembrie 2005, deoarece Guvernul putea decide în continuare când şi dacă urma să fie efectuată verificarea contabilă (a se vedea paragraful 50 de mai sus). Guvernul nu putea fi obligat de către reclamant în niciun fel să se conformeze hotărârii din 6 august 2002 din simplul motiv că Judecătoria Economică a refuzat să elibereze un titlu executoriu, fără a specifica temeiurile legale pentru refuzul său (a se vedea paragrafele 34 şi 35 de mai sus). Prin urmare, singurul mod ca hotărârea judecătorească să fi fost executată a fost ca Guvernul s-o execute în mod benevol.
96. Guvernul a decis să se conformeze hotărârii din 6 august 2002 şi să efectueze o verificare de audit doar după ce Curtea a comunicat această cauză. Totuşi, din întrebările adresate auditorului (a se vedea paragraful 46 de mai sus) se pare că chiar şi atunci intenţia Guvernului nu a fost de a stabili suma investiţiei, aşa cum s-a dispus de către instanţele judecătoreşti. Doar după ce în luna februarie 2008 cauza a fost declarată admisibilă, Guvernul a întreprins paşi mai serioşi pentru a se conforma hotărârii din 6 august 2002 şi a convenit cu reclamantul să contracteze compania Deloitte & Touche.
97. Curtea nu acceptă argumentele Guvernului că comportamentul reclamantului l-a împiedicat să se conformeze hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002. Circumstanţele cauzei indică, în mod clar, că Guvernul trebuia să îndeplinească din proprie iniţiativă procedura care a fost dispusă prin hotărârea din 6 august 2002. El nu a făcut acest lucru nici până în ziua de astăzi.
98. În astfel de circumstanţe, Curtea conchide că ingerinţa în dreptul întreprinderii reclamante la protecţia proprietăţii a fost disproporţională şi că, prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
99. Deoarece chestiunile de care s-a plâns reclamantul în temeiul acestui articol sunt similare celor examinate prin prisma articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (a se vedea paragrafele 94-97 de mai sus), Curtea nu consideră necesar să examineze separat această pretenţie (a se vedea mutatis mutandis, M S.R.L. v. Moldova, nr. 21151/04, § 80, 8 aprilie 2008; Davidescu v. Romania, nr. 2252/02, § 57, 16 noiembrie 2006; Laino v. Italy [GC], nr. 33158/96, § 25, ECHR 1999‑I; şi Zanghì v. Italy, 19 februarie 1991, § 23, Seria A nr. 194‑C).
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
100. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul material
101. Întreprinderea reclamantă a pretins EUR 7,533,878 cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002. Această sumă, calculată la data la care întreprinderea reclamantă a prezentat pretenţiile sale în temeiul articolului 41 al Convenţiei, a inclus echivalentul investiţiei începând cu data când a fost constituită compania, 49% din venitul câştigat de către companie pe parcursul existenţei sale şi dobânda de întârziere calculată în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova. De asemenea, întreprinderea reclamantă a pretins suma de EUR 2,303 pe zi, care să fie calculată după data la care ei au prezentat pretenţiile lor cu titlu de satisfacţie echitabilă până la data când Curtea va decide cu privire la satisfacţia echitabilă în această cauză.
102. Guvernul a fost de acord să plătească banii investiţi de către întreprinderea reclamantă în întreprinderea mixtă şi 49% din profitul acesteia, aşa cum acesta a fost determinat de Deloitte & Touche. Potrivit acestuia, această sumă constituia EUR 3,431,313. În ceea ce priveşte dobânda la suma de mai sus, Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de întreprinderea reclamantă şi şi-a reiterat argumentul că neexecutarea s-a datorat comportamentului întreprinderii reclamante. El a contestat metoda de calcul folosită de întreprinderea reclamantă şi a susţinut că el era gata să accepte suma de EUR 1,514,287.
103. Curtea acceptă faptul că întreprinderea reclamantă a suferit un prejudiciu material ca rezultat al încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1 care a fost constatată mai sus. Curtea consideră că reclamantul este în drept să-şi recupereze investiţia sa pierdută şi o parte din profitul întreprinderii mixte proporţional cotei sale de participare în capitalul social. Luând în consideraţie circumstanţele cauzei examinate şi făcând propria evaluare, Curtea acordă întreprinderii reclamante suma totală de EUR 6,700,000 cu titlu de prejudiciu material.
B. Prejudiciul moral
104. Reclamantul a pretins EUR 200,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002.
105. Guvernul a contestat suma pretinsă şi a cerut Curţii s-o respingă.
106. Curtea consideră că întreprinderii reclamante trebuia să-i fi fost cauzate inconvenienţe considerabile şi nu numai în administrarea zilnică a afacerilor întreprinderii. Hotărând în mod echitabil, ea acordă întreprinderii reclamante EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral.
C. Costuri şi cheltuieli
107. Întreprinderea reclamantă a pretins EUR 9,855 pentru acoperirea costurilor de reprezentare şi EUR 28,420 pentru acoperirea cheltuielilor sale legate de verificarea contabilă efectuată de compania Deloitte & Touche.
108. Guvernul a contestat suma pretinsă cu titlu de asistenţă judiciară, numind-o excesivă şi ireală în lumina situaţiei economice a ţării şi a salariului mediu lunar. El a contestat numărul de ore lucrate de avocaţii întreprinderii reclamante şi onorariul pe oră perceput de către aceştia şi a susţinut că avocaţii puteau pretinde o sumă maximă de EUR 350. De asemenea, el a contestat suma de EUR 28,420 şi a susţinut că, potrivit hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002, aşa cum aceasta a fost modificată de către Judecătoria Economică la 30 decembrie 2005, întreprinderea reclamantă trebuia să contribuie la efectuarea verificării contabile.
109. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004‑III).
110. Reclamantul nu a prezentat vreun temei pentru a pretinde costurile auditului efectuat de compania Deloitte & Touche cu acordul părţilor. Prin urmare, această pretenţie se respinge. Pe de altă parte, Curtea acordă întreprinderii reclamante întreaga sumă pretinsă cu titlu de costuri şi cheltuieli (EUR 9,855).
D.Dobânda de întârziere
111. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Hotărăşte în unanimitate că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
2. Hotărăşte în unanimitate că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3.Hotărăşte cu şase voturi pentru şi unul împotrivă:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) EUR 6,700,000 (şase milioane şapte sute mii euro) cu titlu de prejudiciu material;
(ii) EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) EUR 9,855 (nouă mii opt sute cincizeci şi cinci euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(iv) orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4.Respinge în unanimitate restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 9 decembrie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence Early Nicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy