Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
DECIZIE
Cererea nr. 37507/02
depusă de X.
contra Moldovei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd la 5 ianuarie 2010 într-o Cameră compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Giovanni Bonello,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
Fatoş Aracı, Grefier Adjunct al Secţiei,
Examinînd cererea nominalizată depusă la 21 septembrie 2002,
Avînd în vedere decizia de a aplica Articolul 29 § 3 din Convenţie şi de a examina admisibilitatea cauzei concomitent cu fondul acesteia,
Avînd în vedere solicitarea Guvernului de a radia cererea de pe rol şi textul declaraţiei unilaterale expuse cu scopul de a soluţiona aspectele ridicate prin cerere,
Avînd în vedere comentariile reclamantului cu privire la declaraţiile unilaterale iniţiale ale Guvernului şi amendările ulterioare,
Avînd în vedere decizia de a asigura anonimatul reclamantului (Regula 47 § 3 din Regulamentul Curţii),
Deliberînd, decide următoarele:
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
A. Circumstanţele cauzei
1. Reţinerea şi pretinsa maltratare a reclamantului în custodia poliţiei
La 16 iunie 2001, reclamantul a fost reţinut fiind bănuit de omorul persoanei L. săvîrşit cu o zi înainte. El a pretins că a fost agresat de către colaboratorii de poliţie în incinta Comisariatului din Cahul pe tot parcursul zilei de în care a fost reţinut, precum şi în timpul nopţii, întru al determina la recunoaşterea vinovăţiei. Potrivit reclamantului, el a fost lovit cu mîinile şi picioarele, a fost bătut cu bastoane de lemn şi aproape asfixiat cu o pungă de plastic. Aparent, nu a fost întocmit nici un raport medical ce ar confirma existenţa leziunilor cauzate reclamantului la momentul reţinerii sale.
La 22 iunie 2001 reclamantul a fost transferat la Penitenciarul nr. 5 din Cahul. Cînd a fost primit în această instituţie, el a fost examinat de către un medic, care a stabilit următorul diagnostic următor: "leziuni corporale multiple pe corp şi membre, sub formă de hematoame, vînătăi şi zgîrieturi. Plagă sîngerîndă la cap 3.0 x 4.0 cm. Trauma capului?" Potrivit medicului, reclamantul i-a spus că a fost maltratat de către poliţie şi, de asemenea, că el singur s-a lovit însuşi la cap cu o cărămidă. Potrivit reclamantului, el a nu spus nimic medicului despre cărămidă şi precum că această parte a constatărilor medicale a fost rezultatul influenţei exercitate asupra medicului de către fratele lui L., care de asemenea era doctor în Penitenciarul nr. 5. Mai tîrziu, reclamantul a urmat tratamentul medical asupra traumei capului cu şapte ocazii, între 23 iunie 2001 şi 17 iunie 2004.
Reclamantul pretinde că în iulie 2001, înainte de transferul său la Chişinău pentru efectuarea unui examen psihiatric, personalul Penitenciarului nr. 5 l-a bătut şi apoi i-a introdus un baston de cauciuc în orificiul anal. El a specificat numele ofiţerilor responsabili de maltratarea sa. Aparent, nu a fost întocmit nici un raport medical cu privire la plîngerile sale. Nu este clar dacă el a solicitat întocmirea unui astfel de raport.
La o dată necunoscută, în august 2001, reclamantul a solicitat procurorului încetarea investigaţiilor iniţiate împotriva sa, solicitarea fiindu-i refuzată.
Potrivit reclamantului, la 20 septembrie 2002 el a fost din nou bătut cu cruzime, chiar înainte de o şedinţă de judecată. Judecătorul şi avocatul desemnat din oficiu de către autorităţi nu au reacţionat atunci cînd i-au văzut leziunile.
La 2 noiembrie 2001, avocatul reclamantului a solicitat administraţiei Penitenciarului nr. 5 de să fie informat despre starea de sănătate a reclamantului la data primirii lui în instituţie. Prin răspunsul oferit avocatului i s-a comunicat constatările din raportul din 22 iunie 2001.
Reclamantul sa plîns în repetate rînduri, inclusiv la Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura Generală şi în instanţele de judecată, cu privire la maltratarea sa în incinta Comisariatului de poliţie din Cahul şi a Penitenciarului nr. 5. La 3 aprilie 2003, un procuror a adoptat o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale privind pretinsa maltratare a reclamantului de către poliţie şi personalul din Penitenciarul nr. 5 din motivul lipsei elementelor componenţei de infracţiune. Reclamantul a depus o altă plîngere c privire la maltratare şi la 23 decembrie 2004 a fost informat de către procuror că un răspuns deja i-a fost dat la 3 aprilie 2003. Reclamantul sa plîns instanţei de judecată cu privire la scrisoarea din 23 decembrie 2004, considerîndu-o ca fiind ilegală. În şedinţa de judecată, el s-a plîns referitor la refuzurile repetate de a iniţia urmărirea penală cu privire la rele tratamente aplicate în noaptea din 16 spre 17 iunie 2001, şi a menţionat numeroase plîngeri depuse la procuratură în acest sens. La 31 ianuarie 2005, Judecătoria Cahul a respins plîngerea reclamantului, considerînd că aceasta ar fi contestat scrisoarea din 23 decembrie 2004, în timp ce, avînd scopul de a complînge ordonanţa procurorului privind neînceperea urmăririi penale din 3 aprilie 2003, reclamantul urma să depună plîngerea împotriva ordonanţei şi nu a scrisorii.
La 27 februarie 2003, Ministerul Justiţiei a readresat plîngerea reclamantului privind durata excesivă a procedurilor judiciare către preşedintele Judecătoriei Cahul şi i-a cerut întreprinderea tuturor măsurilor legale în vederea accelerării procedurii în cazul reclamantului.
La 21 aprilie 2004, avocatul reclamantului a solicitat instanţei de judecată să includă în dosarul reclamantului raportul medical întocmit la momentul primirii sale în Penitenciarul nr. 5. Acest demers a fost acceptat de către instanţă. În apelul său din 8 iunie 2004, reclamantul s-a plîns că a fost maltratat de către poliţie şi a făcut referinţă la acest raport medical.
La 11 ianuarie 2002, reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Cahul. La 30 aprilie 2002, Curtea de Apel a Republicii Moldova a dispus reexaminarea cauzei în prima instanţă, deoarece un număr de probe materiale importante nu au fost examinate, în special, nici un raport de expertiză nu a fost întocmit; în particular, vizavi de îmbrăcămintea şi corpul reclamantului sau a victimei, sau cu privire la sticla găsită la locul crimei.
La 21 aprilie 2004, reclamantul a fost condamnat de Judecătoria Cahul. Înstanţa a constatat că un număr de martori au depus mărturii consistente precum că, în noaptea crimei l-au văzut pe reclamant şi alţi doi bărbaţi atacîndu-l şi aplicîndu-i lovituri grave lui L. şi apoi luîndu-l de acolo. Ceilalţi doi atacatori au adus probe precum că reclamantul a rămas cu L. de unul singur şi mai tîrziu le-a spus că l-ar fi ucis. Prin expertiză medico-legală s-a constatat că persoana L. a avut un braţ rupt şi multe alte leziuni corporale şi că a fost violată şi strangulată. Instanţa a avertizat partea acuzării despre inaccesibilitatea dispariţiei corpurilor delicte incriminatoare, şi respectiv a probelor.
În apelul său, reclamantul s-a plîns, inter alia, că nu a existat nici o investigaţie efectivă a plîngerii sale despre rele tratamente în timpul aflării sale în custodia poliţiei, fapt care ar constitui o încălcare a Articolului 3 din Convenţie. El a invocat Ribitsch v. Austria, 4 decembrie 1995, Seria A, nr. 336.
La 5 aprilie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărîrea de condamnare, în mare parte bazîndu-se pe motivele invocate de instanţa inferioară. Ca răspuns la alegaţiile reclamantului cu privire la maltratare, instanţa supremă a constatat că, între iunie 2001 şi septembrie 2002, el nu a formulat nici o plîngere în acest sens, şi că nu a făcut nici o declaraţie de autodenunţare. În plus, din descrierea evenimentelor expusă de martori, a reieşit precum că reclamantul a luptat cu L. şi au căzut la pămînt, ceea ce ar constitui o explicaţie plauzibilă pentru unele leziuni ale sale. Mai mult decît atît, conform celor trei rapoarte ale poliţiei din iunie 2001, reclamantul a fost s-a luptat cu colegii de celulă. La 22 iunie 2001 el a explicat, în prezenţa avocatului său, că rănile sale au fost provocate de sine însuşi. Medicul din Penitenciarul nr. 5 a scris că reclamantul a declarat că el însuşi şi-a rănit capul folosind o cărămidă şi precum că a suferit alte leziuni înainte de reţinerea sa. La 24 iunie 2001, reclamantul s-a lovit cu capul de pat. În plus, potrivit unui raport de examinare psihiatrică a reclamantului, acesta fiind în stare de ebrietate, el era irascibil şi agresiv. Instanţa a constatat că alegaţiile lui despre maltratare erau neîntemeiate şi a respins plîngerea sa.
De asemenea, instanţa a examinat plîngerea reclamantului, potrivit căreia, instanţa inferioară a refuzat să audieze un martor M. indicat de dumnealui. Instanţa a constatat că, la momentul cererii M. era în spital şi nu putea fi audiat. În orice caz, după examinarea declaraţiei făcută în scris de M., instanţa nu a constatat nici un motiv pentru a pune la îndoială temenicia condamnării reclamantului.
2. Condiţiile de detenţie şi pretinsa infectare cu hepatită
Reclamantul pretinde că a fost deţinut mai mulţi ani într-o celulă în Penitenciarul nr. 5 cu foarte inaccesibilă la lumina zilei şi iluminare electrică constantă; nu era nici toaletă, cu excepţia unui recipient care nu era separat de restul celulei; celula era umedă, nu era ventilare şi lipseau aşternuturile; calitatea şi cantitatea alimentării era modestă, limitîndu-se la 0,3 euro (EUR) pe zi pentru un deţinut.
Potrivit reclamantului, el a fost bolnav de hepatita A în copilărie, dar s-a însănătoşit complet. Cînd a fost plasat în Penitenciarul nr. 5, unde fratele victimei L. lucra în calitate de medic, acesta din urmă l-a ameninţat că îl va infecta cu o boală periculoasă. În timpul tratamentului său în Penitenciarul nr. 5, se pretinde că reclamantul ar fi fost în mod deliberat infectat cu hepatită şi sifilis. Potrivit unui certificat eliberat de către un medic din Penitenciarul nr. 5 la 2 noiembrie 2001, reclamantul a declarat că a suferit de hepatită în copilărie. Potrivit unui certificat medical eliberat de secţia medicală din Penitenciarul nr. 5 la 26 martie 2004, reclamantul la 28 noiembrie 2002 a fost diagnosticat cu hepatita de tip B. Potrivit unui alt certificat asemănător, eliberat de aceeaşi autoritate la 26 august 2008, un astfel de diagnostic a fost făcut în 2003, la eliberare diagnosticul fiind constatat ca hepatită cronică de tip B şi D. În răspunsul către cererea depusă de avocatul reclamantului, la 5 septembrie 2008, Centrul Medicilor de Familie a informat precum că, începînd cu 1999, reclamantul nu a fost examinat de cineva dintre medicii acestuia, şi că nu existau înscrieri medicale care ar permite verificarea dacă reclamantul a suferit de una din formele hepatitei anterior.
Potrivit unui certificat eliberat de o comisie medicală constituită din specialişti renumiţi din Moldova în domeniul virusologiei şi a bolilor infecţioase, care a examinat dosarul medical al reclamantului, la solicitarea Direcţiei Agent Guvernamental, hepatita cronică a fost identificată în sîngele reclamantului la data de 22 iunie 2001. Antigenul hepatitei a fost găsit la 28 noiembrie 2002. Anamneza reclamantului includea, de asemenea, cinci îmbolnăviri cu gonoree şi o odată cu trichomoniază, de care reclamantul s-a tratat singur. Medicii au declarat că nu se exclude faptul că reclamantul a fost bolnav înainte de reţinerea sa. În absenţa fişei sale medicale la locul de domiciliu era imposibil de a determina mai exact perioada în care a fost infectat. Cu toate acestea, în timp ce hepatita A (pe care, potrivit reclamantului, acesta ar fi avut-o în copilărie) era o maladie în stare să conducă la complicaţii asupra stării de sănătate, chiar şi fiind lăsată fără tratament nu a putut deveni o boală cronică, fapt care excludea faptul unei legături cauzale cu antigenul identificat în sîngele reclamantului la prima internare în spital. În cele din urmă, medicii au menţionat datele statistice care arătau un procent relativ ridicat al populaţiei afectate de hepatită în Moldova (8-12%), indicatorul fiind mai înalt în partea de sud a ţării, unde a locuit reclamantul.
3. Pretinsa interceptare a corespondenţei reclamantului
Reclamantul se plînge că toată corespondenţa sa era citită de către administraţia penitenciarului, fapt ce reiese din ştampilele aplicate pe toate scrisorile primite. Una dintre aceste scrisori care poartă o astfel de ştampilă a fost din partea Curţii, altele au fost de la Procuratura Generală şi alte autorităţi. Unele dintre scrisori au fost adresate direct reclamantului, iar altele au fost adresate administraţiei penitenciarului şi reclamantului.
B. Dreptul şi practica naţională relevantă
Articolul 19 din Legea ocrotirii sănătăţii (nr. 411-XII din 28 martie 1995) prevede următoarele:
“Articolul 19. Dreptul la repararea prejudiciului adus sănătăţii.
1. Orice persoană are dreptul la repararea prejudiciului adus sănătăţii de ... acţiunile, rău intenţionate ale unor alte persoane.
...
3. Pacienţii, ... au dreptul la repararea prejudiciilor aduse ... de instituţiile medico-sanitare prin necesitatea normelor de tratament medical, prin prescrierea de medicamente contraindicate sau prin aplicarea de tratamente necorespunzătoare care agravează starea de sănătate, provoacă infirmitate permanentă, periclitează viaţa pacientului sau se soldează cu moartea lui”.
Articolul 1422 din Codul civil prevede următoarele:
“Articolul 1422. Reparaţia prejudiciului moral.
1. În cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale, precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc.
2. Prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului patrimonial. ...”
În hotărîrea sa din 7 februarie 2008 (nr. 2-110/08), Judecătoria sectorului Rîşcani a constatat că dl. G. a contactat tuberculoza în timp ce se afla în detenţie, dar şi-a revenit complet după ce a primit tratamentul necesar. Cu toate acestea, i s-a acordat o sumă totală de 10797 lei moldoveneşti (MDL) (656 euro la momentul respectiv) cu titlu de compensaţie pentru daunele cauzate. Această hotărîre a fost menţinută de instanţele superioare.
PLÎNGERI
Reclamantul s-a plîns în temeiul Articolului 3 din Convenţie de faptul că a fost maltratat de către poliţie şi personalul Penitenciarului nr.5 din Cahul.
De asemenea, el s-a plîns, în conformitate cu acelaşi articol, precum că condiţiile de detenţie în Penitenciarul nr.5 erau inumane şi precum că acolo a fost infectat în mod intenţionat cu hepatită şi sifilis.
De asemenea, el sa plîns potrivit Articolului 5 § 1 din Convenţie fără să precizeze careva motive.
El s-a plîns şi în conformitate cu Articolul 6 § 1 din Convenţie de faptul că, acuzaţia adusă lui a fost examinată într-un termen excesiv de lung.
În temeiul aceluiaşi articol, reclamantul s-a plîns că un martor, indicat de dînsul, nu a fost audiat.
De asemenea, el s-a plîns potrivit Articolului 8 din Convenţie, despre interceptarea corespondenţei sale din partea administraţiei penitenciarului.
El a mai invocat şi lipsa unor remedii efective cu privire la plîngerile specificate mai sus. El a invocat Articolul 13 din Convenţie.
În final, reclamantul s-a plîns de încălcarea Articolului 34 din Convenţie, pe motivul refuzului procurorului de a-i elibera o copie a unui document.
ÎN DREPT
A. Plîngeri privind infectarea cu hepatită, omisiunea de a audia un martor şi plîngerea potrivit Articolului 34 din Convenţie.
1. Pretinsa infectare cu hepatită
Reclamantul s-a plîns că a fost în mod intenţionat infectat cu virusul hepatitei de tip B şi D şi sifilis în timp ce se afla în detenţie, astfel fiind supus unui tratament contrar Articolului 3 al Convenţiei.
Articolul 3 prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Reclamantul a susţinut că în Moldova nu existau căi de atac pe care să le epuizeze în ceea ce priveşte această încălcare, deoarece instanţele judecătoreşti întotdeauna a fost de partea autorităţilor de stat responsabile pentru încălcări ale drepturilor omului. Chiar dacă pe alocuri au statuat în favoarea victimei, instanţele judecătoreşti acordau doar sume mici cu titlu de compensaţii, care nu constituie remedii suficiente. Mai mult, el a fost bolnav de hepatita de tip A în copilărie, dar nu în formele de tip B şi D ale bolii.
Guvernul a susţinut că este imposibilă verificarea exactă cînd reclamantul s-a îmbolnăvit de hepatită, şi că precum că el a avut semne ale bolii deja la momentul reţinerii sale. În orice caz, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne disponibile, deoarece existau prevederi legislative oferind dreptul de a obţine despăgubiri oricărei persoane care a suferit un prejudiciu urmare a unor erori medicale. Mai mult decît atît, în practică, instanţele judecătoreşti au aplicat acele prevederi legale şi a decis acordarea sumelor băneşti în favoarea victimelor (a se vedea mai sus "Dreptul şi practica naţională relevantă").
Curtea consideră că nu este necesar să decidă dacă reclamantul a epuizat căile interne de atac menţionate de Guvern, avînd în vedere concluziile sale expuse mai jos. Curtea observă că, în timp ce reclamantul a prezentat materiale medicale care confirmă că el a fost infectat cu hepatita de tip B şi D, el nu a furnizat nici o dovadă privind momentul cînd el ar fi putut contacta aceste boli. Nici experţii care au examinat documentele medicale ale reclamantului la cererea Guvernului nu au reuşit să stabilească momentul cînd el a fost infectat - înainte sau în timpul detenţiei sale. Totuşi, Guvernului ia fost clar că la sosirea reclamantului în Spitalul nr. 5, la scurt timp după reţinerea sa, acesta avea deja antigene de tip diferit, care nu erau vizibile în cazul hepatitei de tip A, şi precum că hepatita era într-o fază cronică. Mai mult, potrivit anamnezei reclamantului, el a fost bolnav înaintea detenţiei sale cu o serie de boli infecţioase, transmisibile sexual, fapt care, în opinia Guvernului, nu a făcut decît să crească probabilitatea ca el ar fi putut să contacteze hepatita înainte de reţinerea sa.
În circumstanţele specifice ale prezentei cauze şi avînd în vedere complexitatea problemelor medicale puse în discuţie, care prioritar urmează să fie examinate de autorităţile medicale naţionale, Curtea consideră că nu a fost demonstrat cu un grad suficient de certitudine că reclamantul ar fi fost infectat în timpul detenţiei sale. În acelaşi timp, reclamantul nu s-a plîns de faptul că el nu a primit un tratament adecvat şi din dosar rezultă că dînsului s-a acordat o asistenţă corespunzătoare bolilor sale.
Rezultă că această plîngere urmează să fie respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu Articolul 35 § § 3 şi 4 din Convenţie.
2. Plîngerea potrivit Articolului 5 § 1 din Convenţie
De asemenea, fără să precizeze careva motive, reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 5 § 1 din Convenţie. Articolul 5 § 1 prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale ...”
Nici în cererea sa iniţială şi nici în observaţiile sale ulterioare, reclamantul nu a explicat ce anume a constituit o violare a drepturilor sale prevăzute de Articolul 5 din Convenţie. La rîndul său, Curtea nu vede în dosar nimic ce ar putea ridica o chestiune necesară a fi examinată potrivit acestei dispoziţii.
Rezultă că acest capăt de cerere urmează a fi respins ca fiind în mod vădit nefondat în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
3. Pretinsa omisiune audierii unui martor
Reclamantul s-a plîns în temeiul Articolului 6 din Convenţie pe faptul că instanţele judecătoreşti naţionale au omis să audieze un martor indicat de dînsul. Partea relevantă a Articolului 6 prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
... 3. Orice acuzat are, in special, dreptul:
... (d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; ...”
Se presupune că martorului în cauză (M.) i-ar fi spus o altă persoană că anume aceasta, şi nu reclamantul, ar fi ucis victima.
Curtea constată că instanţele naţionale au audiat o serie de martori, atît la solicitarea procurorului, cît şi a avocatului reclamantului. În hotărîrile lor, instanţele judecătoreşti s-au întemeiat pe diverse dovezi care au stat la baza condamnării reclamantului. Curtea Supremă de Justiţie a examinat declaraţia scrisă a lui M. şi a constatat că acesta nu a ridicat careva îndoieli cu privire la vinovăţia reclamantului.
