©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Willcox şi Hurford împotriva Regatului Unit (dec.) – 43759/10 şi 43771/12
Decizie din 08.01.2013
Art. 5 § 1: Lipsire de libertate
Art. 5 § 1 lit. a) : După condamnare
Pedepse cu închisoare de lungă durată pronunţate de instanţele thailandeze care continuă să fie executate în Regatul Unit în temeiul unui acord de transfer: inadmisibilă
În fapt – Cei doi reclamanţi execută în Regatul Unit pedepse cu închisoarea care au fost pronunţate de instanţe thailandeze pentru posesie de stupefiante, acuzaţie la care au pledat vinovaţi. Ei au fost transferaţi în Regatul Unit pentru a executa restul de pedeapsă, în temeiul unui acord de transfer între Regatul Unit şi Thailanda. Aceştia au fost informaţi că după transfer, nu vor putea contesta durata pedepselor lor.
În cererile înaintate la Curtea europeană, reclamanţii pretind printre altele că pedepsele lor sunt exagerat de disproporţionate, fiind de patru sau cinci ori mai lungi decât pedepsele pe care probabil le-ar fi primit dacă ar fi fost condamnaţi pentru aceleaşi infracţiuni în Regatul Unit. Invocând art. 5, ei se plâng şi de faptul că lipsirea lor de libertate este arbitrară în sensul că, ţinând seama de modul de funcţionare al acordului de transfer, dacă ar fi pledat nevinovaţi, în cele din urmă ar fi petrecut mai puţin timp în închisoare. De altfel, primul reclamant susţine că a fost aplicată în cazul său „o prezumţie irefragabilă”, în aşa fel încât procesul său a fost în mod vădit inechitabil şi că detenţiea sa în Regatul Unit este arbitrară.
În drept – Art. 5 § 1: a) Efectul recunoaşterii vinovăţiei – Reclamanţii consideră că recunoaşterea vinovăţiei ar fi trebuit să ducă la o reducere importantă a pedepselor. Or, deşi în Thailanda, pedepsele lor au fost comutate de la închisoare pe viaţă la închisoare pe durată determinată, de fapt impactul acestei reduceri ar fi fost inversat de transferul lor în Regatul Unit. Într-adevăr, dacă ar fi pledat nevinovaţi şi ar fi fost condamnaţi la închisoare pe viaţă în Thailanda, ar fi fost de competenţa Înaltei Curţi englezeşti (High Court) să stabilească durata minimă pe care ar fi trebuit să o excute în închisoare pentru a putea cere eliberarea condiţionată. În acest caz, Înalta Curte ar fi luat în considerare regulile locale în materie de stabilire a pedepselor, iar perioada punitivă a pedepselor aplicate în fiecare caz ar fi fost considerabil inferioară pedepselor pe durată determinată pronunţate de instanţele thailandeze. În acest sens, dacă nu ar fi pledat vinovaţi, aceştia ar fi putut beneficia de perspectiva unei eliberări imediate.
Cu toate acestea, Curtea observă că în cazul primului reclamant, închisoarea pe viaţă nu ar fi fost singura pedeapsă pe care instanţa thailandeză ar fi putut să o pronunţe, dacă l-ar fi condamnat pe acesta în urma nerecunoaşterii vinovăţiei; într-adevăr, ar fi putut fi condamnat la moarte. Primul reclamant a obţinut un beneficiu important pledând vinovat, în măsura în care acest lucru a făcut posibilă comutarea pedepsei cu moartea într-o pedeapsă cu închisoare pe durată determinată. În plus, amnistiile regale sunt frecvente în Thailanda şi permit comutarea unei pedepse cu închisoarea pe viaţă într-o pedeapsă cu închisoarea pe durată determinată. De altfel, cei doi reclamanţi au beneficiat de o reducere a pedepselor, datorită unei amnistii regale. Prin urmare, nu s-a stabilit dacă în cazul în care ar fi pledat nevinovaţi, ar fi primit tot o pedeapsă cu închisoare pe viaţă în momentul transferului şi că în consecinţă, Înalta Curte (High Court) ar fi stabilit o durată minimă. În plus, dacă primul reclamant ar fi fost condamnat la închisoare pe viaţă, acesta ar fi trebuit să execute cel puţin opt ani din pedeapsă în Thailanda, în loc de patru ani efectuaţi efectiv, înainte de a putea îndeplini condiţiile unui transfer. Deşi nu a fost furnizată nicio informaţie cu privire la acest subiect pentru al doilea reclamant, este probabil să se fi aplicat şi în cazul său restricţii similare. În plus, este greşit să comparăm perioada punitivă în cadrul închisorii pe viaţă cu perioada acoperită de o pedeapsă cu durată determinată. În special, închisoarea pe viaţă implică obligaţii şi restricţii care trec dincolo de simpla perioadă petrecută în închisoare, însemnând condiţiile eliberării condiţionate şi riscul de a fi retrimis în detenţie în caz de neîndeplinire a condiţiilor Din cauza acestor restricţii, închisoarea pe viaţă este în principiu, o pedeapsă mai strictă. În fine, orice diferenţă observată cu privire la soluţionare nu se datorează unei aplicări arbitrare a diferitelor reguli, diferitelor persoane lipsite de libertate. Sunt aplicate reguli clare în cazul transferurilor de persoane lipsite de libertate, fiind aplicate şi în cazul reclamanţilor. Diferenţele în soluţionare sunt rezultatul interacţiunii între statul care operează transferul în materie de stabilire a pedepselor şi practica statului destinaţie în materie de transfer.
În aceste condiţii, nu se poate afirma că lipsirea de libertate a reclamanţilor în Regatul Unit a fost arbitrară, în sensul art. 5 § 1 lit. a), pentru că aceştia au pledat vinovaţi.
b) „Prezumţia irefragabilă” – Primul reclamant s-a plâns de faptul că o prezumţie irefragabilă aplicată în dreptul thailandez – conform căreia stupefiantele, de la o anumită cantitate, sunt destinate distribuţiei – l-ar fi împiedicat să susţină că drogurile erau pentru uz personal. În consecinţă, considera că procesul său fusese de o inechitate flagrantă, iar detenţia sa ulterioară, arbitrară.
Curtea observă că acel criteriu care permite stabilirea existenţei unei „denegări de dreptate flagrante” este un criteriu strict care trece dincolo de neregulile simple, presupunând distrugerea esenţei dreptului la un proces echitabil.
Orice sistem juridic posedă prezumţii de fapt sau de drept. Asemenea prezumţii trebuie să rămână în limite rezonabile, ţinând seama de importanţa mizei şi respectând drepturile la apărare. Nu se poate exclude faptul că o prevedere de natura celei despre care este vorba în cazul primului reclamant poate să dea naştere, în anumite circumstanţe, la o încălcare. Totuşi, obiectivul acestei prezumţii era de a agrava pedeapsa care poate fi aplicată persoanelor care sunt în posesia unei anumite cantităţi de stupefiante şi aceasta într-un scop disuasiv. Infracţiunea decurgea în special din deţinerea de stupefiante, element care trebuia demonstrat de parchet. Primul reclamant a beneficiat de un anumit număr de garanţii procedurale în cadrul procesului care s-a desfăşurat în Thailanda: el a fost judecat în public de doi judecători independenţi; a asistat la întreaga procedură şi a fost reprezentat de un avocat; a fost achitat de anumite acuzaţii în temeiul prezumţiei de nevinovăţie şi, deşi posesia de heroină şi de ecstasy nu era contestată, proba a arătat că stupefiantele au fost găsite în posesia lui; a fost condamnat în conformitate cu dreptul aplicabil şi a beneficiat de o reducere importantă a pedepsei după ce s-a declarat vinovat. În orice caz, în evaluarea impactului prezumţiei irefragabile cu privire la echitatea generală a procesului, un element de luat în considerare este faptul că primul reclamant nu a alertat autorităţile britanice – nici în timpul procesului, nici la momentul depunerii cererii sale de transfer - cu privire la o denegare de dreptate flagrantă împotriva sa.
Concluzie: inadmisibilă (vădit nefondată).
Full & Egal Universal Law Academy