Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 19245/03
depusă de UNISTAR VENTURES GMBH
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 20 februarie 2007, în cadrul unei camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DraL. Mijović, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 7 martie 2003,
Având în vedere decizia de a aplica procedura stabilită de articolul 29 § 3 al Convenţiei şi de a examina fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate în răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, Unistar Ventures GmbH (numit în continuare „UV”), este o companie de naţionalitate germană. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl V. Nagacevschi şi A. Năstase, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
A. Circumstanţele cauzei
1. Crearea companiei moldo-germane Air Moldova S.R.L.
La 3 martie 2000, UV a semnat un contract cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile (numită în continuare „ASAC”), în temeiul căruia compania aeriană de stat Air Moldova urma să fie reorganizată într-o companie aeriană moldo-germană cu răspundere limitată cu denumirea Air Moldova S.R.L. (numită în continuare „compania”). Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de ASAC, urma să contribuie cu 31,025,504 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 2,548,086 euro (EUR) la acea dată), reprezentând 51% din capitalul statutar, iar UV urma să contribuie cu 2,384,705 dolari SUA (USD) (echivalentul a MDL 29,808,812 şi EUR 2,448,161 la acea dată), reprezentând 49% din capitalul statutar. Compania nou-creată a fost declarată succesor de drept al companiei aeriene de stat Air Moldova.
La aceeaşi dată, a fost adoptat Statutul întreprinderii mixte şi a fost ales directorul general („directorul”). Statutul prevedea că el putea fi eliberat din funcţie doar cu trei pătrimi din voturi.
La 7 aprilie 2000, Departamentul privatizării al Ministerului Economiei a eliberat un permis companiei nou-create. Permisul prevedea inter alia că, după verificarea documentelor de constituire, Departamentul de Privatizare a decis să permită crearea noii companii.
La 25 iulie 2000, un departament specializat al Ministerului Justiţiei a examinat legalitatea documentelor de constituire a companiei. Acesta a adoptat o decizie conform căreia compania a fost înregistrată legal, iar toate documentele de constituire erau în ordine şi în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova.
La 2 august 2000, ca urmare a unei scrisori a unui deputat din Parlament, Procuratura Generală a verificat legalitatea constituirii companiei. În concluziile sale scrise, ea a declarat că toate documentele de constituire erau în ordine şi că prevederile privind crearea unei companii cu participarea statului au fost pe deplin respectate.
Din documentele prezentate de către părţi reiese că, la 12 iunie 2000 şi 13 iunie 2001, compania a primit de la UV şi/sau de la directorul său, prin intermediul Dresdner Bank, în trei tranşe, suma de USD 2,384,705.
2. Cumpărarea aeronavelor noi de către companie
La o dată nespecificată, compania a încheiat un contract cu producătorul brazilian de aeronave Embraer - Empresa Brasileira de Aeronáutica S.A. (numit în continuare „producătorul brazilian de aeronave”) pentru cumpărarea a două aeronave Embraer 145. Din documentele prezentate de părţi, reiese că preţul aeronavelor era de aproximativ USD 39 milioane, din care 15% urmau să fie plătite de companie, iar restul urma să fie finanţat de către Dresdner Bank şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare („BERD”) prin intermediul unui credit acordat pe un termen de zece ani.
La o dată nespecificată, compania a plătit un avans nerambursabil de aproximativ USD 3.7 milioane producătorului brazilian de aeronave.
3. Schimbarea Guvernului şi litigiul dintre UV şi noul Guvern
Faptele prezentate la acest capitol se bazează pe declaraţiile şi documentele prezentate de reclamant şi care nu au fost contestate de Guvern.
În februarie 2001, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a câştigat alegerile parlamentare. Acesta a declarat în programul său inter alia că ţările din vest aveau tendinţa să pătrundă pe piaţa Republicii Moldova cu orice preţ, să preia bunuri valoroase şi să impună ţării contracte inegale pentru a o face dependentă de creditori. Unul din scopurile Partidului Comuniştilor a fost să preia controlul asupra ramurilor strategice ale economiei naţionale şi, în acelaşi timp, să menţină caracterul privat al sferelor de comerţ şi servicii, agricultură şi producătorii industriali mici.
În ianuarie 2002, ASAC a făcut o încercare de a schimba directorul companiei, folosind 51% din voturile sale. UV, însă, s-a opus acestei încercări. Poziţia UV a fost susţinută de Dresdner Bank, care s-a adresat cu o scrisoare Preşedintelui Republicii Moldova, informându-l că, în opinia sa, schimbarea conducerii era contrară statutului companiei şi că, în caz de schimbare a conducerii, aceasta va lua în consideraţie retragerea liniilor de credit şi că BERD va proceda în acelaşi fel. Se pare că, după această intervenţie, ASAC a cedat pentru un timp. Totuşi, compania a început să întâmpine presiuni din partea diferitor organe de stat.
Ulterior, la întrunirea acţionarilor din 19 iunie 2002, folosind cele 51% din voturile sale, ASAC, în mod unilateral, l-a eliberat din funcţie pe directorul companiei Air Moldova.
La aceeaşi dată, Dresdner Bank a informat Preşedintele Republicii Moldova, Prim-Ministrul, Ambasada Germaniei la Chişinău, oficiul BERD la Chişinău, oficiul Băncii Mondiale la Chişinău şi oficiul Fondului Monetar Internaţional la Chişinău inter alia că acţiunile ASAC erau contrare statutului companiei, care prevedea că era nevoie de cel puţin 75% din voturi pentru schimbarea conducerii. De asemenea, ea şi-a declarat intenţia de a se retrage din proiectul companiei privind cumpărarea aeronavelor noi şi a subliniat că acţiunile Guvernului prejudiciau serios imaginea ţării şi atragerea de către aceasta a investitorilor străini.
La 21 iunie 2002, BERD s-a adresat cu o scrisoare Prim-Ministrului Republicii Moldova în care şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu presiunea exercitată asupra companiei şi „schimbarea arbitrară şi comercial nenecesară a conducerii companiei”. Ea a subliniat că astfel de acţiuni ale Guvernului ar putea duce la stoparea oricăror investiţii ale BERD în Republica Moldova şi că retragerea eventuală a Dresdner Bank de la finanţarea companiei ar putea duce, de asemenea, la retragerea BERD.
La 3 iulie 2002, Dresdner Bank a informat compania despre închiderea liniei sale de credit pentru cumpărarea aeronavelor Embraer.
La 18 iulie 2002, UV s-a adresat cu o scrisoare către ASAC în care a propus găsirea unei soluţii pentru această problemă prin reorganizarea companiei într-o societate pe acţiuni şi includerea BERD în calitate de acţionar. Ea a subliniat că, în caz contrar, compania risca să piardă avansul de USD 3.7 milioane plătit producătorului brazilian de aeronave şi să plătească penalităţi în mărime de până la USD 7 milioane. Se pare că propunerea lui UV nu a fost urmată.
4. Procedurile judiciare dintre UV şi ASAC
La 26 iunie 2002, UV a intentat o acţiune civilă împotriva ASAC, susţinând că schimbarea directorului a fost contrară statutului companiei.
La 10 iulie 2002, ASAC a intentat acţiunea proprie împotriva lui UV, solicitând declararea nulă a contractului din 3 martie 2000, prin care a fost creată compania. Temeiurile pe care s-a bazat ASAC au fost inter alia că documentele de constituire nu erau conforme cu unele hotărâri de guvern şi că reclamantul nu dispunea de capacitate juridică pentru a fi fondator al companiei.
UV a contestat acţiunea ASAC, susţinând inter alia că ea dispunea de capacitate juridică şi că, în conformitate cu Legea privind investiţiile străine, hotărârile de guvern nu erau obligatorii pentru companiile cu investiţii străine, ci exclusiv legile adoptate de Parlament. De asemenea, aceasta a susţinut că, în orice caz, nu exista nicio prevedere în legislaţia Republicii Moldova care ar interzice stipularea în statutul companiei a unui procentaj mai mare de voturi necesar pentru alegerea conducerii.
Judecătoria Economică a Republicii Moldova a conexat cele două acţiuni şi, la 6 august 2002, a hotărât în favoarea ASAC. Instanţa a respins acţiunea lui UV pe motiv că, în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 500 din 10 septembrie 1991, privind aprobarea Regulamentului societăţilor economice, directorul general trebuia ales prin simpla majoritate de 51%.
În acelaşi timp, judecătoria economică a admis acţiunea ASAC împotriva lui UV, ordonând rezilierea contractului prin care a fost creată compania. Instanţa a acceptat toate argumentele pe care s-a bazat ASAC şi, de asemenea, a adăugat, din proprie iniţiativă, că nu dispunea de nicio dovadă a plăţii de către UV a contribuţiei sale de USD 2,384,705 în fondul statutar al companiei.
În dispozitivul hotărârii, judecătoria economică a indicat următoarele:
„Readucerea părţilor la situaţia iniţială se va efectua după o verificare de audit contabilă şi stabilirea cuantumului investiţiilor efectuate. Alineatul dat al hotărârii judecătoreşti se va executa de către Guvernul RM, Ministerul Finanţelor, Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile, cu participarea ÎCS „Unistar Ventures GmbH.”
De asemenea, instanţa a obligat-o pe UV să plătească taxa de stat, în mărime de MDL 180,000 (aproximativ EUR 13,427).
UV a depus recurs împotriva acestei hotărâri, însă recursul său a fost respins de către Curtea Supremă de Justiţie la 18 septembrie 2002. Curtea Supremă de Justiţie nu a invocat motive noi.
Hotărârea judecătoriei economice din 6 august 2002 a devenit irevocabilă şi, la scurt timp după aceasta, compania a fost reorganizată şi înregistrată din nou ca companie aeriană de stat, cu denumirea Air Moldova. Se pare că compania nou-înregistrată a păstrat toate bunurile şi datoriile companiei.
5. Evenimentele care au avut loc după procedurile judiciare
La 25 octombrie 2002, UV s-a adresat cu o scrisoare către ASAC şi Compania de Stat Air Moldova, solicitând rambursarea investiţiilor sale până la 29 octombrie 2002. De asemenea, UV a declarat că, dacă banii nu vor fi plătiţi, aceasta va lua toate măsurile necesare, chiar şi până la sechestrarea aeronavei Air Moldova pe teritoriul Germaniei.
La 4 noiembrie 2002, UV a solicitat de la Judecătoria Economică eliberarea titlului executoriu în baza hotărârii din 6 august 2002.
La 21 noiembrie 2002, Judecătoria Economică a răspuns că niciun titlu executoriu nu putea fi eliberat, deoarece executarea urma a fi efectuată doar în baza hotărârii din 6 august 2002.
La 6 decembrie 2002, UV s-a adresat cu o scrisoare Guvernului Republicii Moldova şi Ministerului Finanţelor, solicitându-le să se conformeze hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002 şi să readucă părţile la situaţia în care s-au aflat înainte de încheierea contractului de asociere.
La 26 decembrie 2002, Curtea de Conturi a Republicii Moldova, autoritatea care controlează formarea, administrarea şi folosirea finanţelor publice în Republica Moldova, a emis o hotărâre privind administrarea patrimoniului de stat la companie. Ea a constatat inter alia că UV a investit USD 2,384 milioane în fondul statutar al companiei, ceea ce reprezenta 49% din capital, care, la data examinării de către Curtea de Conturi, a fost plătită în întregime de către UV. Hotărârea Curţii de Conturi a fost publicată în Monitorul Oficial.
La 20 februarie 2003, Ministerul Finanţelor a răspuns la scrisoarea lui UV din 6 decembrie 2002, indicând că, deoarece el nu era beneficiarul investiţiei, el nu putea să plătească.
Deoarece, din cauza neclarităţii hotărârii din 6 august 2002, Oficiul cadastral refuza să înregistreze din nou unele din bunurile companiei moldo-germane pe numele companiei de stat reorganizate, la 12 februarie 2004, ASAC a solicitat Judecătoriei Economice să explice hotărârea în această parte.
La 6 mai 2004, UV s-a adresat cu o cerere similară Curţii de Apel Economice, solicitând inter alia explicarea motivului dispunerii verificării de audit contabile odată ce cuantumul investiţiilor efectuate era cunoscut părţilor. De asemenea, ea a întrebat cine trebuia să efectueze verificarea şi dacă aceasta ar trebui să fie o organizaţie naţională, internaţională, guvernamentală sau non-guvernamentală. În final, ea a întrebat de termenul limită pentru efectuarea verificării şi explicarea sintagmei din hotărâre „cu participarea UV”.
La 18 mai 2004, Curtea de Apel Economică a admis cererea ASAC şi a indicat ca bunurile să fie înregistrate din nou pe numele acesteia. În acelaşi timp, referindu-se la cererea lui UV, instanţa a susţinut că, în ceea ce priveşte restituirea investiţiilor făcute de UV, dispozitivul hotărârii era suficient de clar şi că, deoarece instanţei de judecată nu i-au fost prezentate [în cadrul procedurilor] probele care ar stabili cuantumul exact al investiţiilor, o verificare de audit a fost dispusă pentru ca cuantumul lor să poată fi stabilit şi restituit lui UV.
După comunicarea acestei cauze Guvernului, la 20 mai 2005, ASAC i-a scris lui UV şi i-a propus organizarea unei întâlniri în următoarele cincisprezece zile, pentru a ajunge la un acord privind metoda de executare a hotărârii din 6 august 2002. În special, aceasta a subliniat că era necesar de a se ajunge la un acord privind compania de audit care trebuia angajată, costurile de audit şi întrebările care trebuiau adresate auditorului.
La 26 mai 2005, reprezentantul UV a răspuns că el era gata să se întâlnească cu reprezentanţii ASAC oricând, cu excepţia zilelor de 30 şi 31 mai şi 1, 2, 6 şi 14 iunie 2006.
La 30 mai 2005, ASAC s-a adresat în scris Curţii de Apel Economice, solicitând explicarea hotărârii din 6 august 2002 şi anume: cine trebuia să organizeze auditul şi verificarea contabilă şi care era măsura de implicare a Guvernului, Ministerului Finanţelor, ASAC şi UV. De asemenea, ASAC a solicitat explicaţii privind compania care trebuia să efectueze verificarea, întrebările care i se vor pune şi cine trebuia să plătească pentru audit. Se pare că Curtea de Apel Economică nu a examinat niciodată această cerere.
La 23 august 2005, a avut loc o întâlnire dintre reprezentanţii ASAC, Ministerului Finanţelor şi UV şi s-a ajuns la o înţelegere că primii doi vor formula întrebările care i se vor pune auditorului şi le vor trimite lui UV pentru comentarii. Reprezentantul UV şi-a exprimat dezacordul cu propunerea celorlalte părţi ca compania să contribuie la cheltuielile pentru audit. Ea a susţinut că, potrivit hotărârii judecătoreşti, verificarea de audit trebuia efectuată de către Guvern, Ministerul Finanţelor şi ASAC, în timp ce UV doar va „participa”.
La 5 octombrie 2005, reprezentantul UV a primit de la ASAC un set de întrebări care trebuiau adresate auditorului. Întrebările includeau astfel de chestiuni precum starea financiară a companiei Air Moldova la momentul reorganizării sale într-o companie moldo-germană, evoluţia ei financiară, impactul contractului privind cumpărarea aeronavelor Embraer asupra companiei, modul în care a fost folosită investiţia lui UV, starea financiară a companiei la data declarării nule şi fără efect a contractului de asociere, precum şi suma care trebuia restituită lui UV. De asemenea, ASAC a propus ca verificarea de audit să fie efectuată de către Deloite & Touche şi ca costurile de verificare să fie divizate între toate părţile.
La 19 octombrie 2005, reprezentantul UV a scris ASAC şi a susţinut că întrebările puse nu erau conforme cu dispozitivul hotărârii din 6 august 2002 şi cu încheierea din 18 mai 2004, deoarece – potrivit lor – verificarea de audit avea drept scop stabilirea sumei de bani investite de UV, pentru rambursarea acesteia, şi nu chestiuni precum impactul contractelor încheiate de către companie în perioada existenţei sale. De asemenea, el a susţinut că evoluţia financiară a companiei era irelevantă pentru readucerea părţilor „la situaţia de înainte de încheierea contractului”. UV a propus două întrebări care, în opinia sa, erau conforme cu dispozitivul hotărârii din 6 august 2002, constatarea mărimii exacte a investiţiilor lui UV şi a dobânzii de întârziere datorate lui UV ca rezultat al imposibilităţii de a se folosi de aceste sume.
La 8 noiembrie 2005, ASAC l-a invitat pe reprezentantul UV la o altă întâlnire fixată pentru 10 noiembrie. Totuşi, reprezentantul a refuzat invitaţia pe motiv că era ocupat la acea dată. El a solicitat ASAC să-l informeze despre data întâlnirii cel puţin cu o săptămână înainte.
La 28 decembrie 2005, ASAC a depus o cerere la Curtea de Apel Economică, solicitând modificarea textului hotărârii din 6 august 2002, susţinând că dispozitivul hotărârii diferă de cel pronunţat oral la 6 august 2002.
La 30 decembrie 2005, Curtea de Apel Economică a admis cererea ASAC şi a modificat dispozitivul hotărârii, după cum a sugerat ASAC, excluzând cuvintele „audit” şi „cu participarea lui”.
La 3 ianuarie 2006, vicepreşedintele Curţii de Apel Economice i-a scris Agentului Guvernamental, informându-l, inter alia, că, în cazul în care UV dispunea de probe pentru stabilirea cuantumului investiţiei sale, pentru a recupera banii, aceasta ar fi trebuit să prezinte probele Ministerului Finanţelor.
La 2 martie 2006, a avut loc o întâlnire între reprezentanţii ASAC, ai Guvernului, ai UV, ai Ministerului Finanţelor şi ai Întreprinderii de Stat Air Moldova, la care reprezentanţii statului au insistat asupra întrebărilor propuse lui UV la 5 octombrie 2005. Mai mult, de data aceasta, ei au propus ca verificarea de audit să fie efectuată de Centrul Naţional de Expertize Judiciare, care se afla sub controlul Ministerului Justiţiei. Reprezentantul UV a acceptat întrebările, dar şi-a exprimat îngrijorarea privind independenţa auditorului propus de către reprezentanţii statului. În final, reprezentantul UV a acceptat auditorul propus, cu condiţia că el va avea acces la toate documentele care îi vor fi prezentate.
Se pare că lui UV nu i-au fost expediate documentele prezentate Centrului Naţional de Expertize Judiciare.
La 6 aprilie 2006, acesta a întocmit un raport „tehnico-ştiinţific”. Iniţial, raportul trebuia să fie semnat de către Ministrul Justiţiei, după cum a indicat Prim-Ministrul Republicii Moldova. Ministrul Justiţiei, însă, s-a adresat cu o scrisoare Primului-Ministru, exprimându-şi opinia că reclamantul ar fi putut să conteste independenţa şi imparţialitatea Centrului Naţional de Expertize Judiciare, pe motiv că acesta era subordonat Ministerului Justiţiei. El şi-a exprimat opinia că raportul ar fi fost mai credibil dacă ar fi fost semnat de experţii care l-au întocmit, şi nu de către el. Propunerea ministrului a fost acceptată şi raportul a fost semnat de experţi.
Concluzia raportului a fost inter alia că UV a investit USD 2,384,705 în compania Air Moldova, dar, deoarece aceşti bani au fost plătiţi ca avans producătorului brazilian de aeronave, ei ar putea fi rambursaţi lui UV doar după ce Air Moldova îi va recupera sau când aeronavele Embraer vor fi livrate către Air Moldova. Mai mult, raportul constata că banii investiţi de UV nu au fost folosiţi de către Air Moldova în activitatea sa comercială şi că, prin urmare, UV nu putea pretinde la nicio parte din profitul realizat în perioada anilor 2000-2002 şi nu putea fi responsabilă de pierderile suportate.
La 11 septembrie 2006, Curtea de Conturi a Republicii Moldova a adoptat o hotărâre privind rezultatele controlului formării fondului statutar al întreprinderii mixte moldo-germane Air Moldova. Ea a constatat inter alia că o parte din documente a fost distrusă în conformitate cu legea, în timp ce altele erau contradictorii, şi a decis să remită materialele Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei pentru investigaţii.
Reclamantul nu a fost despăgubit nici până în prezent.
B. Dreptul şi practica interne relevante
Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în perioada relevantă, sunt următoarele:
Articolul 50. Nulitatea convenţiei, care nu corespunde prevederilor legii
„...
În cazul unei convenţii nule fiecare parte este obligată să restituie celeilalte părţi tot ce a primit în baza convenţiei ... .”
Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare în perioada relevantă, sunt următoarele:
Articolul 198. Hotărîrea care obligă o persoană juridică să plătească o sumă de bani
„Dacă prin hotărîre instanţa obligă întreprinderile ... să plătească o sumă de bani, se va arăta în dispozitivul hotărîrii caracterul sumelor ce urmează să fie plătite şi din care cont de la bancă al pârâtului trebuie să fie scăzută această sumă.”
Articolul 207. Executarea hotărîrii
„Hotărîrea instanţei de judecată se execută, după ce devine definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată.”
Articolul 337. Documentele de executare silită
„Documentele de executare silită sînt:
1) titlurile executorii eliberate pe baza hotărîrilor sentinţelor, încheierilor şi deciziilor instanţelor de judecată, tranzacţiilor de împăcare întărite de instanţa de judecată ... .”
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
„Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce hotărîrea a rămas definitivă ... .
Titlul executor se dă la mînă creditorului-urmăritor sau, la cererea acestuia, se trimite spre executare nemijlocit în subdiviziunea teritorială a Departamentului de executare a deciziilor judiciare pe lîngă Ministerul Justiţiei.”
Artilolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare
„Executorul judecătoresc începe executarea hotărîrilor la cererea [uneia din părţile în proces] ...”
Articolul 361. Amînarea executării
„Executorul judecătoresc poate amîna executarea numai la cererea creditorului-urmăritor sau pe baza unei încheieri a instanţei de judecată.”
Potrivit articolului 143 alin. 8 al Codului de procedură civilă, în vigoare în perioada relevantă, la faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul rezolvă problema efectuării rapoartelor de expertiză, ţinând cont de părerile participanţilor la proces.
La 12 iunie 2003, a fost adoptat un nou Cod civil, prevederile relevante ale căruia sunt următoarele:
Articolul 619. Dobânda de întârziere
„(1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobânzi pe perioada întârzierii. Dobânda de întârziere reprezintă 5% peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 [rata dobânzii de refinanţare a BNM] dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui prejudiciu mai redus.
(2) În cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobânda este de 9% peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Nu este admisă proba unui prejudiciu mai redus.”
Hotărârea explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr. 12 din 25 aprilie 2000, prevede următoarele:
„...O hotărîre judecătorească trebuie să fie certă, completă, citată, corectă, clară, consecutivă, convingătoare şi concretă. ...
Nu se permite utilizarea în hotărâre a unor formulări inexacte şi neclare, ...
Este inadmisibilă adoptarea unei hotărîri executarea căreia este pusă în dependenţă de survenirea sau nesurvenirea unor condiţii.”
PRETENŢII
Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 6 august 2002, a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi dreptul de a beneficia de bunurile sale, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1. El a mai pretins, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, violarea principiului securităţii raporturilor juridice ca rezultat al anulării documentelor de constituire a companiei.
ÎN DREPT
A. Pretenţia privind violarea principiului securităţii raporturilor juridice
În cererea sa iniţială, reclamantul a formulat o pretenţie, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, cu privire la violarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca rezultat al anulării documentelor de constituire a companiei. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, reclamantul a solicitat Curţii să înceteze examinarea acestei pretenţii. Prin urmare, Curtea nu o va examina.
B. Pretenţiile privind neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002
Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 6 august 2002, a fost încălcat dreptul lui la un proces echitabil, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, şi dreptul de a beneficia de bunurile sale, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1. Aceste articole, în partea lor relevantă, prevăd următoarele:
Articolul 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
Articolul 1 al Protocolului nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. ...”
1. Argumentele Guvernului
Guvernul a susţinut, în raportul său din 6 aprilie 2006, că Centrul Naţional de Expertize Judiciare a constatat că suma de USD 2,384,705 nu a fost, de fapt, investită de către UV în fondul statutar al companiei, ci a fost folosită de către companie pentru cumpărarea aeronavelor Embraer şi că rambursarea ar fi posibilă doar după transmiterea aeronavelor sau rambursarea banilor de către producătorul brazilian de aeronave.
Potrivit Guvernului, hotărârea Curţii de Conturi a Republicii Moldova din 26 decembrie 2002 nu trebuie luată în consideraţie, deoarece aceasta nu se referă în detaliu la investiţiile făcute de către părţi în companie, ci, mai degrabă, la activitatea atât a companiei de stat „Air Moldova” cât şi a companiei în perioada anilor 1998-2002. El s-a referit la o hotărâre nouă a Curţii de Conturi din 11 septembrie 2006, care, în viziunea sa, era mai relevantă, deoarece s-a focusat asupra creării fondului statutar al companiei. Guvernul a contestat declaraţiile reclamantului, potrivit cărora Curtea de Conturi a acţionat sub presiune, şi a susţinut că aceasta a acţionat din iniţiativă proprie.
Potrivit Guvernului, faptul că executarea hotărârii din 6 august 2002 a fost supusă unei precondiţii a reprezentat o suspendare temporară a executării, ceea ce era permis de Codul de procedură civilă. Prin urmare, aceasta nu contravine hotărârii explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie. În orice caz, el a susţinut că hotărârile explicative ale Curţii Supreme de Justiţie nu erau obligatorii pentru instanţele ierarhic inferioare.
Condiţionarea executării hotărârii judecătoreşti de o precondiţie a fost dictată de nevoia de a avea o imagine clară a investiţiilor efectiv făcute de către UV în companie. Dacă reclamantul ar fi prezentat instanţelor judecătoreşti probe privind mărimea investiţiei sale, instanţele de judecată nu ar fi condiţionat executarea hotărârii de o precondiţie.
În continuare, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a prezentat nicio probă care ar demonstra faptul că autorităţile au intervenit în procesul de executare cu scopul de a-l împiedica, invalida sau întârzia. Dimpotrivă, atât instanţele judecătoreşti, cât şi Guvernul au făcut tot posibilul pentru a asigura efectuarea în mod ireproşabil şi prompt a controlului de audit.
În ceea ce priveşte pretenţia formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1, Guvernul a declarat că reclamantul nu avea un „bun” în sensul acestui articol, deoarece datoria în baza hotărârii nu a fost stabilită în mod clar. Condiţionarea executării hotărârii judecătoreşti de efectuarea unui control de audit trebuie considerată drept o formă de „reglementare a folosinţei bunurilor”, care nu este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, deoarece a fost efectuată de către instanţă şi în conformitate cu legea. Potrivit Guvernului, condiţionând în hotărârea din 6 august 2002 plata banilor către reclamant de efectuarea unei verificări preliminare de audit, s-a urmărit scopul legitim de „a încerca excluderea arbitrariului din sferele de protecţie ale intereselor investitorilor străini şi administrarea fondurilor publice într-o societate care era în proces de tranziţie”. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină excesivă, deoarece investiţia trebuia rambursată imediat după stabilirea sumei exacte.
În observaţiile sale din 14 aprilie 2006, Guvernul a susţinut că neexecutarea s-a datorat comportamentului reclamantului. El s-a bazat pe scrisoarea din 3 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Economice şi a susţinut că, pentru ca investiţia să fie rambursată, reclamantul trebuia să prezinte Ministerului Finanţelor documente care ar confirma investiţia sa, însă ea nu a făcut acest lucru.
De la 30 decembrie 2005, reclamantul avea obligaţia să participe la verificarea de audit, însă el nu a făcut nimic în această privinţă.
Referindu-se la scrisoarea reprezentantului reclamantului din 26 mai 2005, Guvernul a susţinut că aceasta era o dovadă a lipsei de interes din partea companiei în soluţionarea rapidă a problemei. Mai mult, faptul că UV nu dorea să suporte costurile legate de verificarea de audit era o dovadă în plus a lipsei de interes a acesteia în executarea rapidă a hotărârii.
În observaţiile sale din 14 aprilie 2006, Guvernul s-a referit la scrisoarea Curţii de Apel Economice din 3 ianuarie 2006 adresată Guvernului şi a susţinut că era suficient ca reclamantul să prezinte Ministerului Finanţelor probe privind investiţia sa pentru ca aceasta să fie rambursată.
În observaţiile sale din 18 septembrie 2006, Guvernul a susţinut că verificarea de audit a fost dispusă cu scopul de a verifica ce a rămas din investiţie după crearea şi lichidarea companiei. Potrivit Guvernului, crearea şi lichidarea au implicat costuri, care trebuie împărţite între părţi în baza contribuţiei lor la fondul statutar: 51% la 49%. De asemenea, el a susţinut că, după verificarea din 6 aprilie 2006, părţile urmau să semneze un raport şi să-l prezinte instanţei judecătoreşti pentru aprobare.
Potrivit Guvernului, ASAC a semnat raportul din 6 aprilie 2006, în timp ce reclamantul a refuzat să-l semneze. Aceasta era o altă confirmare a faptului că intenţia sa a fost să tergiverseze cu orice preţ executarea hotărârii din 6 august 2002.
În continuare, Guvernul a susţinut că, dacă UV era sigur de investirea banilor în fondul statutar al companiei, aceasta trebuia pur şi simplu să prezinte probe în loc să suporte costurile suplimentare ale verificării de audit. El şi-a exprimat surprinderea în legătură cu faptul că UV a prezentat astfel de documente pentru prima dată abia în cadrul procedurilor în faţa Curţii. Totuşi, în acelaşi timp, el a susţinut că documentele prezentate de către reclamant nu au demonstrat că a fost făcută o investiţie în fondul statutar al companiei. Guvernul a conchis că intenţia adevărată a UV a fost să obţină cu orice preţ o hotărâre favorabilă din partea Curţii.
2. Argumentele reclamantului
Reclamantul a susţinut, în primul rând, că presiunea exercitată asupra sa începând cu ianuarie 2002 şi procedurile ulterioare care s-au finalizat cu adoptarea hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002 au fost rezultatul implementării de către Guvern a programului Partidului Comuniştilor.
Potrivit reclamantului, condiţionarea executării hotărârii din 6 august 2002 de verificarea de audit a urmărit scopul de tergiversare sau chiar de împiedicare a rambursării banilor investiţi de aceasta. Impunerea unei astfel de condiţii a fost ilegală, deoarece era în contradicţie cu hotărârea explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr. 12 din 25 aprilie 2000. Reclamantul a recunoscut că, teoretic, în conformitate cu legislaţia naţională, hotărârile explicative ale Curţii Supreme de Justiţie nu erau obligatorii pentru instanţele ierarhic inferioare; totuşi, nu există o explicaţie a motivului din care Curtea Supremă de Justiţie nu a ţinut cont de propria sa jurisprudenţă. Mai mult, reclamantul a atras atenţia asupra faptului că Guvernul nu a prezentat cazuri din jurisprudenţa naţională în care Curtea Supremă de Justiţie s-ar fi abătut de la hotărârile sale explicative.
Faptul că prin hotărârea judecătorească din 6 august 2002 a fost dispusă efectuarea unei verificări de audit, după ce hotărârea a devenit irevocabilă, a fost, de asemenea, contrar articolului 143 alin. 8 al Codului de procedură civilă, care prevedea clar că efectuarea rapoartelor de expertiză trebuie dispusă în timpul procedurilor, dar nu după terminarea acestora. Reclamantul pretinde că instanţele care au examinat cauza nu erau independente de Guvern.
În continuare, reclamantul a declarat că Guvernul nu a întreprins nicio măsură în vederea executării hotărârii din 6 august 2002, hotărâre care, în opinia sa, a fost, în orice caz, ilegală. Guvernul a început să acţioneze abia după comunicarea acestei cauze de către Curte şi toate acţiunile lui aveau drept scop evitarea plăţii compensaţiei către UV. Reclamantul a expediat Curţii copia unui articol de ziar, care conţinea o declaraţie a Ambasadorului Statelor Unite ale Americii în Moldova, în care se menţiona inter alia că câteva companii străine, inclusiv UV, au fost private de investiţiile lor în Republica Moldova fără a fi compensate.
Referindu-se la declaraţia Guvernului, conform căreia ea (UV) trebuia să prezinte dovezi privind investiţia sa în fondul statutar al companiei, reclamantul a susţinut că Curtea de Conturi a Republicii Moldova, în hotărârea sa din 26 decembrie 2002, a stabilit în mod clar mărimea investiţiei în fondul statutar. De asemenea, reclamantul a susţinut că nu se contestă faptul că acesta a transferat companiei suma de USD 2,384,705 şi că documentele contabile ale companiei au arătat acea sumă ca contribuţie a lui UV în fondul statutar. În orice caz, banii nu puteau fi transferaţi pentru alte scopuri, întrucât nu exista niciun alt motiv decât plata aportului social. Mai mult, faptul că banii au fost introduşi în fondul statutar a fost, de asemenea, stabilit de către două companii independente, KPMG şi Ernst & Young, în rapoartele lor anuale de audit pentru anii 2000-2003, care au probat că UV a investit USD 2,384,705 în capitalul statutar al companiei.
Referindu-se la articolul 1 al Protocolului nr. 1, reclamantul a susţinut că, deşi hotărârea din 6 august 2002 a fost contrară legislaţiei interne, deoarece nu a specificat cuantumul exact al banilor care trebuiau să-i fie plătiţi, totuşi, aceasta a stabilit clar că reclamantul avea o pretenţie pecuniară împotriva Guvernului în mărimea investiţiei sale în companie. Această pretenţie putea fi considerată drept „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Neplata către reclamant a banilor investiţi a constituit o ingerinţă în dreptul său de proprietate, care nu a fost prevăzută de lege, nu a fost în interes general şi a fost disproporţională.
În observaţiile sale din 15 iulie 2006, reclamantul a informat Curtea despre faptul că Guvernul nu era mulţumit de hotărârea Curţii de Conturi a Republicii Moldova din 26 decembrie 2002, deoarece aceasta nu era conformă cu poziţia sa în această cauză. El a atras atenţia Curţii asupra faptului că Guvernul întreprindea măsuri pentru modificarea acestei hotărâri. Reclamantul şi-a exprimat opinia că hotărârea va fi modificată până la prezentarea observaţiilor finale ale Guvernului.
3. Concluzia Curţii privind admisibilitatea
Curtea notează că Guvernul pârât nu a invocat faptul că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne şi, prin urmare, nu este nevoie de a examina această chestiune. În lumina observaţiilor părţilor, Curtea consideră că cererea ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt de o aşa complexitate încât determinarea ei să depindă de o examinare a fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată ca fiind vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei, şi niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
Prin urmare, aplicarea articolului 29 § 3 al Convenţiei în această cauză trebuie încetată, iar fondul trebuie examinat separat.
Din aceste motive, Curtea
Declară, în unanimitate, admisibilă pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţie, fără a prejudeca fondul ei;
Declară, cu majoritate de voturi, admisibilă pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, fără a prejudeca fondul ei.
T.L. Early Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy