©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Secţia a treia
Hotărâre
asupra admisibilităţii
cererii nr. 18624/03
prezentată de Cornel IVANCIUC
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită pe 8 septembrie 2005 în camera formată din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
J. Hedigan,
L. Caflisch,
C. Bîrsan,
D.na M. Tsatsa-Nikolovska,
Domnii E. Myjer,
David Thör Björgvinsson, judecători
şi Dl. V. Berger, grefierul secţiei,
Având în vedere cererea mai sus menţionată înaintată la data de 16 mai 2003,
După ce a deliberat asupra ei, a luat următoarea hotărâre:
DE FAPT
Solicitantul, Dl. Cornel Ivanciuc, este cetăţean român, născut în 1956 şi domiciliat în Bucureşti. Este reprezentat în faţa curţii de D.ra D. Costea, avocat în Bucureşti.
A. Circumstanţele speţei
2
Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de solicitant, se pot rezuma după cum urmează.
1.Articol în litigiu
După ce a câştigat în 2000 alegerile locale şi parlamentare, Partidul Social Democrat (“PSD”) a prevăzut pentru anul 2001 alegeri în cadrul organizaţiilor sale teritoriale.
La data de 24 iulie 2001, solicitantul, ziarist la săptămânalul satiric Academia Caţavencu, a publicat un articol într-o rubrică ce titrează:
“Textele acestei pagini se bazează pe fapte, evenimente şi persoane adevărate. Orice asemănare cu realitatea a făcut obiectul unor investigaţii îndelungate!”
Articolul viza mai multe organizaţii ale PSD-ului şi era intitulat:
“Secrete de familie privind oamenii din provincie ai marelui partid de guvernământ în faţa alegerilor”
şi se putea citi în special:
“Judeţul Timiş este de departe, şi în ciuda aparenţelor (...), cel mai mare bolnav al PSD. Preşedinţia secţiei este asigurată de onorabila figură a profesorului universitar, Dr. D.P., dar o evaluare mai atentă a situaţiei dezvăluie că liderul nu este decât o interfaţă aristocratică, o prezenţă de peştişor inofensiv sub care mişună peşti mari şi periculoşi cu un comportament şi nişte ambiţii de rechini (...).
În acest moment, jocurile de culise ale partidului sunt făcute de sub-prefect, Dl. Dorel Gâtlan. Vom reţine următoarele aspecte: Gâtlan a destituit de curând pe secretarul general al Prefecturii Timiş, D.B. Acesta din urmă a refuzat să semneze un ordin al
3
prefectului, redactat de Gâtlan. Acest ordin viza punerea în posesie a lui V.M, senator PSD, a unui teren în localitatea de frontieră Cenad (...).
Deoarece D.B. a avut îndrăzneala să nu semneze punerea în posesie ilegală a senatorului şi a bandei sale de carnasieri, sub-prefectul Gâtlan l-a eliminat ca pe o măsea cariată. Şi s-a îndârjit până când l-a exclus din întreaga structură care putea avea vreo legătură cu restituirile terenurilor (...)
Dar să nu cumva să vă imaginaţi că Dorel Gâtlan nu are probleme personale. Are unele foarte mari. Prima priveşte terenul pe care l-a moştenit de la tatăl său în localitatea Cernăteaz. Circa 17 hectare de teren mocirlos (...) Având în vedere aceste împrejurări teribil de triste pentru moştenirea sa, Gâtlan râvneşte la un teren situat la şosea în comuna Gearmata. Dintr-o neşansă, primarul din Gearmata, care este preşedintele comisiei locale pentru aplicarea legii asupra fondurilor funciare, se opune schimbului acestor terenuri. Pe loc, Gâtlan în suspendă din funcţie şi îl dă pe mâna poliţiei care deschide două dosare penale (...). Observaţie: în România activităţile legate de fondurile funciare sunt coordonate, conform legii, de prefecţi. Cu toate acestea, în judeţul Timiş, sub-prefectul l-a înlocuit de mult pe prefect, privându-l de toate prerogativele.
Cea mai gravă problemă personală a lui Gâtlan a început la 1 ianuarie 1998 când a rănit mortal pe septuagenarul C.M. într-un accident. Victima era paznicul unui magazin (...). Călăul conducea sub influenţa recentelor amintiri dionisiace ale nopţii de revelion şi pe vremea aceea era director comercial la SC Radiotel Timişoara. Victima era mică şi slabă. Impactul a fost atât de scurt şi de violent încât capota şi parbrizul maşinii călăului au fost pulverizate. Organele interne ale victimei au fost şi ele pulverizate pe o rază de
4
100 de metri. Prietenii lui Gâtlan au explicat la poliţie că maşina călăului nu circula decât cu 40 de kilometri pe oră. Necazul lui Gâtlan a fost că ginerele victimei este profesor universitar, doctorul V.B. (...).
La început Gâtlan a obţinut o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale şi dosarul a fost clasat. Ulterior profesorul V.B. a trimis un memoriu procurorului general al României şi dosarul a fost redeschis. Dezgustat de frământările puterii al cărei comportament de sălbatic face ca exploatările PSD-ului în judeţul Timiş să le depăşească chiar pe cele din capitală, profesorul V.B. a renunţat la serviciile avocatului său şi a pierdut în recursul înaintat de Gâtlan. Călăul nu a fost condamnat decât la plata către familia victimei a sumei de 20 milioane de lei pagube şi dobânzi. Profesorul V.B. a încercat o ultimă strategie pentru a-l scoate pe Gâtlan din joc. Cu puţin timp înainte de desemnarea prefecţilor şi sub-prefecţilor, a făcut eforturi disperate pentru a-i avertiza pe Ministrul administraţiei publice şi pe Primul Ministru că Gâtlan nu este demn de funcţia de sub-prefect. Deoarece este criminal din imprudenţă.
Jocurile sunt deja făcute şi cel care trage sforile în favoarea numirii lui Gâtlan este actualul ministru al agriculturii, I.S. Iniţial cauza lui V.B. a fost susţinută până la Primul Ministru de colegul său P.A., deputat PSD al judeţului Timiş şi profesor universitar. Dar sub presiunea exercitată de rectorul Şcolii politehnice din Timişoara şi membru important al PSD, V.B. a fost constrâns să renunţe necondiţionat şi să tacă. Aceleaşi surse afirmă că rectorul a fost puternic convins de I.S. [ministrul agriculturii] să-l convingă la rândul său pe V.B. să renunţe la plângerea sa împotriva lui Gâtlan. Acesta din urmă, în semn de mulţumire pentru că a fost scos nevinovat şi curat în faţa superiorilor săi, nu a adresat
5
niciodată scuze, nici măcar formal, familiei victimei.
Se presupune că pentru cititorii noştri, faptul că Gâtlan este cel mai mare partizan al alegerii lui I.S. la preşedinţia organizaţiei judeţene a PSD, nu mai este un secret”.
2.Urmăririle împotriva solicitantului
La 25 septembrie 2001, Dl. Gâtlan, considerând că solicitantul a făcut în articolul său mai multe afirmaţii defăimătoare şi insultătoare, contrarii articolelor 205 şi 206 ale codului penal, a depus o plângere penală în faţa judecătoriei Timişoara. El s-a constituit de asemenea parte civilă împotriva solicitantului şi săptămânalului Academia Caţavencu, parte responsabilă civil.
Deşi solicitantul a fost citat să compară şi un mandat de aducere a fost eliberat împotriva sa, nu s-a prezentat la nici-o audiere în faţa tribunalului. Nu a oferit nici-o probă în favoarea sa.
Printr-o sentinţă din 6 martie 2002, tribunalul a respins plângerea penală, considerând că din probele prezentate la dosar nu reieşea că solicitantul a publicat articolul cu intenţia de a insulta sau de a defăima reclamantul. În consecinţă, tribunalul a eliberat solicitantul, considerând că în cazul în speţă lipsea unul din elementele constitutive ale infracţiunilor de insultă şi defăimare, şi anume intenţia.
Totuşi, tribunalul a remarcat că solicitantul l-a acuzat pe reclamant că a provocat un accident de circulaţi circulând în stare de ebrietate, precum şi că l-a destituit în mod abuziv pe secretarul general al prefecturii şi pe primarul unei comune. Ori tribunalul a considerat că aceste afirmaţii erau inexacte din moment ce tribunalele care îl judecaseră pe Dl. Gâtlan pentru omor involuntar nu au reţinut în sarcina sa conducerea în stare de
6
ebrietate. El a remarcat de asemenea că cele două persoane mai sus menţionate au fost destituite din ordinul prefectului, fără ca vreo influenţă din partea reclamantului să fi fost dezvăluită.
Având în vedere aceste împrejurări, judecătorul a considerat că era necesar să i se acorde reclamantului daune şi interese deoarece dacă faptele atribuite reclamantului nu ţineau de sfera penalului, ele erau de natură să antreneze răpsunderea sa civilă infracţională din moment ce a omis să procedeze la o verificare atentă a faptelor menţionate în articol. În consecinţă, în temeiul articolelor 998 şi 999 ale codului civil, tribunalul a condamnat solicitantul, în solidar cu săptămânalul, la plata către reclamant a sumei de cinci milioane de lei cu titlu de prejudiciu moral suferit.
Solicitantul, săptămânalul Academia Caţavencu, precum şi reclamantul, au înaintat recurs împotriva acestei sentinţe în faţa tribunalului judeţean Timiş. Solicitantul a contestat acordarea unei sume pentru dauna morală, considerând că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui asemenea prejudiciu. În privinţa acestuia din urmă, el a cerut condamnarea solicitantului pentru insultă şi defăimare, precum şi mărirea sumei.
La 7 iunie 2002, tribunalul a admis cererea de amânare formulată de avocatul reclamantului. În cursul şedinţei din 3 iulie 2002, avocatul reclamantului a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate a primelor două alineate ale articolului 346 al codului de procedură penală şi a cerut tribunalului să hotărască în fond şi să trimită dosarul la Curtea Constituţională. A menţionat în special că posibilitatea pentru un tribunal penal de a hotărî asupra unei cereri de daune şi de interese fără ca partea civilă să plătească taxa de timbru, din moment ce inculpatul a fost eliberat, era contrară principiilor constituţionale
7
ale protejării proprietăţii private şi interdicţiei discriminărilor în privinţa plăţii taxelor şi impozitelor. În cazul în speţă, avocatul a invocat că această exonerare constituia pentru partea civilă un privilegiu nejustificat faţă de persoanele care, pentru a avea acces la un tribunal civil, trebuiau să plătească o taxă de timbru proporţional cu suma reclamată.
Pe 8 iulie 2002, în temeiul alineatelor 3 şi 6 ale articolului 23 al legii nr.47/1992 asupra organizării şi funcţionării Curţii Constituţionale, tribunalul a declarat excepţia inadmisibilă pe motiv că Curtea Constituţională s-a pronunţat deja de mai multe ori, în special la 2 decembrie 1997, 3 februarie 1998, 1 februarie şi 23 mai 2001, asupra constituţionalităţii articolului în litigiu şi l-a declarat conform cu Constituţia.
Pe 19 noiembrie 2002, avocatul solicitantului a depus la grefa tribunalului judeţean un memoriu prin care ridica excepţia de neconstituţionalitate a alineatului unu şi 6 ale articolului 23 al legii nr.47/1992. El a considerat că condiţia pusă de primul alineat al acestui articol pentru ca o excepţie să fie trimisă în faţa Curţii Constituţionale, şi anume caracterul determinant pentru soluţia litigiului asupra dispoziţiei contestate, lăsa tribunalului o marjă de apreciere discreţionară, încălcând astfel principiul constituţional al liberului acces la un tribunal. Subliniind că al treilea alineat al articolului citat anterior nu se opunea decât trimiterii în faţa Curţii constituţionale a excepţiilor privind dispoziţiile care au fost declarate deja neconstituţionale, avocatul a concluzionat că tribunalul ar fi trebuit să supună atenţiei Curţii constituţionale prima excepţie pe care a ridicat-o.
La 20 noiembrie 2002 tribunalul a remarcat că nici solicitantul, nici avocatul nu s-au prezentat, deşi solicitantul a fost citat legal să compară. În cursul aceleaşi şedinţe tribunalul a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată mai devreme, considerând că
8
a făcut deja obiectul unei examinări în cursul şedinţei din 3 iulie 2002.
Dezbaterile au avut loc în aceeaşi zi şi, rejudecând cauza în fond, tribunalul a admis recursul reclamantului şi l-a condamnat pe solicitant pentru insultă şi defăimare la o amendă penală de 500.000 lei. El l-a condamnat de asemenea să plătească reclamantului, în solidar cu săptămânalul, 10 milioane de lei pentru repararea prejudiciului moral.
Tribunalul a considerat că afirmaţiile privind destituirea primarului unei comune şi conducerea în stare de ebrietate erau defăimătoare din moment ce erau lipsite de baza faptelor şi solicitantul ar fi putut cunoaşte realitatea procedând la o verificare minimă a faptelor. În această privinţă tribunalul a subliniat că respectivul primar a fost destituit printr-un ordin al prefectului din 30 martie 2001, publicat în iulie 2001 şi că printr-o sentinţă definitivă din 8 noiembrie 2000 curtea de apel din Timişoara a declarat nevinovat reclamantul pentru accidentul de circulaţie, reţinând greşeala exclusivă a victimei, care a traversat neglijent strada.
Având în vedere aceste circumstanţe, tribunalul a considerat că folosirea termenului “călău” era injurios.
Într-o opinie disidentă, unul din judecători a considerat că solicitantul trebuia să pus în libertate deoarece trebuia să ţină cont de faptul că săptămânalul Academia Caţavencu era cunoscut ca fiind o publicaţie satirică ce dezvăluia aspecte legate de comportamentele profesionale şi private ale oamenilor politici. A adăugat că reclamantul ar fi putut obţine satisfacţie făcând uz de dreptul său la replică.
B. Dreptul intern pertinent
9
1. Codul penal
Articolul 205
“Atingerea adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane prin cuvinte, gesturi sau alte mijloace este pasibilă de pedeapsa cu închisoarea cu o durată cuprinsă între o lună şi doi ani sau cu amendă.”
Articolul 206
“Afirmaţia sau invinuirea în public de o anumită faptă privind o persoană care, dacă ar fi adevărată, ar expune această persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară sau dispreţului public, se va pedepsi cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.”
Articolul 207
“Dovada adevărului afirmaţiilor sau invinuirilor poate fi admisă dacă afirmaţia sau invinuirea au fost comise pentru apărarea unui interes legitim. Afirmaţiile pe baza cărora s-a făcut dovada adevărului nu constituie infracţiunea de insultă sau de defăimare.”
2. Codul civil
Articolul 998
“Orice faptă a unei persoane care cauzează altuia o daună îl obligă pe cel din cauza căruia a avut loc să o repare”.
Articolul 999
“Fiecare este răspunzător pentru dauna pe care a cauzat-o nu numai prin fapta sa, ci şi prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
3. Codul de procedură penală
10
Articolul 15
“Victima unei infracţiuni se poate constitui partre civilă împotriva acuzatului, inculpatului sau părţii responsabile civil (...).
Acţiunea civilă este scutită de taxa de timbru”.
Articolul 346
“Dacă există condamnare, eliberare sau încetare a procesului penal, tribunalul hotărăşte prin aceeaşi sentinţă asupra cererilor de daune şi de interese.
Când s-a pronunţat punerea în libertate (...) din cauza lipsei unuia din elementele constitutive ale infracţiunii, tribunalul poate ordona repararea daunei conform legii civile.”
4. Legea nr.47/1992 asupra organizării şi funcţionării Curţii constituţionale
Articolul 23
“Curtea Constituţională se pronunţă asupra excepţiilor ridicate în faţa tribunalelor privind constituţionalitatea dispoziţiilor unei legi sau unei ordonanţe [guvernamentale] sau unei dispoziţii a unei legi sau unei ordonanţe [guvernamentale] în vigoare şi hotărâtoare pentru soluţionarea litigiului.
Excepţia poate fi ridicată de o parte sau din oficiu.
Dispoziţiile care au fost declarate neconstituţionale printr-o hotărâre anterioară a Curţii Constituţionale (...) nu pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
Curtea Constituţională este sesizată printr-o hotărâre înainte de decizia tribunalului în faţa căruia excepţia a fost ridicată (...).
În timpul examinării excepţiei de către Curtea Constituţională tribunalul decide.
11
Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară primelor trei alineate, tribunalul o respinge printr-o hotărâre motivată, fără a sesiza Curtea Constituţională”.
PLÂNGERI
1. Invocând articolul 10 al Convenţiei, solicitantul invocă faptul că condamnarea sa constituie un amestec nejustificat în dreptul său la libertatea de exprimare.
2. El pretinde că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa tribunalului judeţean Timiş, cu încălcarea articolului 6 al.1 al Convenţiei. Pe de o parte de plânge de condamnarea sa fără ca tribunalul să-l fi audiat personal. Pe de altă parte susţine că refuzul de a trimite la Curtea constituţională cele două excepţii de neconstituţionalitate ridicate a adus atingere dreptului său la un proces echitabil.
DE DREPT
1. Solicitantul se plânge de o atingere adusă dreptului său la libertatea de exprimare şi invocă încălcarea articolului 10 al Convenţiei, redactat astfel:
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără să existe vreun amestec din partea autorităţilor publice şi fără consideraţii de îngrădire. Prezentul articol nu împiedică statele să supună întreprinderile de radiodifuzione, cinematografele sau televiziunea la un regim al autorizaţiilor.
2. Exercitarea acestor libertăţi care implică datorii şi răspunderi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securităţii naţionale, integrităţii teritoriale sau siguranţei publice, apărării ordinii şi prevenirii crimei, protecţiei sănătăţii sau moralei,
12
protecţiei reputaţiei sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare”.
El afirmă că condamnarea nu era “necesară într-o societate democratică” din moment ce nu a făcut altceva decât să informeze cu bună credinţă opinia publică asupra unui subiect de interes general, şi anume comportamentul unui om politic care ocupă o funcţie importantă în administraţia locală.
Curtea consideră fără greutate că condamnarea penală şi civilă a solicitantului este analizată ca un “amestec” în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, în sensul primului paragraf al articolului 10 al Convenţiei. Este incontestabil, având în vedere hotărârile naţionale, că amestecul era “prevăzut de lege”, şi anume articolele 205 şi 206 ale codului penal şi 998 şi 999 ale codului civil. El urmărea de asemenea un scop legitim, şi anume “protecţia drepturilor altuia”, în special reputaţia D.lui Gâtlan, sub-prefectul judeţului Timiş. Rămâne de văzut dacă amestecul era “necesar într-o societate democratică”.
Curtea aminteşte că adjectivul “necesar”, în sensul articolului 10 al.2 al Convenţiei implică existenţa unei “nevoi sociale imperioase” ce corespunde amestecului litigios. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere a existenţei unei asemenea nevoi, dar această marjă este egală cu un control european (Perna împotriva Italiei [GC], nr. 48898/99, § 39, Culegere de sentinţe şi decizii 2003-V).
În această privinţă, trebuie amintită jurisprudenţa stabilită de-acum a Curţii conform căreia se poate aprecia existenţa unei “nevoi sociale imperioase” capabile să justifice un amestec în exercitarea libertăţii de exprimare, să facă distincţia cu grijă între
13
fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate demonstra, următoarele nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor.
Desigur, dacă este vorba despre invocări asupra conduitei unui terţ, uneori se poate dovedi dificil să faci distincţia între acuzaţiile de fapt şi judecăţile de valoare. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a pune direct în cauză persoanele respective implică obligaţia de a furniza o bază de fapte suficientă şi că chiar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este complet lipsită de o bază de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, nr.26958/95, § 43, CEDO 2001-II şi Cumpănă şi Mazăre împotriva României [GC], nr. 33348/96, §§ 98-101, 17 decembrie 2004).
În fine, Curtea aminteşte că din cauza “datoriilor şi răspunderilor” legate de exercitarea libertăţii de exprimare, protecţia oferită de articolul 10 al Convenţiei ziariştilor este subordonată condiţiei că interesaţii acţionează cu bună credinţă astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France împotriva Franţei, nr. 53984/00, § 37, Culegere 2004-II).
În cazul în speţă Curtea relevă că articolul incriminat privea o temă de interes general, şi anume conduita unui sub-prefect, om politic şi înalt funcţionar al administraţiei locale. Instanţele interne au considerat că în lipsa bunei credinţe şi a bazei faptelor, afirmaţiile solicitantului privind destituirea primarului unei comune şi conducerea în stare de ebrietate, precum şi folosirea termenului “călău” faţă de sub-prefect, au adus atingere reputaţiei acestuia din urmă, justificând condamnarea penală şi civilă a solicitantului.
După exemplul instanţelor interne, Curtea consideră că primele două afirmaţii nu
14
aveau nici-o bază de fapt. În această împrejurare, destituirea primarului respectiv a fost ordonată de prefect din motive străine de activitatea şi comportamentul sub-prefectului. Curtea remarcă de asemenea că în procesul penal care s-a derulat în urma accidentului de circulaţie în care a fost implicat sub-prefectul, nu s-a pus deloc problema pretinsei conduceri în stare de ebrietate.
Deşi solicitantul invocă buna sa credinţă, Curtea remarcă faptul că, deşi a avut cunoştinţă de ordinul prefectului privind destituirea primarului şi hotărârile pronunţate în procesul penal sus menţionat, solicitantul a publicat totuşi cele două invocări litigioase care sunt evident contrazise de aceste documente. În consecinţă, după exemplul tribunalelor interne, Curtea nu este convinsă de argumentul solicitantului rezultat din pretinsa sa bună credinţă.
În privinţa folosirii termenului “călău”, care desemnează o persoană desemnată să tortureze sau să aplice pedeapsa cu moartea, Curtea consideră că deşi s-ar putea considera drept o judecată de valoare şi în ciuda caracterului satiric al săptămânalului Academia Caţavencu, el era de natură să-l jignească pe reclamant, din moment ce acesta fusese deja judecat şi declarat nevinovat.
Prin urmare, Curtea nu crede că s-ar putea vedea aici recurgerea la “doza de exagerare” sau “de provocare” de care se permite să se facă uz în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice (Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, § 49, Culegere 1999-VI). În opinia ei, este vorba despre prezentarea deformată a realităţii, în lipsa oricărei baze de fapt (mutatis mutandis, Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, § 73, CEDO 2000-VIII).
15
În consecinţă, Curtea consideră “pertinente şi suficiente” motivele reţinute de instanţele interne pentru a concluziona că solicitantul a adus atingere reputaţiei sub-prefectului şi pentru a-l condamna.
În privinţa proporţionalităţii amestecului litigios, Curtea relevă că solicitantul a fost condamnat la o amendă penală, ceea ce, în sine, conferă măsurilor luate în privinţa sa un grad ridicat de gravitate. Totuşi, Curtea notează că suma acestei amenzi era mai degrabă simbolică, şi anume echivalentul a 14 euro.
Curtea relevă de asemenea că daunele şi interesele pe care solicitantul a fost condamnat să le plătească în solidar cu săptămânalul erau într-o sumă moderată, şi anume echivalentul a 298 euro.
În fine, Curtea notează că atitudinea solicitantului în timpul procedurii penale împotriva lui a fost extrem de dezinvoltă. Ea constată într-adevăr că solicitantul a făcut dovada unei lipse clare de interes faţă de proces, neprezentându-se nici la audierile în faţa judecătoriei, nici la cele în faţa tribunalului judeţean, în condiţiile în care a fost citat legal să compară şi judecătoria a eliberat un mandat de aducere împotriva sa (a se vedea, mutatis mutandis, Cumpănă şi Mazăre împotriva României [GC], nr. 33348/96, § 104, 17 decembrie 2004). În plus, nu a încercat în nici-un moment să conteste acuzaţiile ce i-au fost aduse.
Având în vedere circumstanţele speţei, Curtea consideră că condamnarea solicitantului nu era disproporţională cu scopul legitim urmărit şi că amestecul litigios poate, în consecinţă, să treacă drept “necesar într-o societate democratică”.
Reiese că această plângere este clar nefondată şi trebuie să fie respinsă cu
16
aplicarea articolului 35 § 3 şi 4 ale Convenţiei.
2. Solicitantul invocă faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil la tribunalul judeţean din cauza condamnării sale pronunţate în lipsa sa, precum şi a refuzului tribunalului de a trimite la Curtea constituţională două excepţii de neconstituţionalitate. El invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care dispune:
“Orice persoană are dreptul ca să fie audiată cauza sa echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî (...) asupra fundamentului oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.
Curtea remarcă faptul că această plângere implică două laturi distincte, pe care le va examina ulterior.
A. Condamnarea solicitantului în lipsa sa
Solicitantul se plânge că a fost condamnat de tribunalul Bucureşti fără ca acesta să-l audieze personal. Solicitantul se referă la hotărârea Constantinescu menţionată anterior, în care Curtea a concluzionat încălcarea dreptului la un proces echitabil din cauza nerecunoaşterii dreptului solicitantului de a fi audiat de tribunal în timpul dezbaterilor. În consecinţă, el consideră că în prezenta cauză a existat de asemenea încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.
Curtea aminteşte că atunci când o instanţă de apel ajunge să cunoască o cauză de fapt şi de drept şi să studieze în ansamblul său problema vinovăţiei sau nevinovăţiei, ea nu poate din motive de echitate a procesului să decidă asupra acestor probleme fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de acuzat (Constantinescu, citat
17
anterior, § 55).
Cu toate acestea, spre deosebire de cauza Constantinescu, în care în ciuda prezenţei sale la şedinţă, solicitantul nu a fost audiat, Curtea relevă din nou că în prezenta cauză solicitantul s-a dezinteresat total de proces, lipsind de la toate audierile de la tribunalele interne.
În consecinţă, remarcând că nici-o încălcare a procedurii interne nu ar putea fi reproşată tribunalului judeţean, Curtea consideră că faptul că solicitantul nu a fost audiat în faţa acestui tribunal nu a adus atingere echităţii procedurii.
Rezultă că această primă parte a plângere este clar nefondată şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 33 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Refuzul de a trimite două excepţii de neconstituţionalitate la Curtea constituţională
Solicitantul denunţă faptul că tribunalul judeţean Timiş a respins două excepţii de neconstituţionalitate pe care el l-a invitat să le supună Curţii constituţionale. În opinia sa, în temeiul art. 23 § 3 al legii nr. 47/1992 asupra organizării şi funcţionării Curţii constituţionale, tribunalul judeţean era obligat să dea curs primei sale excepţii privind articolul 346 al codului de procedură penală, chiar dacă Curtea constituţională se pronunţase deja asupra constituţionalităţii acestui articol şi îl găsise conform cu Constituţia. El consideră de asemenea că respingând a doua sa excepţie pe motiv că se pronunţase deja, tribunalul a adus a doua oară atingere dreptului său de acces la Curtea constituţională, din moment ce a doua excepţie viza o altă dispoziţie, şi anume articolul 23 al legii nr. 47/1992.
18
Curtea aminteşte, mai întâi, că Convenţia nu garantează, ca atare, dreptul ca o cauză să fie trimisă, cu titlu preliminar, de o instanţă internă în faţa unei alte instanţe naţionale sau internaţionale.
Ea aminteşte de asemenea jurisprudenţa sa conform căreia dreptul de a sesiza un tribunal pe calea procedurii preliminare nu mai poate fi absolut, chiar şi atunci când o legislaţie păstrează un domeniu juridic numai pentru aprecierea unui tribunal şi prevede pentru celelalte instanţe obligaţia de a-i supune, fără rezervă, toate procedurile care se raportează la aceasta. Este conform funcţionării unui asemenea mecanism faptul că judecătorul verifică dacă poate sau trebuie să depună o cerere preliminară, asigurându-se că aceasta trebuie să fie rezolvată pentru a permite să se soluţioneze litigiul pe care este chemat să-l cunoască. Acestea fiind zise, nu este exclus ca, în unele circumstanţe, refuzul exprimat de o instanţă naţională, chemată să se pronunţe în ultimă instanţă, ar putea aduce atingere principiului echităţii procedurii, aşa cum este enunţat la articolul 6 § 1 al Convenţiei, în special atunci când un asemenea refuz este atins de arbitrar (Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, § 114, CEDO 2000-VII şi Wynen împotriva Belgiei, nr. 32576/96, § 41, CEDO 2002-VIII).
Curtea consideră că nu aceasta este situaţia în cazul în speţă. Într-adevăr, tribunalul judeţean a luat în considerare plângerea solicitantului privind constituţionalitatea articolului 346 al codului de procedură penală precum şi cererea sa de trimitere a excepţiei în faţa Curţii constituţionale. El s-a pronunţat apoi printr-o hotărâre suficient de motivată, reţinând că acest articol a făcut de mai multe ori obiectul unui control al Curţii constituţionale care l-a declarat de fiecare dată conform cu Constituţia.
19
În consecinţă, un nou control era probabil inutil.
În ceea ce priveşte cea de-a doua excepţie ridicată şi condusă împotriva articolului 23 al legii asupra organizării şi funcţionării Curţii constituţionale, Curtea notează că nu privea o dispoziţie de care depindea soluţionarea litigiului.
Desigur, faptul că tribunalul a respins prima excepţie invocând articolul 23 § 3 al legii nr. 47/1992 şi a doua pe motiv că se pronunţase deja, ar putea fi calificată drept eroare de drept din moment ce articolul mai sus menţionat nu interzice trimiterea, în faţa Curţii constituţionale, excepţiilor care au făcut deja obiectul unui control din partea acesteia.
Cu toate acestea, Curtea aminteşte că interpretarea legislaţiei interne revine în primul rând autorităţilor naţionale, în special curtelor şi tribunalelor şi că nu-i revine sarcina de a cunoaşte erorile de fapt sau de drept comise pe nedrept de o instanţă internă, doar dacă şi în măsura în care ele ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-1).
În cazul în speţă, din cauza motivelor expuse mai sus, Curtea nu va putea califica acest refuz drept arbitrar şi natură să aducă atingere principiului echităţii procedurii (mutatis mutandis, Dotta împotriva Italiei (decembrie), nr. 38399/97, 7 septembrie 1999 şi Kefalas şi alţii împotriva Greciei (decembrie), nr. 40051/02, 17 martie 2005).
Rezultă că această a doua parte a plângerii este clar nefondată şi trebuie respinsă cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
20
Declară cererea inadmisibilă.
Vincent BergerBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
Hotărârea Ivanciuc împotriva României
Full & Egal Universal Law Academy