În astfel de circumstanţe, şi avînd în vedere că procesul a durat deja aproape patru ani, decizia instanţelor de a omite audierea unui martor în plus, care nu era disponibil la momentul respectiv şi care putea oferi doar depoziţii indirecte preluate de la presupusul făptaş de facto (acesta din urmă nu s-a indicat şi, prin urmare, s-ar putea presupune că nu a dorit să confirme careva informaţii lui M.) nu relevă o încălcare procedurală de o importanţă care ar submina echitatea procesului în ansamblul său.
Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
4. Plîngerea potrivit Articolului 34 din Convenţie
Reclamantul s-a plîns şi de violarea Articolului 34 din Convenţie, care prevede:
“Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”
Reclamantul a susţinut că, la o dată nespecificată în februarie 2007, avocatul său a cerut procuraturii să-i trimită o copie a unei declaraţii depuse de un deţinut care a văzut cum reclamantul era bătut de poliţie. Se pretinde că, în răspunsul din 27 februarie 2007, procurorul a refuzat să-i ofere o astfel de copie, propunîndu-i în schimb de a vedea declaraţia respectivă la procuratură.
Curtea notează că reclamantul şi avocatul său nu au inclus în dosar, nici demersul său, şi nici răspunsul procurorului. Prezumînd că asemenea schimb de corespondenţă a avut loc, rămîne a fi incert, de exemplu, faptul s-a menţionat oare că documentul solicitat urma a fi utilizat în procedura în faţa Curţii sau a fost oare împiedicat avocatul reclamantului întru a obţine face copii acestui document de la procuratură. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că această plîngere este nefondată.
Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
B. Alte plîngeri
Reclamantul s-a plîns în temeiul Articolului 3 din Convenţie că a fost supus relelor tratamente din partea poliţiei şi personalului Penitenciarului nr.5 din Cahul, iar autorităţile au omis să investigheze corespunzător plîngerea despre maltratări; precum şi asupra condiţiilor inumane de detenţie din acel penitenciar.
Articolul 3 prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Reclamantul s-a plîns şi în conformitate cu Articolul 6 § 1 din Convenţie de faptul că, acuzaţia adusă lui a fost examinată într-un termen excesiv de lung.
Partea relevantă a Articolului 6 prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra ... oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. ...”
De asemenea, reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 8 din Convenţie, de faptul că corespondenţa sa a fost interceptată de către administraţia penitenciară.
Partea relevantă a Articolului 8 prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. ...”
De asemenea, reclamantul s-a plîns că nu a avut la dispoziţie remedii efective cu privire la plîngerile menţionate mai sus. El a invocat Articolul 13 din Convenţie, care prevede:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Printr-o scrisoare din 21 ianuarie 2008, Guvernul a informat Curtea despre formularea unei declaraţii unilaterale cu scopul soluţionării unor capete din cererea depusă, din momentul în care a considerat drept inadmisibile alte alegaţii din cerere. În continuare, Guvernul a solicitat Curţii să radieze cererea de pe rol în conformitate cu Articolul 37 din Convenţie.
Declaraţia prevede următoarele:
“... 1. Guvernul regretă pretinsa suferinţă cauzată reclamantului în contextul Articolului 3 din Convenţie (faptul că el a fost victima unui tratament inuman şi degradant, faptul că autorităţile nu s-a efectuat o investigaţie efectivă şi, de asemenea, condiţiile de detenţie ale reclamantului), Articolului 6 § 1 (în special, durata excesivă a procesului), Articolului 8 (privind încălcarea secretului corespondenţei în cazul unei scrisori trimise de către [Curte] la 17 octombrie 2002 şi adresată [reclamantului], fapt recunoscut de Guvern în observaţiile sale ... din 5 martie 2007), precum şi a Articolului 13 coroborat cu Articolele menţionate mai sus, şi se angajează să adopte instrucţiuni adecvate şi să ia toate măsurile necesare în scopul de a garanta respectarea în viitor a interdicţiei torturii (inclusiv obligaţia de a asigura condiţii adecvate de detenţie, luarea tuturor măsurilor necesare pentru a preveni aplicarea tratamentului inuman şi degradant oricărei persoane, precum şi obligaţia de a efectua investigaţii efective), dreptul persoanei de a-i fi examinată cauza într-un termen rezonabil, precum şi dreptul la respectarea corespondenţei sale.
[Guvernul a descris o serie de măsuri legislative şi organizaţionale deja întreprinse pentru a atinge scopurile menţionate mai sus, inclusiv instrucţiuni metodice trimise în rîndul procurorilor de către Procuratura Generală cu privire la modul de instrumentare a cauzelor privind infracţiunile de tortură şi adoptarea de către Procuratura Generală a Ordinului nr. 216/11 din 19 noiembrie 2007 privind organizarea investigaţiilor în cazurile de tortură sau altor tratamente inumane sau degradante].
2. Luînd în consideraţie circumstanţele prezentei cauze, precum şi jurisprudenţa Curţii în cauze similare, Guvernul se oferă să achite reclamantului ex gratia suma de 10.000 de Euro drept compensaţie pentru toate prejudiciile cauzate acestuia, şi, de asemenea, întru acoperirea oricăror cheltuieli de reprezentare în faţa Curţii. Această sumă urmează a fi achitată într-un termen de trei luni de la data notificării despre decizia adoptată de către Curte în conformitate cu Articolul 37 § 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale. Plata va constitui soluţionarea definitivă a cauzei.
3. Guvernul consideră că supravegherea din partea Comitetului de Miniştri a executării hotărîrilor Curţii în cauzele în privinţa Republicii Moldova, cum ar fi şi prezenta speţă, constituie un mecanism adecvat pentru a garanta îmbunătăţirea constantă a situaţiei în domeniu. Guvernul se angajează să continue cooperarea în acest sens.
În acelaşi timp, Guvernul susţine că [Curtea] deja a subliniat de cîteva ori cu ocazia examinării cererilor cu un conţinut similar existenţa şi dimensiunea obligaţiilor Statului privind principiile şi garanţiile acordate deţinuţilor, în conformitate cu Articolele 3, 6 § 1, 8 şi 13 din Convenţie.
În lumina celor de mai sus, Guvernul invită Curtea să decidă că nu există motive pentru a justifica examinarea în continuare a cererii şi de a o radia de pe rol în conformitate cu Articolul 37 din Convenţie... La momentul examinării aplicabilităţii Articolului 37 din Convenţie, [Curtea] urmează, de asemenea, să ţină seama de observaţiile şi probele prezentate de Guvern prin scrisoarea sa din 5 martie 2007....”
Într-o scrisoare din 21 iulie 2008 Agentul Guvernamental a declarat că "... în declaraţia sa unilaterală Guvernul a recunoscut, inter alia, o încălcare a Articolului 3 din Convenţie în privinţa reclamantului şi a oferit o compensaţie ...".
Reclamantul a solicitat Curţii să respingă intenţiile Guvernului, pe motiv că declaraţia unilaterală este insuficientă în partea privind mărimea compensaţiei propuse, pe care reclamantul a considerat-o necorespunzătoare avînd în vedere prejudiciul suferit. În special, reclamantul a susţinut că declaraţia nu acoperea toate încălcările de care s-a plîns (cum ar fi infectarea sa cu hepatită şi plîngerea sa adresată conform Articolului 34), şi nu prevedea obligaţia Guvernului privind redeschiderea procesului penal împotriva reclamantului cu scopul de a audia martorul M., care în mod logic ar duce la achitarea reclamantului.
Curtea observă de la început că părţile nu au reuşit să ajungă la un anumitor comun asupra condiţiilor unei reglementări amiabile a cauzei. Curtea reiterează că, în conformitate cu Articolul 38 § 2 din Convenţie, negocierile de reglementare amiabilă sunt confidenţiale şi Regula 62 § 2 din Regulamentul Curţii suplimentar stabileşte că în cadrul procedurii contencioase nu se admite nici o referinţă ori argumente cu privire la careva comunicări scrise sau verbale, propuneri sau concesiuni făcute în cadrul încercării de a obţine o reglementare amiabilă. Totuşi, declaraţia a fost formulată de Guvern la 21 ianuarie 2008 şi modificată la 21 iulie 2008 în afara cadrului negocierilor de reglementare amiabilă.
Curtea reiterează că Articolul 37 din Convenţie prevede că în orice stadiu al procedurii, Curtea poate decide scoaterea de pe rol a unei cereri atunci cînd circumstanţele permit să conducă la concluzia specificată la lit. (a), (b) sau (c) din paragraful 1 al acestui articol. Articolul 37 § 1 (c) permite Curţii, în special, să radieze cererea de pe rol
“pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică”.
Articolul 37 § 1 in fine include prevederea că:
“Totuşi Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere.”
De asemenea, Curtea aminteşte că, în anumite circumstanţe, poate radia o cerere sau o parte a acesteia în conformitate cu Articolul 37 § 1 (c) din Convenţie în baza unei declaraţii unilaterale a Guvernului reclamat, chiar şi în cazul în care reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei. În acest sens, Curtea va examina cu atenţie declaraţia în lumina principiilor enunţate de propria jurisprudenţă (a se vedea Tahsin Acar v. Turcia, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI, şi Meriakri v. Moldova (radiere de pe rol), nr. 53487/99, 1 martie 2005).
Cu referire la circumstanţele speţei, Curtea notează că, într-un număr de cauze, aceasta a specificat natura şi dimensiunea obligaţiilor impuse Statului reclamat în conformitate cu Articolele 3, 6, 8 şi 13 din Convenţie în ceea ce priveşte drepturile deţinuţilor (a se vedea, printre altele, Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, §§ 54-67 şi 68-76, 4 aprilie 2006; Ciorap v. Moldova, nr. 12066/02, §§ 62-71 şi 99-104, 19 iunie 2007; Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, §§ 97-102, 13 septembrie 2005; şi Modarca v. Moldova, nr. 14437/05, 10 mai 2007). În cazul în care Curtea a constatat o încălcare a acestor Articole, aceasta a acordat o satisfacţie echitabilă, sumă care a depins de particularităţile fiecărei cauze.
La examinarea declaraţiei unilaterale a Guvernului, Curtea ia în consideraţie diferite măsuri indicate în această declaraţie, cele care au fost deja întreprinse sau sînt planificate întru de a preveni viitoarele încălcări, în special cele referitoare la violările Articolului 3 din Convenţie. Curtea consideră aceste măsuri drept încurajatoare şi, neavînd încă la dispoziţie informaţii despre eficacitatea lor, va urmări cu atenţie efectul lor în cadrul unor eventuale cauze viitoare pe care le-ar putea examina.
Curtea menţionează în continuare că, în declaraţia sa modificată din 21 iulie 2008, Guvernul au recunoscut în mod clar încălcări ale drepturilor reclamantului prevăzute de Articolele 3, 6, 8 şi 13 din Convenţie, eliminînd astfel orice ambiguitate în acest sens, conţinută în declaraţia sa iniţială şi care ar putea crea obstacole semnificative întru considerarea acceptabilităţii acesteia.
Avînd în vedere natura celor recunoscute şi asumate de Guvern, cuprinse în propria declaraţie unilaterală, precum şi mărimea compensaţie propuse, care poate fi considerată rezonabilă comparativ cu satisfacţia acordată de Curte în cauze similare, Curtea consideră că nu se mai justifică examinarea în continuare a acestui capăt de cerere (Articolul 37 § 1 (c)) (a se vedea, de asemenea, principiile relevante în cauza Tahsin Acar, citată mai sus, şi de asemenea Haran v. Turcia (radiere de pe rol), nr. 25754/94, 26 martie 2002).
În lumina tuturor aprecierilor de mai sus, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum acestea sunt definite în Convenţie şi Protocoalele sale, nu solicită examinarea în continuare a acestei părţi a cererii (Articolul 37 § 1 in fine).
Prin urmare, plîngerile indicate în aceste capete a cererii urmează a fi radiate de pe rol.
Curtea dispune de discreţie în a acordarea cheltuielilor de judecată în cazul în care radiază o cerere de pe rol (Regula 43 § 4 din Regulamentul Curţii). În speţă, ţinînd cont de caracterul relativ simplu al aspectelor disputate, cît şi de volumul lucrului efectua de avocatul reclamantului, Curtea decide să acorde 1,500 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Din aceste considerente, Curtea în unanimitate
Ia act de conţinutul declaraţiei Guvernului reclamat şi de modalităţile pentru asigurarea conformării cu obligaţiile asumate;
Decide să radieze cererea de pe rol în conformitate cu Articolul 37 § 1 (c) din Convenţie, în partea în care aceasta se referă la plîngerile reclamantului în temeiul Articolelor 3 (maltratarea şi investigaţia evenimentelor, precum şi condiţiile de detenţie), 6 (durata procesului penal împotriva reclamantului), 8 (dreptul la respectarea corespondenţei) şi 13 din Convenţie;
Decide de a acorda 1500 EUR (o mie cinci sute de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli;
Decide de a declara inadmisibil restul cererii.
Fatoş AracıNicolas Bratza
Grefier Adjunct al SecţiuniiPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy