Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 61821/00
depusă de Cristian ZILIBERBERG
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 4 mai 2004, în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlM. Pellonpää,
DnaV. Strážnická,
DlJ. Casadevall,
DlS. Pavlovschi,
DlJ. Borrego Borrego,
DnaE. Fura-Sandström, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 10 august 2000,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate în răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Cristian Ziliberberg, este cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în 1980 şi locuieşte în Chişinău. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl Serghei Ostaf, avocat de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa precum ele au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
Reclamantul este student. La 18 aprilie 2000, între 9.30 şi 12.30, reclamantul a participat la o demonstraţie împotriva deciziei Consiliului municipal de a anula privilegiile studenţilor pentru călătoria cu transportul urban. Demonstraţia nu a fost autorizată în conformitate cu legea, iar din declaraţiile părţilor rezultă că organizatorii nici nu au solicitat autorizarea. Demonstraţia a avut loc în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău. La început ea era paşnică, dar, ulterior, unii participanţi au început să arunce cu ouă şi pietre în clădirea Primăriei, iar poliţia a intervenit.
În jurul orei 12.30, reclamantul a fost reţinut de poliţie pentru participare activă la o demonstraţie neautorizată cu încălcarea articolului 174/1 alin. 4 al Codului cu privire la contravenţiile administrative (în continuare, „CCA”). El a fost adus la comisariatul de poliţie o oră mai târziu. Între 13.30 şi 19.00, el a fost deţinut în comisariatul de poliţie şi interogat de câţiva anchetatori penali. Potrivit reprezentantului reclamantului, reclamantul nu a fost informat despre alte motive ale reţinerii sale, în afară de participarea sa la o demonstraţie neautorizată.
În declaraţiile sale scrise date la comisariatul de poliţie, reclamantul a menţionat, inter alia, că el a fost reţinut de poliţie atunci când el şi un jurnalist de la Radioul Naţional s-au apropiat de un grup de poliţişti care bătea un student. Deoarece el avea scris pe frunte cuvântul „STUDENT”, poliţia l-a reţinut. El a declarat că a fost un participant activ, dar că nu a fost implicat în acţiuni violente.
La o dată nespecificată, poliţia a definitivat dosarul administrativ în legătură cu contravenţia comisă de reclamant, menţionând inter alia că el a participat activ la o întrunire neautorizată, care a avut loc în faţa sediului Consiliului municipal. Dosarul a fost ulterior transmis judecătoriei de sector competente.
În urma unei şedinţe judecătoreşti, care a avut loc la 19 aprilie 2000, Judecătoria sectorului Centru i-a aplicat reclamantului o amendă administrativă de 36 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 3 euro (EUR)) prevăzută de articolul 174/1 alin. 4 al CCA. În decizia sa, instanţa a declarat, inter alia, că reclamantul a participat activ la o demonstraţie a studenţilor, care s-a desfăşurat fără autorizare din partea Consiliului municipal şi că el şi-a recunoscut vinovăţia în comiterea contravenţiei administrative de care era acuzat.
La 28 aprilie 2000, reclamantul a depus recurs împotriva deciziei sus-menţionate. El a declarat că amenda i-a fost aplicată ilegal şi că sancţiunea a fost contrară libertăţii de întrunire şi dreptului la grevă, garantate de articolele 40 şi 45 ale Constituţiei. Recursul a fost examinat de Tribunalul municipiului Chişinău la 4 mai 2000, ora 10.00.
Potrivit Guvernului, citaţia pentru şedinţa judecătorească a fost expediată printr-o scrisoare ordinară la 2 mai 2000 şi trebuia să ajungă la destinaţie la 3 mai 2000.
Potrivit reclamantului, citaţia a fost trimisă la 3 mai 2000, iar el a primit-o la 4 mai 2000, după ora 10.00.
La 5 mai 2000, reclamantul s-a prezentat la cancelaria Tribunalului municipiului Chişinău pentru a întreba despre cauza sa. Lui i-a fost dată o copie a deciziei Tribunalului municipiului Chişinău din 4 mai 2000, prin care a fost respins recursul său şi menţinută decizia Judecătoriei sectorului Centru din 19 aprilie 2000.
La 10 mai 2000, reclamantul a depus la Tribunalul municipiului Chişinău o contestaţie în anulare împotriva deciziei din 4 mai 2000, declarând că el nu a fost citat în mod corespunzător şi, prin urmare, nu a avut parte de un proces echitabil. Instanţa a refuzat să înregistreze contestaţia în anulare pe motiv că CCA nu prevedea o astfel de cale de atac. La 18 mai şi, respectiv, 22 iunie 2000, instanţa a respins cererile repetate depuse de reclamant şi avocatul său.
La 18 mai 2000, reclamantul, însoţit de un jurist de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului, precum şi de un alt avocat, au încercat din nou să depună o contestaţie în anulare la cancelaria Tribunalului municipiului Chişinău, însă cancelaria a refuzat s-o înregistreze.
La 12 iunie 2000, ca urmare a cererii executorului judecătoresc, reclamantul a plătit amenda prevăzută în decizia din 19 aprilie 2000.
La 20 iulie 2000, reclamantul a aflat de la cancelaria Tribunalului municipiului Chişinău că la ultima sa contestaţie în anulare lui i-a fost expediat un răspuns prin poştă. La 10 august 2000, reclamantul şi avocaţii săi au cerut cancelariei Tribunalului municipiului Chişinău să le dea o copie a răspunsului, deoarece, până la acea dată, reclamantul nu a primit răspunsul expediat prin poştă.
B. Dreptul intern relevant
Constituţia Republicii Moldova
Articolul 40
„Mitingurile, demonstraţiile, manifestările, procesiunile sau orice alte întruniri sînt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără niciun fel de arme.”
Legea din 21 iunie 1995 cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor
Articolul 6
„Întrunirile trebuie să se desfăşoare în mod paşnic, fără niciun fel de arme, fiind asigurată protecţia participanţilor şi a mediului înconjurător, fără să împiedice folosirea normală a drumurilor publice, circulaţia rutieră, funcţionarea unităţilor economice, fără a degenera în acţiuni violente care ar pune în primejdie ordinea publică, integritatea corporală şi viaţa persoanelor, bunurile lor.”
Articolul 11
„(1) Organizatorul întrunirii va depune la primărie, cel mai tîrziu cu 15 zile înainte de data întrunirii, o declaraţie prealabilă, al cărei model este expus în anexă, ce face parte integrantă din prezenta lege.
(2) Declaraţia prealabilă trebuie să indice:
a) denumirea organizatorului întrunirii, scopul întrunirii;
b) data, ora la care începe întrunirea şi ora la care se încheie;
c) locul întrunirii, traseele spre el şi de la el;
d) forma desfăşurării întrunirii;
e) numărul aproximativ de participanţi;
f) persoanele împuternicite să asigure buna desfăşurare a întrunirii şi să răspundă de ea;
g) serviciile pe care organizatorul întrunirii le solicită primăriei.
(3) Primăria, în cazuri justificate, poate să modifice, cu acordul organizatorului întrunirii, unele elemente din declaraţia prealabilă.”
Articolul 12
„(2) Primăria, în cadrul examinării declaraţiei prealabile în şedinţă ordinară sau extraordinară, discută forma, timpul, locul şi alte condiţii de desfăşurare a întrunirii şi ia decizia respectivă.”
Codul cu privire la contravenţiile administrative
Articolul 1
„Codul cu privire la contravenţiile administrative are sarcina de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice, proprietatea, orânduirea de stat şi ordinea publică, precum şi de a depista, preveni şi lichida contravenţiile administrative şi consecinţele lor, de a contribui la educarea cetăţenilor în spiritul îndeplinirii întocmai a legilor.
Articolul 12
La răspunderea administrativă pot fi trase persoanele, care până în momentul comiterii contravenţiei administrative au atins vârsta de şaisprezece ani.
Articolul 22
Sancţiunea administrativă este o măsură de răspundere şi se aplică în scopul educării persoanei, care a comis o contravenţie administrativă, în spiritul respectării legilor, precum şi în scopul de a se preveni comiterea unor noi contravenţii atât de către contravenientul însuşi, cât şi de alte persoane.
Articolul 26
(4) În caz de sustragere cu rea-voinţă de la achitarea amenzii aplicate pentru contravenţia administrativă săvârşită, instanţa judecătorească poate înlocui această sancţiune cu arest administrativ, calculându-se zece zile de arest pentru un salariu minim, termenul fiind cel mult treizeci de zile.
Articolul 174/1
(2) Organizarea şi desfăşurarea întrunirii fără avizarea primăriei sau fără autorizaţia ei, precum şi încălcarea condiţiilor (forma, locul, timpul) desfăşurării întrunirii, indicate în autorizaţie, atrage după sine aplicarea unei amenzi organizatorilor (conducătorilor) întrunirii în mărime de la zece la douăzeci şi cinci de salarii minime...
(4) Participarea activă la întrunirea desfăşurată în condiţiile alineatului doi din prezentul articol atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la două la cinci salarii minime.
Articolul 254
Cazul cu privire la contravenţii administrative se examinează în prezenţa persoanei, care este trasă la răspundere administrativă. În lipsa acestei persoane cazul poate fi examinat numai atunci, când există date despre anunţarea la timp a persoanei despre locul şi timpul examinării cazului şi dacă din partea ei n-a fost primit niciun demers de a se amâna examinarea cazului.
Articolul 281
Decizia judecătoriei de sector, municipale, asupra cazurilor cu privire la contravenţiile administrative poate fi atacată pe cale procedurală în instanţa judecătorească ierarhic superioară, depunându-se o plângere, sau printr-un protest al procurorului.
Articolul 282/3
Neprezentarea persoanelor indicate, deşi acestea au fost înştiinţate din timp despre data examinării cazului, nu constituie o piedică pentru examinarea lui...
Articolul 282/5
Examinând cazul cu privire la contravenţia administrativă, instanţa de recurs adoptă una din următoarele hotărâri:
1) lasă decizia instanţei judecătoreşti neschimbată, iar plângerea sau protestul nesatisfăcute;
2) anulează decizia instanţei judecătoreşti şi trimite dosarul la judecătoria raională, de sector, municipală spre o nouă examinare;
3) anulează decizia instanţei de fond şi trimite materialele organului care a întocmit procesul-verbal;
4) anulează decizia instanţei judecătoreşti şi clasează cazul;
5) schimbă sancţiunea administrativă şi atenuează sancţiunea aplicată.
Articolul 282/6
Drept temeiuri pentru anularea deciziei asupra cazului cu privire la contravenţia administrativă servesc încălcarea esenţială a normelor dreptului procedural şi aplicarea greşită a legii. Decizia corectă în fond nu poate fi anulată din motive formale, cu excepţia cazurilor:
1) cazul a fost examinat de un complet de judecată format contrar prevederilor legii;
2) decizia a fost semnată nu de judecătorul care a examinat cazul sau a fost semnată de un judecător care nu a participat la examinarea cazului;
3) decizia a fost pronunţată nu de judecătorul care a examinat cazul;
4) lipseşte procesul-verbal al şedinţei judiciare deşi potrivit legii întocmirea lui este obligatorie;
5) cazul a fost examinat fără participarea traducătorului deşi potrivit legii participarea lui este obligatorie.
Articolul 282/7
După examinarea cazului cu privire la contravenţia administrativă instanţa de recurs îşi pronunţă decizia. Decizia poate să nu conţină argumente, adică să se întocmească în formă de rezoluţie.”
Codul de procedură penală în vigoare între 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003
Articolul 128
„Învinuitul, care se află în libertate, este chemat la anchetatorul penal printr-o citaţie. Citaţia se înmânează învinuitului, iar adeverinţa cu indicarea datei primirii citaţiei se restituie anchetatorului penal. Citaţia poate fi transmisă şi printr-o telefonogramă sau telegramă.”
Codul de procedură civilă în vigoare între 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003
Articolul 101
„Instanţa comunică prin citaţie participanţilor la proces ... data şi locul şedinţei....
Participanţilor la proces ... citaţiile se înmânează din vreme pentru ca să aibă timp suficient de a se prezenta la termen în faţa instanţei şi de a se pregăti pentru proces. În toate cazurile citaţia trebuie să fie înmînată pîrîtului cu cel puţin trei zile înaintea şedinţei de judecată.”
PRETENŢII
1. Reclamantul pretinde în temeiul articolului 11 al Convenţiei că reţinerea sa şi amenda administrativă care i-a fost aplicată au constituit o încălcare a dreptului său la libertatea de întrunire paşnică. El declară că ingerinţa nu a urmărit un scop legitim, dar, mai degrabă, a avut scopul de a suprima libertatea sa de întrunire. El susţine că participarea sa la întrunire nu a prezentat niciun pericol pentru ordinea publică. El pretinde că prevederile relevante (articolul 174/1 alin. 4 al Codului cu privire la contravenţiile administrative şi articolele 5, 11 şi 12 alin. 2 ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor) prevăd restricţii excesive, care sunt contrare prevederilor paragrafului 2 al articolului 11 al Convenţiei şi nu sunt necesare într-o societate democratică.
2. În continuare, reclamantul pretinde în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei că procedurile nu au fost echitabile, deoarece el nu a fost citat în mod corespunzător pentru a fi prezent la şedinţa judecătorească din 4 mai 2000, fiind astfel împiedicat să participe la şedinţa judecătorească.
3. In fine, reclamantul pretinde, în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolele 6 § 1 şi 11 ale Convenţiei, că el a fost lipsit de un recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţiile sale cu privire la încălcările dreptului său la un proces echitabil şi ale dreptului său la libertatea de întrunire din cauza refuzului Tribunalului municipiului Chişinău să admită contestaţia sa în anulare şi să se pronunţe asupra fondului cauzei.
ÎN DREPT
1. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că procedurile nu au fost echitabile deoarece el nu a fost citat în mod corespunzător pentru a fi prezent la şedinţa judecătorească din 4 mai 2000, fiind astfel împiedicat să participe la şedinţa judecătorească. Articolul 6 § 1 al Convenţiei prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa...”
Aplicabilitatea articolului 6
Părţile dispută aplicabilitatea articolului 6 pretenţiilor reclamantului. Reclamantul a declarat că acuzaţiile împotriva sa ar putea fi considerate „penale”, în sensul articolului 6, iar Guvernul consideră că ele sunt „administrative”. Guvernul a subliniat necesitatea de a diferenţia contravenţiile administrative de sistemul de justiţie penală şi a considerat că diferenţierea între acuzaţiile penale şi disciplinare a fost făcută într-un mod compatibil cu articolul 6 al Convenţiei.
Totuşi, nu se contestă că aplicabilitatea articolului 6 trebuie evaluată în baza a trei criterii menţionate în hotărârea Engel (Engel and Others v. the Netherlands, hotărâre din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, §§ 82 şi 83).
Părţile sunt de acord că abaterea în cauză este calificată drept „contravenţie administrativă” şi este prevăzută de Codul cu privire la contravenţiile administrative.
Guvernul a declarat că contravenţia nu a fost de natură penală, deoarece ea a fost pedepsită cu o sancţiune care a avut un scop „educaţional” şi „preventiv”.
El, în continuare, susţine că sancţiunea prevăzută de Codul cu privire la contravenţiile administrative pentru contravenţia în cauză variază între MDL 36 şi 90, iar reclamantului i-a fost aplicată amenda minimă. Potrivit Guvernului, amenda a constituit aproximativ zece procente din salariul mediu lunar în Republica Moldova în acea perioadă.
Reclamantul a declarat că în sistemul juridic francez abaterile de aşa natură sunt înscrise în Codul penal.
El pretinde că a fost reţinut de poliţie timp de cinci ore şi jumătate, la 18 aprilie 2000, pe parcursul cărora el a fost interogat de anchetatori penali.
În continuare, el a declarat că, în afară de amenzi, Codul cu privire la contravenţiile administrative prevede măsuri procedurale ca reţinerea administrativă, controlul corporal, controlul obiectelor şi arestul administrativ. „Contravenţiile administrative” sunt examinate de colegiile penale ale instanţelor judecătoreşti.
Dacă amenda nu este plătită, sancţiunea poate fi înlocuită cu arest administrativ pe o perioadă de zece zile pentru fiecare MDL 18. Reclamantul a declarat că dacă el nu ar fi avut mijloace să plătească amenda, el ar fi fost arestat pe o perioadă de douăzeci de zile.
Reclamantul a declarat că bursa sa lunară de student era de MDL 50-60, în funcţie de performanţa sa academică, şi că, prin urmare, amenda aplicată lui a constituit mai mult de jumătate din venitul său lunar.
Respectarea articolului 6
1. Reclamantul se plânge că el nu a fost citat în mod corespunzător pentru şedinţa din 4 mai 2000 la Tribunalul municipiului Chişinău şi că, prin urmare, el nu a putut fi prezent.
Referindu-se la ştampilele poştale de pe plic, reclamantul a declarat că citaţia a fost expediată la 3 mai 2000 şi a ajuns la el după ora 10.00 a zilei de 4 mai 2000, după ce şedinţa judecătorească avusese loc.
Guvernul nu este de acord cu reclamantul. Potrivit lui, citaţia a fost expediată la 2 mai 2000 şi trebuia să ajungă la reclamant la 3 mai. În acest sens, Guvernul a transmis Curţii o copie a registrului de înregistrare a corespondenţei al Tribunalului municipiului Chişinău, conform căruia citaţia a fost expediată reclamantului la 2 mai 2000. În ceea ce priveşte ştampilele de pe plic, Guvernul le-a considerat ilizibile.
În lumina observaţiilor părţilor, Curtea consideră că această parte a cererii, inclusiv chestiunea cu privire la aplicabilitatea articolului 6, ridică întrebări importante de fapt şi de drept, care sunt de o aşa complexitate încât determinarea lor depinde de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată ca fiind vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
2. Reclamantul pretinde că anchetarea şi condamnarea sa pentru participarea la o întrunire neautorizată au constituit o încălcare a dreptului său la libertatea de întrunire paşnică garantat de articolul 11 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care sunt prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
Guvernul declară că întrunirea nu a fost paşnică, ci violentă, pretinzând că anumiţi participanţi au aruncat cu pietre şi ouă în clădirea Primăriei, cauzând prejudicii în valoare de USD 95,340. Potrivit lui, reclamantul a fost implicat în acţiuni violente. În susţinerea declaraţiei sale, Guvernul a prezentat un raport întocmit de un poliţist la 18 aprilie 2000. Totuşi, acest raport nu a fost anexat la dosar pe parcursul procedurilor naţionale, iar instanţele judecătoreşti nu s-au bazat pe el.
Potrivit reclamantului şi declaraţiilor mai multor martori la care el a făcut referire, el nu a fost implicat în acţiuni violente.
Reclamantul nu a invocat, atât în faţa instanţelor naţionale, cât şi în faţa Curţii, faptul că a fost solicitată şi acordată autorizarea întrunirii.
În ceea ce priveşte orice chestiune, care ar putea fi ridicată în temeiul articolului 11, referitoare la omisiunea de a informa în mod corespunzător reclamantul despre şedinţa judecătorească în faţa Tribunalului municipiului Chişinău, Curtea o va examina prin prisma articolului 6.
Referitor la pretenţia reclamantului că el a fost anchetat pentru participarea sa la o întrunire neautorizată, ea urmează a fi examinată în această decizie.
Curtea notează, mai întâi de toate, că dreptul la libertatea de întrunire este un drept fundamental într-o societate democratică şi că, la fel ca şi dreptul la libertatea de exprimare, este unul din pilonii unei astfel de societăţi. Prin urmare, el nu ar trebui interpretat în mod restrictiv (a se vedea, G. v. the Federal Republic of Germany, nr. 13079/87, decizia Comisiei din 6 martie 1989, DR 60, p. 256; Rassemblement jurassien v. Switzerland, nr. 8191/78, p. 93; şi Milan Rai, Gill Almond and “Negotiate Now” v. the United Kingdom, nr. 25522/94, decizia Comisiei din 6 aprilie 1995, DR 81-A, p. 146). Acest drept acoperă atât întrunirile private, cât şi cele publice, atât marşurile, cât şi întrunirile statice, precum şi procesiunile publice; mai mult, el poate fi exercitat atât de persoanele care participă la întrunire, cât şi de cele care organizează întrunirea (Rassemblement jurassien v. Switzerland, citată mai sus, p. 119; şi Christians Against Racism and Fascism v. the United Kingdom, nr. 8440/78, decizia Comisiei din 16 iulie 1980, DR 21, p. 138, p. 148).
Guvernul susţine că articolul 11 nu se aplică în această cauză, deoarece întrunirea nu a fost paşnică. Curtea notează că o persoană fizică nu încetează să beneficieze de dreptul la o întrunire paşnică ca rezultat al violenţei sporadice sau al altor acţiuni sancţionabile, comise de alte persoane în timpul întrunirii, dacă persoana în cauză rămâne paşnică în propriile sale intenţii sau în comportament (a se vedea, Ezelin v. France, Raportul Comisiei 14.12.1989, § 34, Eur. Court H. R., Seria B 192). Deşi întrunirea s-a transformat treptat în una violentă, nu există niciun indiciu că reclamantul a fost el însuşi implicat în acţiuni violente sau că el a avut intenţii violente. Raportul prezentat de Guvern, care, aparent, a fost întocmit de un poliţist la 18 aprilie 2000, potrivit căruia reclamantul a fost violent, nu poate fi admis de Curte pe motiv că el nu a fost anexat la dosarul în procedurile naţionale. Prin urmare, Curtea conchide că articolul 11 este aplicabil în această cauză.
În continuare, Curtea notează că reclamantul a fost condamnat pentru participarea sa la întrunire. Curtea reiterează că termenul „restrângeri” din paragraful doi al articolului 11 nu poate fi interpretat ca excluzând măsuri – cum ar fi măsurile punitive – aplicate nu înainte sau pe parcursul unei întruniri, dar după o întrunire (Ezelin v. France, hotărâre din 26 aprilie 1991, Seria A nr. 202, § 39). Curtea consideră că, fără îndoială, a avut loc o ingerinţă în libertatea de întrunire a reclamantului în sensul articolului 11 al Convenţiei. O astfel de ingerinţă determină o încălcare a acestei prevederi decât dacă se poate dovedi că ea a fost „prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime definite în paragraful doi şi a fost „necesară într-o societate democratică”.
Curtea notează că prevederea legală relevantă pe care instanţele naţionale şi-au bazat hotărârile a fost articolul 174(1) alin. 4 al Codului cu privire la contravenţiile administrative. Reclamantul susţine că această prevedere nu este suficient de clară pentru a face ca consecinţele legale ale faptelor sale să fie previzibile, aşa precum o cere jurisprudenţa Curţii. El pretinde, în special, că prevederea nu defineşte, în mod adecvat, ce înseamnă „participare activă”.
Curtea reiterează că, în timp ce certitudinea în lege este foarte dorită, ea poate duce la o rigiditate excesivă, în timp ce legea trebuie să facă faţă circumstanţelor care se schimbă. Prin urmare, multe legi sunt inevitabil formulate în termeni care, în măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi şi a căror interpretare şi aplicare este pusă în sarcina practicii (a se vedea, spre exemplu, Rekvenyi v. Hungary [GC], nr. 25390/94, § 34, ECHR 1999-III).
În această cauză, Curtea nu consideră că prevederile respective sunt atât de vagi încât consecinţele faptelor reclamantului să fie imprevizibile. „Participarea activă” la o întrunire poate lua atât de multe forme încât să fie imposibil de a face o lista exhaustivă în cadrul unei prevederi legale. Prin urmare, ţine de sarcina instanţelor judecătoreşti să hotărască în fiecare cauză în parte ce constituie şi ce nu constituie „participare activă”. Prin urmare, Curtea consideră că ingerinţa a fost „prevăzută de lege”.
Reclamantul a pretins că sancţiunea nu a urmărit un scop legitim.
Guvernul, pe de altă parte, a declarat că scopul acesteia a fost „apărarea ordinii”.
Se pare că dlui Ziliberberg i-a fost aplicată o pedeapsă prevăzută de Codul cu privire la contravenţiile administrative. Articolul 1 prevede că Codul are ca scop inter alia ocrotirea ordinii publice. Prin urmare, ingerinţa a urmărit un scop legitim - „apărarea ordinii”.
Curtea reaminteşte că în hotărârea Ezelin ea a statuat că „libertatea de a participa la o întrunire paşnică – în această cauză o întrunire care nu a fost interzisă – este de o astfel de importanţă încât ea nu poate fi restrânsă în niciun fel ... atâta timp cât persoana în cauză nu comite ea însăşi, cu această ocazie, acţiuni reprehensibile”(a se vedea, hotărârea Ezelin citată mai sus, § 53).
Această cauză este similară cauzei Ezelin, deoarece nu au existat acţiuni reprehensibile comise de reclamant. Totodată, ea este diferită deoarece, spre deosebire de cauza Ezelin, întrunirea în această cauză nu a fost autorizată în conformitate cu legea. Reclamantul nu contestă că organizatorii întrunirii nu au solicitat autorizare.
Dreptul la libertatea de întrunire acoperă atât întrunirile private, cât şi marşurile publice. Atunci când este vorba despre marşurile publice, faptul că ele sunt supuse unor proceduri de autorizare, în mod normal, nu afectează esenţa dreptului. O astfel de procedură este în conformitate cu cerinţele articolului 11 § 1, doar dacă aceasta este nevoie pentru a permite autorităţilor să asigure natura paşnică a întrunirii şi, prin urmare, nu constituie, ca atare, o ingerinţă în exercitarea acestui drept (Rassemblement jurassien v. Switzerland, nr. 8191/78, decizia Comisiei din 10 octombrie 1978, DR 17, p. 119).
Curtea notează că reclamantul, în declaraţiile sale scrise date poliţiei şi pe parcursul procedurilor în faţa Judecătoriei sectorului Centru, a admis faptul că a participat activ la întrunire.
Aşa precum a fost notat mai sus, cerinţa de a obţine autorizaţie pentru desfăşurarea unei întruniri nu este incompatibilă cu articolul 11 al Convenţiei. Curtea consideră că, deoarece statele au dreptul să ceară autorizaţie, ele trebuie să poată să aplice sancţiuni celor care participă la întrunirile care nu sunt conforme acestei cerinţe. Imposibilitatea de a impune astfel de sancţiuni ar face iluzorie autoritatea statului de a cere autorizarea întrunirilor. În această cauză, se pare că statul i-a aplicat reclamantului o sancţiune pentru omisiunea sa de a respecta interdicţia de a participa la întruniri neautorizate.
În continuare, Curtea notează că amenda impusă reclamantului a fost sancţiunea minimă prevăzută de articolul 174(1) alin. 4. Se pare că ea este severă în comparaţie cu venitul reclamantului; totuşi, ea nu pare a fi disproporţională cu scopul legitim urmărit.
Prin urmare, Curtea conchide că pretenţia în temeiul articolului 11 al Convenţiei este vădit nefondată.
3. Reclamantul susţine că el nu a avut un recurs efectiv în faţa autorităţilor naţionale în ceea ce priveşte violările articolelor 6 § 1 şi 11 ale Convenţiei şi pretinde violarea articolului 13, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Aşa precum Curtea a declarat în mod constant (a se vedea, printre altele, Powell and Rayner v. the United Kingdom, hotărâre din 12 februarie 1990, Seria A nr. 172, pp. 14-15, § 33, şi Abdurrahman Orak v. Turkey, nr. 31889/96, § 97, 14 februarie 2002) articolul 13 al Convenţiei garantează disponibilitatea la nivel naţional a unui recurs pentru a realiza esenţa drepturilor şi a libertăţilor prevăzute de Convenţie în orice formă în care ele ar putea fi asigurate în sistemul de drept naţional. Prin urmare, el cere instituirea unui recurs naţional care să permită autorităţii naţionale competente atât de a examina esenţa unei pretenţii serioase şi legitime în temeiul Convenţiei, cât şi de a acorda o satisfacţie corespunzătoare. Astfel, articolul 13 este aplicabil numai pretenţiilor care pot fi considerate ca fiind serioase şi legitime în sensul Convenţiei.
Curtea a constatat mai sus că pretenţia reclamantului în temeiul articolului 11 este vădit nefondată, deoarece nu există nicio aparenţă a violării articolului respectiv. Din acest motiv, Curtea constată că reclamantul nu a avut o pretenţie serioasă şi legitimă în ceea ce priveşte dreptul său la libertatea de întrunire în sensul articolului 13, care, prin urmare, este inaplicabil în această cauză.
Luând în consideraţie decizia sa cu privire la articolul 6 § 1, Curtea consideră că nu este necesar de a examina cauza în temeiul articolului 13, deoarece cerinţele acestuia sunt mai puţin stricte decât cele ale articolului 6 şi, în această cauză, sunt absorbite de cele ale articolului 6 § 1 (a se vedea, Sporrong and Lönnroth v. Sweden, hotărâre din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52, § 88).
Prin urmare, rezultă că pretenţia în temeiul articolului 13 al Convenţiei urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea
Declară, în unanimitate, admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei, pretenţia reclamantului cu privire la articolul 6, inclusiv chestiunea cu privire la aplicabilitatea acestui articol;
Declară, cu majoritate de voturi, inadmisibil restul cererii.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy