Tradus şi revizuit de IER ()

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

Hotărârea

din 16 iunie 2015

În Cauza Delfi AS împotriva Estoniei

(Cererea nr. 64569/09)

Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

PROCEDURA

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

A. Originea cauzei

B. Articolul şi comentariile publicate în portalul internet de ştiri

C. Procesul civil împotriva societăţii reclamante

D. Evoluţia ulterioară

II. Dreptul şi practica interne relevante

III. Instrumente internaţionale relevante

A. Consiliul Europei

B. Alte surse internaţionale

IV. norme relevante ale Uniunii Europene şi elemente de drept comparat

A. Instrumentele şi jurisprudenţa organelor Uniunii Europene

B. Drept comparat

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie

A. Hotărârea Camerei

B. Argumentele părţilor în faţa Marii Camere

C. Observaţiile intervenienţilor

D. Motivarea Curţii

Pentru aceste motive,

Opinia concordantă comună a judecătorilor Raimondi, Karakaş, de Gaetano şi Kjølbro

Opinia concordantă a judecătorului Zupančič

Opinia separată comună a judecătorilor Sajó şi Tsotsoria

ANEXĂ

În Cauza Delfi AS împotriva Estoniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Işıl Karakaş, Ineta Ziemele, Boštjan M. Zupančič, András Sajó, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Vincent A. De Gaetano, Angelika Nußberger, Julia Laffranque, Linos-Alexandre Sicilianos, Helena Jäderblom, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, şi Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iulie 2014 şi 18 martie 2015,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

 PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 64569/09 îndreptată împotriva Republicii Estonia, prin care Delfi AS, o societate pe acţiuni înregistrată în Estonia (societatea reclamantă), a sesizat Curtea la 4 decembrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Societatea reclamantă a fost reprezentată de domnul V. Otsmann şi doamna K. Turk, avocaţi în Tallinn. Guvernul estonian (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna M. Kuurberg, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Societatea reclamantă consideră faptul că a fost declarată răspunzătoare pentru comentariile scrise de terţi în portalul său internet de ştiri ca fiind o încălcare a dreptului său la libertate de exprimare care contravine art. 10 din Convenţie.

4. Cererea a fost repartizată Secţiei a cincea a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii – Regulamentul). La 1 februarie 2011, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cauza a fost astfel repartizată Secţiei întâi în compunerea sa remaniată. La 10 octombrie 2013, o cameră compusă din Isabelle Berro‑Lefèvre, preşedinte, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Ksenija Turković, Dmitry Dedov, judecători, şi André Wampach, grefier adjunct de secţie, a pronunţat o hotărâre în care, în unanimitate, Camera a declarat cererea admisibilă şi a constatat neîncălcarea art. 10 din Convenţie.

5. La 8 ianuarie 2014, societatea reclamantă a solicitat trimiterea cauzei la Marea Cameră, în conformitate cu art. 43 din Convenţie. Colegiul Marii Camere a încuviinţat cererea în data de 17 februarie 2014.

6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi 5 din Convenţie şi art. 24 din Regulament.

7. Societatea reclamantă şi Guvernul au prezentat observaţii scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament) cu privire la fondul cauzei.

8. De asemenea, s-au primit observaţii scrise din partea organizaţiilor enumerate în continuare, care au primit încuviinţarea preşedintelui Marii Camere să intervină ca terţi în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 2 din Regulament): Helsinki Foundation for Human Rights; Article 19; Access; Media Legal Defence Initiative (MLDI) şi cele 28 de organizaţii asociate; în solidar, European Digital Media Association (EDiMA), Computer and Communications Industry Association (CCIA Europe) şi EuroISPA, o grupare paneuropeană de asociaţii de furnizori europeni de servicii de internet.

9. La 9 iulie 2014, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfăţişat:

–– pentru Guvern

doamnele M. Kuurberg, agent,

M. Kaur,

K. Mägi, consilieri;

– pentru societatea reclamantă

domnul V. Otsmann,

doamna K. Turk,consilieri.

Curtea a ascultat declaraţiile prezentate de domnul Otsmann şi doamnele Turk şi Kuurberg, precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecătorii Ziemele, Spano, Raimondi, Villiger şi Bianku.

 ÎN FAPT

 I. Circumstanţele cauzei

10. Societatea reclamantă este o societate pe acţiuni (aktsiaselts) înregistrată în Estonia.

 A. Originea cauzei

11. Societatea reclamantă are în proprietate Delfi, un portal internet de ştiri în care se publicau zilnic circa 330 de articole de ştiri la data depunerii cererii. Delfi este unul dintre cele mai mari portaluri internet de ştiri din Estonia. Acesta publică ştiri în limbile estoniană şi rusă în Estonia, dar funcţionează şi în Letonia şi Lituania.

12. În perioada în litigiu, la finalul articolelor de ştiri apăreau termenii „Adaugă un comentariu” şi câmpuri pentru comentarii, numele autorului comentariului şi adresa sa de e-mail (acest ultim câmp era opţional). Sub aceste câmpuri, apăreau două butoane: „Adaugă comentariu” şi „Citeşte comentariile”. Butonul „Citeşte comentariile” permitea accesul la secţiunea cu comentariile altora, care era o rubrică separată de articol. Comentariile se încărcau automat şi, ca atare, nu erau modificate sau moderate de societatea reclamantă. Articolele înregistrau zilnic circa 10 000 de comentarii, pe care majoritatea cititorilor le scriau sub pseudonime.

13. Exista însă un sistem de notificare şi retragere în vigoare: oricare cititor putea semnala un comentariu ca leim (termenul estonian pentru un mesaj ofensator sau calomnios ori un mesaj care instigă la ură pe internet), iar comentariul era şters rapid. Mai mult, exista un sistem pentru ştergerea automată a comentariilor care conţineau rădăcini ale unor cuvinte obscene. În plus, persoana care se considera victima unui comentariu calomnios putea sesiza direct societatea reclamantă, care ştergea imediat comentariul.

14. Societatea reclamantă a luat măsuri pentru a-i informa pe utilizatori că respectivele comentarii scrise pe website nu exprimă opinia societăţii şi că autorii comentariilor sunt răspunzători pentru conţinutul lor. De asemenea, societatea a afişat pe website-ul Delfi „Reguli pentru comentarii”, cu următorul conţinut:

„Forumul Delfi este un mijloc tehnic ce permite utilizatorilor să scrie comentarii. Delfi nu aduce modificări comentariilor. Autorul comentariilor este răspunzător pentru conţinutul acestora. Vă rugăm să reţineţi că au existat cazuri în care instanţele estoniene au sancţionat autorii pentru conţinutul unui comentariu [...]

Delfi interzice comentariile al căror conţinut nu respectă bunele practici; acestea sunt comentariile care:

– conţin ameninţări;

– conţin insulte;

– instigă la ostilitate şi violenţă;

– instigă la activităţi ilegale [...]

– conţin referiri fără legătură cu subiectul, spam sau publicitate;

– sunt lipsite de temei şi/sau legătură cu subiectul;

– conţin expresii obscene şi vulgarităţi [...]

Delfi îşi rezervă dreptul de a elimina asemenea comentarii şi de a restricţiona accesul autorilor la scrierea altor comentarii [...]”

În text se explica, de asemenea, funcţionarea sistemului de notificare şi retragere.

15. Guvernul a declarat că Delfi avea, în Estonia, antecedente notorii de publicare a unor comentarii calomnioase şi degradante. Astfel, la 22 septembrie 2005, săptămânalul Eesti Ekspress a publicat o scrisoare deschisă adresată de redacţie ministrului justiţiei, Procurorului general şi Avocatului poporului, în care se exprima îngrijorarea faţă de ironizarea continuă a persoanelor pe website-urile publice din Estonia. În scrisoare, Delfi a fost menţionat ca o sursă de calomniere agresivă şi arogantă. Destinatarii scrisorii deschise au dat un răspuns în ediţia din 29 septembrie 2005 a Eesti Ekspress. Ministrul justiţiei a subliniat că persoanele calomniate au dreptul de a-şi apăra, în justiţie, onoarea şi reputaţia formulând o acţiune în despăgubire împotriva societăţii Delfi. Procurorul general a citat motivele juridice care pot aduce sub incidenţa legii penale ameninţările, instigarea la ură socială şi agresiunile sexuale săvârşite asupra minorilor; acesta a remarcat că răspunderea pentru fapte de calomnie şi insultă intra în cadrul procedurii civile. Avocatul poporului a citat normele de drept având ca obiect garantarea libertăţii de exprimare şi protecţia dreptului oricărei persoane la onoare şi reputaţie, în special art. 1043 şi art. 1046 din Legea privind obligaţiile (Võlaõigusseadus).

 B. Articolul şi comentariile publicate în portalul internet de ştiri

16. La 24 ianuarie 2006, societatea reclamantă a publicat în portalul Delfi un articol intitulat „SLK a distrus un drum de gheaţă proiectat”. Drumurile de gheaţă sunt drumuri publice formate pe marea îngheţată şi deschise între partea continentală a Estoniei şi unele insule în timpul iernii. Abrevierea SLK provine de la Saaremaa Laevakompanii AS (Compania Maritimă Saaremaa, o societate pe acţiuni). SLK asigură servicii publice de transport cu feribotul între partea continentală şi unele insule. În perioada în litigiu, L. era acţionarul unic sau majoritar al SLK şi membru al comitetului de supraveghere al societăţii.

17. În zilele de 24 şi 25 ianuarie 2006, articolul a înregistrat 185 de comentarii. Aproximativ 20 dintre acestea conţineau ameninţări şi insulte la adresa persoanei lui L.

18. La 9 martie 2006, avocaţii lui L. au solicitat societăţii reclamante eliminarea comentariilor calomnioase şi au cerut să îi plătească clientului lor suma de 500 000 coroane estoniene (kroons - EEK) [aproximativ 32 000 euro (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciu moral. Cererea viza următoarele 20 de comentarii:

„1. sunt curenţi în [V]äinameri

2/ apa din larg e mai aproape de locurile menţionate, iar gheaţa e mai subţire.

Propunere – să facem ca în 1905, să mergem în [K]uressaare cu nişte beţe şi să-i băgăm pe [L.] şi [Le.] în sac

2. onanişti nenorociţi [...]

oricum se scaldă în bani datorită monopolului şi subvenţiilor de stat şi acum începură să se teamă că maşinile se pot duce în insule timp de câteva zile fără să le intre vreun ban în portofele. arză-te-ar focul în nava ta, jidan scârbos!

3. bine că iniţiativa lui [La.] nu a destrămat liniile instigatorilor de pe internet. haideţi băieţi, cu [L.] în cuptor!

4. [micule L.] du-te şi îneacă-te

5. aha... nu prea cred că asta e o întâmplare... tâmpiţii dracului

6. pungaşul!!! [în limba rusă]

7. Ce vă văitaţi atâta, omorâţi-l odată pe nemernic[.] Pe viitor, să ştie şi ceilalţi [...] ce îi aşteaptă, că şi ei vor avea o singură viaţă.

8. are [mare] dreptate. Să fie linşat, să fie un avertisment pentru ceilalţi [insulari] şi aşa-zişi bărbaţi. Astfel nu o să se mai întâmple aşa ceva! Oricum, [L.] îşi merită soarta cu prisosinţă, pe bune.

9. „un om bun trăieşte [mult], un împuţit [o zi sau două]”

10. Dacă ar exista un drum de gheaţă, [lumea] ar putea economisi 500 [EEK] la o maşină plină, împuţitul de [L.] să plătească pentru economia asta, de ce le trebuie 3 [ore] feriboturilor tale dacă sunt spărgătoare de gheaţă aşa de bune, să se ducă să spargă gheaţa din portul Pärnu [...] în schimb, maimuţă împuţită, o să trec [strâmtoarea] oricum şi dacă mă înec, e din vina ta

11. şi nu se poate opune nimeni acestui rahat?

12. [locuitori din insulele Saaremaa şi Hiiumaa], faceţi-l knockout pe smintitul ăsta.

13. mă întreb dacă [L.] nu o să fie desfiinţat în Saaremaa? să le-o facă ălor lui chiar aşa.

14. Oamenii or să trăncănească câteva zile pe internet, dar ticăloşii (şi cu cei care au susţinere şi pe care chiar noi i-am ales să ne reprezinte) bagă banii în buzunarele lor şi nu dau atenţie disputei de pe internet – nu doare pe nimeni de problema asta.

Cândva, [M.] şi alţi moguli făceau pe şefii, dar lăcomia s-a întors împotriva lor (odihnească-se în pace †). O să se întoarcă şi împotriva ticăloşilor ăstora mai devreme sau mai târziu. Ce seamănă, aia culeg, dar ar trebui totuşi să fie opriţi (prin linşare, fiindcă statul este neputincios în privinţa lor – ei sunt de fapt cei care conduc statul), deoarece pe ei îi preocupă numai prezentul. După ei, potopul.

15. [V.] ăsta o să primească un tort exploziv de la mine.

drace, cum pui un ceaun pe foc şi iese fum pe coşul de la saună, ciorile din Saaremaa se adună acolo – crezând că [...] urmează să fie sacrificat un porc. nici gând

16. ticăloşii!!!! Şi Ofelia are o clasă de spărgător de gheaţă, deci asta nu explică de ce mai era nevoie de Ola!!!

17. Statul estonian, condus de gunoaie [şi] finanţat de gunoaie, sigur că nu împiedică sau pedepseşte actele antisociale ale gunoaielor. Dar de, există un Sf. Mihail[1] pentru fiecare [L.]... şi asta nu se compară deloc cu Mihailul unui berbec. Chiar îmi pare rău de [L.] – e şi el om la urma urmei... :D :D :D

18. dacă după asemenea acte s-ar întâmpla ca din senin [L.] să fie în concediu medical şi în cazul viitoarei distrugeri a drumului de gheaţă...va îndrăzni [atunci] să se poarte ca un porc a treia oară? :)

19. nenorocitul dracului, [L.] ăla... ar fi putut să-mi ia şi copilul cu el... oricum societatea lui nu e în stare să asigure un serviciu de feribot normal şi preţurile sunt de aşa natură... un adevărat nemernic... se pune întrebarea ale cui buzunare şi guri le-a umplut cu bani de se poartă ca un porc an de an

20. nu poţi face pâine din rahat; iar hârtia şi internetul suportă orice; aşa, doar pentru amuzamentul nostru (pe bune că statul şi [L.] nu se preocupă de părerea oamenilor)... doar pentru amuzament, fără a mă lăcomi la bani - fac piş în urechea lui [L.] şi caca pe capul lui. :)”

19. Societatea reclamantă a şters comentariile injurioase în aceeaşi zi, adică la 6 săptămâni după ce au fost scrise.

20. La 23 martie 2006, societatea reclamantă a răspuns cererii avocaţilor lui L. şi l-a informat pe acesta că respectivele comentarii au fost şterse conform sistemului de notificare şi retragere, dar că respinge cererea pentru despăgubiri.

 C. Procesul civil împotriva societăţii reclamante

21. La 13 aprilie 2006, L. a formulat la Tribunalul Harju o acţiune civilă împotriva societăţii reclamante.

22. La şedinţa de judecată din 28 mai 2007, reprezentanţii societăţii reclamante au declarat, inter alia, că în cazuri precum „Noaptea bronzului” (tulburarea ordinii publice în legătură cu mutarea monumentului Soldatul de bronz în aprilie 2007), Delfi a şters zilnic între 5 000 şi 10 000 de comentarii, tot din proprie iniţiativă.

23. Prin hotărârea din 25 iunie 2007, tribunalul a respins acţiunea introdusă de L. Instanţa a constatat că nu se putea angaja răspunderea societăţii reclamante, în baza Legii privind serviciile societăţii informaţionale (Infoühiskonna teenuse seadus), al cărei temei legal îl constituia Directiva privind comerţul electronic (Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă). Instanţa a considerat că se impunea o diferenţiere între domeniul comentariilor în portalul de ştiri al societăţii reclamante şi domeniul jurnalistic al portalului; administrarea primului domeniu de către societatea reclamantă avea, în principal, caracter mecanic şi pasiv; societatea reclamantă nu putea fi considerată editorul comentariilor şi nici nu avea obligaţia de a le supraveghea.

24. L. a atacat această hotărâre la Curtea de Apel Tallinn care, la 22 octombrie 2007, s-a pronunţat în favoarea lui L., considerând că a fost greşită constatarea tribunalului că nu se putea angaja răspunderea societăţii reclamante în baza Legii privind serviciile societăţii informaţionale. Curtea de apel a casat hotărârea tribunalului şi i-a retrimis cauza pentru o nouă examinare.

25. Societatea reclamantă a declarat recurs la Curtea Supremă care, la 21 ianuarie 2008, a respins examinarea acestuia.

26. La 27 iunie 2008, în urma reexaminării cauzei, Tribunalul Harju a pronunţat o soluţie favorabilă lui L. Conform instrucţiunilor primite de la curtea de apel, instanţa s-a bazat pe Legea privind obligaţiile (Võlaõigusseadus) şi a declarat inaplicabilă Legea privind serviciile societăţii informaţionale. S-a constatat că societatea reclamantă a afişat pe site-ul său internet o notă care avertiza că nu se editează comentariile, se interzice scrierea unor comentarii care contravin bunelor practici, iar societatea reclamantă îşi rezervă dreptul de a elimina asemenea comentarii. S-a observat totodată că s-a instituit un sistem prin care utilizatorii puteau sesiza societatea despre existenţa unor comentarii neadecvate. Cu toate acestea, tribunalul a considerat că aceste măsuri nu erau suficiente şi nu ofereau o protecţie corespunzătoare a drepturilor personalităţii terţilor. Instanţa a constatat că societatea reclamantă însăşi trebuia considerată a fi cea care publică comentariile şi că nu-şi putea declina răspunderea publicând o clauză de exonerare, conform căreia nu este răspunzătoare pentru conţinutul comentariilor.

27. Tribunalul a constatat că ştirea propriu-zisă publicată în portalul de ştiri Delfi era echilibrată; însă unele comentarii erau vulgare, jignitoare şi calomnioase şi aduceau atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei lui L. Instanţa a hotărât că acele comentarii depăşeau limitele criticii justificate şi constituiau simple insulte. Tribunalul a concluzionat că libertatea de exprimare nu cuprindea apărarea comentariilor respective şi că au fost încălcate drepturile personalităţii lui L.; instanţa i-a acordat acestuia 5 000 EEK (320 EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

28. La 16 decembrie 2008, Curtea de Apel Tallinn a menţinut hotărârea tribunalului. Instanţa a subliniat că societatea reclamantă nu era obligată să efectueze un control preliminar asupra comentariilor scrise în portalul său de ştiri; însă, dat fiind că a optat să nu facă aşa ceva, ar fi trebuit să creeze un alt sistem eficient care ar fi asigurat practic eliminarea rapidă a comentariilor ilicite din portal. S-a considerat că măsurile luate de societatea reclamantă nu erau suficiente şi că faptul de a impune victimelor potenţiale sarcina supravegherii comentariilor contravenea principiului bunei-credinţe.

29. Curtea de apel a respins argumentul societăţii reclamante, conform căruia aceasta era exonerată de răspundere în baza Legii privind serviciile societăţii informaţionale. Instanţa a reţinut că Delfi nu era un simplu intermediar în privinţa comentariilor şi că activitatea sa nu avea un caracter pur tehnic, automat şi pasiv; din contră, îi invita pe utilizatori să scrie comentarii. Instanţa a concluzionat aşadar că societatea reclamantă era mai degrabă furnizorul unor servicii de conţinut decât al unor servicii tehnice.

30. La 10 iunie 2009, Curtea Supremă a respins recursul societăţii reclamante. Înalta instanţă a confirmat hotărârea curţii de apel pe fond, însă a modificat parţial motivarea acesteia.

31. Curtea Supremă a declarat, în special, următoarele:

„10. Camera [Curţii Supreme] consideră că motivele invocate în recurs nu permit infirmarea hotărârii curţii de apel. Concluzia la care aceasta a ajuns în hotărârea sa este corectă, însă raţionamentul juridic pe care l-a aplicat trebuie modificat şi completat în baza art. 692 alin. (2) Cod de procedură civilă.

11. Părţile nu contestă următoarele aspecte:

– la 24 ianuarie 2006, societatea reclamantă a publicat în portalul Delfi un articol intitulat «SLK a distrus un drum de gheaţă proiectat»;

– recurenta acorda persoanelor care accesau portalul internet posibilitatea de a scrie comentarii la articole;

– printre comentariile scrise [avaldatud][2] la articolul respectiv erau 20 care îl denigrau pe intimat [L.];

– recurenta a eliminat cele 20 de comentarii după ce a primit scrisoarea intimatului din data de 9 martie 2006.

12. Litigiul juridic între părţi priveşte aspectul dacă recurenta a publicat aceste comentarii în calitate de întreprinzător în sensul Legii privind obligaţiile, dacă aceste comentarii sunt ilicite în virtutea conţinutului lor şi dacă recurenta este răspunzătoare pentru afişarea comentariilor ilicite.

13. Camera a concluzionat, ca şi curtea de apel, că circumstanţele care înlătură răspunderea menţionate la art. 10 din Legea SSI [Legea privind serviciile societăţii informaţionale] nu sunt aplicabile în cazul recurentei.

În conformitate cu art. 2 alin. (6) din Legea privind reglementările şi normele tehnice, un serviciu al societăţii informaţionale este un serviciu specificat la art. 2 alin. (1) din Legea SSI. Conform acestei dispoziţii, «serviciile societăţii informaţionale» sunt servicii prestate sub formă de activităţi economice sau profesionale ca răspuns la o cerere directă din partea destinatarului acestor servicii fără ca părţile să fie prezente simultan în acelaşi loc; aceste servicii implică prelucrarea, stocarea sau transmiterea datelor prin mijloace electronice destinate prelucrării şi stocării digitale a datelor. Prin urmare, existenţa unei furnizări de servicii ale societăţii informaţionale necesită ca serviciile respective să fie furnizate fără prezenţa fizică a părţilor, ca datele să fie transmise prin mijloace electronice şi ca serviciul să fie furnizat contra cost la cererea utilizatorului serviciului.

Articolele 8-11 din Legea SSI definesc răspunderea furnizorilor de servicii diferite ale societăţii informaţionale. Art. 10 prevede că, în cazul în care se oferă un serviciu constând în stocarea informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu nu este răspunzător pentru informaţiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca: 1) furnizorul să nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce priveşte acţiunile în despăgubiri, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia este vădit ilicită; 2) furnizorul să ia măsuri de îndată ce ia cunoştinţă sau cunoaşte astfel de fapte pentru eliminarea sau blocarea conţinutului respectiv. Dispoziţia respectivă se aplică aşadar atunci când serviciul furnizat constă în stocarea datelor pe un server [al furnizorului de servicii] şi acordarea de acces utilizatorilor la datele respective. Sub rezerva condiţiilor formulate în acest articol, răspunderea furnizorului unui astfel de serviciu nu poate fi angajată pentru conţinutul pe care îl stochează deoarece acest furnizor are doar rol de intermediar în sensul dispoziţiei sus-menţionate şi nu creează dar nici nu modifică acel conţinut.

Întrucât Legea privind serviciile societăţii informaţionale transpune pe piaţa internă Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic (Directiva privind comerţul electronic) este, de asemenea, necesar, pentru interpretarea dispoziţiilor acesteia, să se ţină seama de principiile şi obiectivele acestei directive. Articolele 12-15 din directivă, care constituie temeiul articolelor 8-11 din Legea SSI, sunt completate de considerentul 42 din preambul, în conformitate cu care derogările în materie de răspundere prevăzute la articolele 12-15 se referă numai la cazurile în care activitatea furnizorului de servicii în cadrul societăţii informaţionale se limitează la procesul tehnic de exploatare şi de a acorda acces la o reţea de comunicaţii cu privire la care informaţiile furnizate prin terţi sunt transmise sau stocate temporar, exclusiv în scopul de a îmbunătăţi eficacitatea transmiterii; această activitate are caracter pur tehnic, automat şi pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societăţii informaţionale nu cunoaşte şi nici nu controlează informaţiile transmise sau stocate. Prin urmare, furnizorii de servicii aşa-zise «de conţinut» care controlează conţinutul informaţiilor stocate nu pot invoca derogările prevăzute la articolele 12-15 din directivă.

Camera [Curţii Supreme] consideră, ca şi curtea de apel, că activităţile recurentei în momentul afişării comentariilor nu au caracter pur tehnic, automat şi pasiv. Obiectivul recurentei nu este simpla furnizare a unui serviciu de intermediar. Aceasta a integrat secţiunea comentariilor în portalul de ştiri, invitându-i pe vizitatorii website-ului să adauge la ştiri propriile lor judecăţi [hinnangud] şi opinii (comentarii). În această secţiune, recurenta invită activ cititorii să comenteze ştirile care apar în portal. Numărul de accesări pe care aceasta îl înregistrează depinde de numărul de comentarii; veniturile obţinute din anunţurile publicitare afişate în portal depind şi ele de [numărul de accesări]. Astfel, publicarea comentariilor reprezintă pentru recurentă un interes economic. Faptul că nu le scrie ea însăşi nu înseamnă că nu are niciun control asupra secţiunii de comentarii. Stabileşte regulile pentru această secţiune şi aduce modificări acesteia (ştergând anumite comentarii) dacă regulile sunt încălcate. Utilizatorii, din contră, nu pot modifica sau şterge comentariile pe care le-au scris. Aceştia pot doar să semnaleze comentariile neadecvate. Astfel, recurenta poate selecta ce comentarii vor fi publicate şi cele care nu vor fi publicate. Faptul că nu s-a folosit de această posibilitate nu înseamnă că nu avea niciun control asupra afişării comentariilor. Camera consideră, similar curţii de apel, că recurenta, care gestionează datele stocate în secţiunea comentariilor, prestează un serviciu de conţinut, motiv pentru care circumstanţele care înlătură răspunderea menţionate la art. 10 din Legea SSI nu sunt aplicabile în speţă.

14. Nu se contestă faptul că recurenta a publicat în portalul internet Delfi, în data de 24 ianuarie 2006, un articol intitulat «SLK a distrus un drum de gheaţă proiectat». Tribunalul a hotărât că era necesar să se reţină că societatea a fost totodată cea care a publicat comentariile legate de articol. Curtea de apel, de acord cu această opinie, a reţinut că faptul că recurenta s-a considerat victimă a încălcării dreptului la libertate de exprimare a arătat că aceasta a înţeles că ea a fost cea care a publicat comentariile, nu autorii acestora. În opinia Camerei [Curţii Supreme], atât recurenta, cât şi autorii comentariilor în acest caz sunt editorii acestora, în sensul Legii privind obligaţiile. Intimatul este liber să aleagă partea împotriva căreia doreşte să îndrepte acţiunea. În speţă, acesta a ales să acţioneze în justiţie societatea recurentă [Delfi].

Camera a definit termenii «dezvăluire» şi «persoană care face o dezvăluire» la pct. 24 din hotărârea pronunţată la 21 decembrie 2005 în cauza civilă nr. 3‑2‑1-95-05. Camera a declarat că, în sensul art. 1047 din Legea privind obligaţiile, «dezvăluire» [avaldamine] înseamnă comunicarea de informaţii către terţi, iar «persoană care face o dezvăluire» înseamnă persoana care comunică informaţii către terţi. Camera a precizat că, în cazul publicării [avaldamine] de informaţii în mass-media, cel care publică/dezvăluie [avaldaja] poate fi atât societatea mass-media, cât şi persoana care a transmis informaţiile respective. Publicarea de ştiri şi comentarii pe un portal internet reprezintă, de asemenea, o activitate jurnalistică [ajakirjanduslik tegevus]. Cu toate acestea, natura mass-media pe Internet [Internetiajakirjandus] face imposibil să i se pretindă în mod rezonabil operatorului unui portal să modifice comentariile anterior publicării lor ca şi când website-ul ar fi o publicaţie de presă scrisă [trükiajakirjanduse väljaanne]. Deşi editorul [väljaandja] [unui articol de presă scrisă] se află, deoarece le supune controlului editorial, la originea publicării comentariilor, într-un portal de internet, cu toate acestea, autorii comentariilor sunt cei aflaţi la originea publicării lor şi cei care le pun la dispoziţia publicului prin intermediul portalului. Operatorul portalului nu este aşadar persoana căreia i se dezvăluie informaţia. Cu toate acestea, din cauza interesului economic pe care îl reprezintă pentru ei publicarea comentariilor, atât editorul [väljaandja] de publicaţii tipărite, cât şi operatorul unui portal internet sunt editori/cei care dezvăluie informaţii [avaldajad] pentru acele comentarii în calitate de profesionişti.

În cazurile care implică o judecată de valoare [väärtushinnang] care discreditează o persoană şi aduce atingere onoarei şi reputaţiei sale, faptul că judecata de valoare decurge din informaţii publicate/dezvăluite sau că este negativă din cauza propriului sens este irelevant pentru definirea publicării/dezvăluirii şi editor/persoană care dezvăluie [...]. Astfel, într-un asemenea caz, constituie publicare/dezvăluite comunicarea către terţi a unei judecăţi de valoare [art. 1046 alin. (1) din Legea privind obligaţiile] şi/sau de informaţii care pot transmite o judecată de valoare unei persoane; oricine comunică astfel de judecăţi [hinnangud] şi informaţii unui terţ este cel care face public/dezvăluie. În speţă, comentariile au fost făcute accesibile unui număr nelimitat de persoane (publicul larg).

15. Ca răspuns la motivele invocate de [Delfi] în susţinerea recursului, şi anume faptul că a fost făcută de către curtea de apel o aplicare eronată a art. 45 din Constituţie în sensul că aceasta s-a bazat, pentru a justifica ingerinţa în exercitarea libertăţii de exprimare, pe principiul bunei-credinţe şi nu pe lege, şi că ştergerea unui comentariu din portal ar aduce atingere libertăţii de exprimare a persoanei care a scris comentariul, Camera explică următoarele.

Exercitarea oricărui drept fundamental este delimitată de art. 19 alin. (2) din Constituţie, care prevede că orice persoană trebuie să onoreze şi să respecte drepturile şi libertăţile altora şi trebuie să respecte legea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale şi în îndeplinirea obligaţiilor sale. Prima teză de la art. 45 alin. (1) din Constituţie stabileşte dreptul oricărei persoane la libertatea de exprimare, cu alte cuvinte dreptul de a difuza informaţii cu orice conţinut în orice fel. Acest drept este totuşi limitat de interzicerea oricărei atingeri calomnioase aduse onoarei şi reputaţiei, astfel cum se prevede în Constituţie (art. 17). Camera consideră că, în caz de conflict între libertatea de exprimare pe de o parte, şi onoarea şi reputaţia cuiva pe de altă parte, trebuie să se ţină seama de faptul că art. 17 din Constituţie, care are forma unei interdicţii, nu exclude complet orice restrângere a dreptului la onoare şi reputaţie, ci se limitează la sancţionarea calomniei (art. 1046 din Legea privind obligaţiile). Cu alte cuvinte, nerespectarea acestei interdicţii nu ar fi constituţională (art. 11 ​​din Constituţie). A doua teză de la art. 45 alin. (1) din Constituţie prevede că legea poate restrânge libertatea de exprimare pentru a proteja dreptul la onoare şi reputaţie.

Se poate considera că următoarele dispoziţii din Legea privind obligaţiile restrâng libertatea de exprimare în interesul protejării dreptului la onoare şi reputaţie: art. 1045 alin. (1) pct. 4, art. 1046 alin. (1), art. 1047 alin. (1), (2) şi (4), art. 1055 alin. (1) şi (2) şi art. 134 alin. (2). Tribunalul a considerat că atingerea adusă onoarei intimatului nu a fost justificată şi a fost aşadar ilegală întrucât comentariile nu au discutat subiectul ştirii, ci au constat pur şi simplu în insulte aduse intimatului pentru a-l denigra. Curtea de apel a fost de acord cu această opinie. Camera consideră, la rândul său, că, dacă art. 1046 din Legea privind obligaţiile se interpretează în conformitate cu Constituţia, se impune concluzia că este ilegal să se aducă atingere onoarei unei persoane. Aprecierea din punct de vedere juridic a celor 20 de comentarii injurioase, făcută de instanţele [inferioare], este întemeiată. Acestea au ajuns, în mod întemeiat, la concluzia că respectivele comentarii erau calomnioase deoarece erau vulgare, aduceau atingere demnităţii umane şi conţineau ameninţări.

Spre deosebire de curtea de apel, Camera [Curţii Supreme] nu consideră că ştergerea comentariilor ilicite şi contrare drepturilor personalităţii petentului nu a cauzat o ingerinţă în exercitarea, de către autorii comentariilor, a libertăţii lor de exprimare. Camera consideră că aplicarea oricărei măsuri care restrânge un drept fundamental în vreun fel poate fi considerată ca o ingerinţă în exercitarea acestui drept fundamental. Cu toate acestea, ingerinţa cauzată de un operator profesionist al unui portal internet în exercitarea libertăţii de exprimare de către persoane care scriu comentarii se justifică prin obligaţia de a respecta onoarea şi reputaţia terţilor, pe care i-o stabileşte Constituţia (art. 17) şi legea (art. 1046 din Legea privind obligaţiile), pe de o parte, şi prin obligaţia de a se asigura că nu cauzează un prejudiciu altei persoane [art. 1045 alin. (1) pct. 4 din Legea privind obligaţiile], pe de altă parte.

16. Curtea de apel a constatat că, prin conţinutul lor, comentariile formulate într-un limbaj neadecvat erau ilicite. Judecăţile de valoare [...] constituie afirmaţii neadecvate atunci când îi este evident oricărui cititor avizat că sensul lor este vulgar şi că au scopul de a aduce atingere demnităţii umane şi de a ridiculiza o persoană. Comentariile nu aveau conţinut de natură să necesite o verificare excesiv de dificilă la iniţiativa operatorului portalului. Afirmaţia recurentei că nu a avut cunoştinţă şi că nu avea de ce să fie la curent despre caracterul ilicit al comentariilor este, prin urmare, nefondată.

În baza obligaţiei sale legale de a se asigura că nu se aduce atingere altor persoane, recurenta ar fi trebuit să împiedice publicarea comentariilor cu conţinut vădit ilicit. Dar aceasta nu a făcut aşa ceva. În conformitate cu art. 1047 alin. (3) din Legea privind obligaţiile, dezvăluirea de informaţii sau de afirmaţii nu este considerată ilegală dacă persoana care prezintă informaţiile sau alte fapte ori persoana căreia îi sunt comunicate asemenea fapte are un interes legitim în dezvăluirea lor, şi dacă persoana care prezintă informaţiile a verificat informaţiile sau faptele cu o meticulozitate pe măsura gravităţii potenţialei încălcări. Cu toate acestea, publicarea unor judecăţi de valoare care sunt formulate în limbaj neadecvat şi care aduc atingere onoarei unui terţ nu se poate justifica prin invocarea condiţiilor prevăzute în această dispoziţie: astfel de judecăţi nu rezultă din informaţiile dezvăluite, ci sunt create şi publicate în scopul de a aduce atingere onoarei şi reputaţiei ţintei lor. Publicarea unor comentarii cu caracter vădit ilicit este ea însăşi ilicită. Mai mult decât atât, odată publicate comentariile, recurenta, care ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de conţinutul lor ilicit, nu le-a şters din portal din proprie iniţiativă. În aceste condiţii, instanţele nu s-au arătat nerezonabile atunci când au declarat ilicită inactivitatea recurentei. Prin urmare, recurenta este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat intimatului, instanţele stabilind că aceasta nu a dovedit că nu a avut nicio culpă [süü] [art. 1050 alin. (1) din Legea privind obligaţiile].”

 D. Evoluţia ulterioară

32. La 1 octombrie 2009, Delfi a anunţat în portalul său internet că persoanele care au scris comentarii injurioase nu pot scrie comentarii noi până când nu citesc şi acceptă Regulile pentru comentarii; s-a anunţat că conducerea societăţii a desemnat o echipă de moderatori care să se ocupe de moderarea ulterioară a comentariilor scrise în portal. Aceşti moderatori verificau toate comentariile raportate ca neadecvate. Aceştia supravegheau totodată respectarea Regulilor pentru comentarii. Conform informaţiilor publicate pe website, în august 2009 numărul comentariilor scrise de cititori a fost de 190 000; dintre acestea, moderatorii au şters 15 000 comentarii (circa 8%), majoritatea fiind spam sau comentarii irelevante; proporţia comentariilor calomnioase a fost mai mică de 0,5% din numărul total de comentarii.

 II. Dreptul şi practica interne relevante

33. Constituţia Republicii Estonia (Eesti Vabariigi põhiseadus) prevede următoarele:

Art. 17

„Nimeni nu poate fi supus calomniei prin atingerea adusă onoarei sau reputaţiei.”

Art. 19

„(1) Orice persoană are dreptul la liberă autodezvoltare.

(2) Orice persoană respectă şi ţine seama de drepturile şi libertăţile altora şi respectă legea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale şi în îndeplinirea obligaţiilor sale.”

Art. 45

„(1) Orice persoană are dreptul la libera răspândire a gândurilor, opiniilor, credinţelor şi a altor informaţii prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace. Acest drept poate fi restrâns prin lege pentru motive de apărare a ordinii publice, a moralei, a drepturilor şi libertăţilor, a sănătăţii, a onoarei şi reputaţiei altora. Acest drept mai poate fi restrâns prin lege în cazul funcţionarilor din administraţia centrală şi locală, pentru apărarea unui secret de stat sau de afaceri ori a unor informaţii confidenţiale care le-au ajuns la cunoştinţă în virtutea funcţiei lor, pentru apărarea vieţii de familie şi vieţii private a altora, precum şi în interesul justiţiei.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.”

34. Art. 138 din Legea privind principii generale din Codul civil (Tsiviilseadustiku üldosa seadus) prevede că drepturile se exercită, iar obligaţiile se îndeplinesc cu bună-credinţă. Un drept nu poate fi exercitat contrar legii sau cu scopul de a prejudicia o altă persoană.

35. Art. 134 alin. (2) din Legea privind obligaţiile (Võlaõigusseadus) prevede:

„În cazul obligaţiei de despăgubire a unui prejudiciu cauzat [...] prin încălcarea unuia dintre drepturile personalităţii, în special prin calomnie, persoana obligată la plată va despăgubi persoana vătămată pentru prejudiciul moral numai dacă acest lucru este justificat de gravitatea încălcării, în special de suferinţa fizică sau psihică.”

36. Art. 1043 din Legea privind obligaţiile prevede că o persoană (tortfeasor – autorul prejudiciului) care cauzează în mod ilegal un prejudiciu altei persoane (victima) trebuie să plătească despăgubiri pentru prejudiciu dacă autorului i se poate imputa culpa (süü) pentru cauzarea prejudiciului sau răspunderea (vastutab) pentru cauzarea prejudiciului.

37. Conform art. 1045 din aceeaşi lege, un prejudiciu este cauzat ilicit dacă rezultă din încălcarea unuia dintre drepturile personalităţii victimei.

38. Legea privind obligaţiile include şi următoarele dispoziţii relevante:

Art. 1046 – Caracterul ilicit al atingerii cauzate drepturilor personalităţii

„(1) Reprezintă un act ilicit, dacă nu există dispoziţii contrare în lege, fapta care aduce atingere onoarei unei persoane prin emiterea unei judecăţi nejustificate, prin folosirea nejustificată a numelui sau imaginii persoanei, sau prin încălcarea inviolabilităţii vieţii private sau a unuia dintre drepturile personalităţii. La stabilirea caracterului ilicit, se iau în considerare tipul încălcării, motivul încălcării, precum şi gravitatea acesteia în raport cu scopul urmărit.

(2) Încălcarea unuia dintre drepturile personalităţii nu este ilicită dacă încălcarea este justificată în raport cu alte drepturi apărate prin lege şi cu drepturile terţilor sau interesul public. În asemenea cazuri, caracterul ilicit se stabileşte în baza unei evaluări comparative a diferitelor drepturi şi interese apărate prin lege.”

Art. 1047 – Caracterul ilicit al dezvăluirii unor informaţii incorecte

„(1) Reprezintă a acţiune ilicită încălcarea drepturilor personalităţii sau ingerinţa în activităţile economice ori profesionale ale unei persoane prin prezentarea [avaldamine] de informaţii incorecte sau prin prezentarea incompletă sau înşelătoare a unei informaţii despre acea persoană sau activităţile sale, cu excepţia cazului în care persoana dovedeşte că, la momentul prezentării sale, nu ştia sau nu avea cunoştinţă că informaţia respectivă era incorectă sau incompletă.

(2) Dezvăluirea unor afirmaţii care pot atinge onoarea ori a unor fapte care ar putea afecta negativ situaţia economică a unei persoane este considerată ilicită, cu excepţia cazului în care se face proba verităţii celor afirmate.

3) Spre deosebire de dispoziţiile de la alin. 1) şi 2) din prezentul articol, dezvăluirea de informaţii sau de afirmaţii nu este considerată ilicită dacă persoana care prezintă informaţiile ori persoana căreia îi sunt comunicate asemenea informaţii sau afirmaţii are un interes legitim în dezvăluirea lor, precum şi dacă persoana care dezvăluie informaţiile a verificat informaţiile sau faptele cu o meticulozitate pe măsura gravităţii potenţialei încălcări.

(4) În eventualitatea dezvăluirii unor informaţii incorecte, victima poate solicita ca persoana care a dezvăluit asemenea informaţii să le infirme ori să publice o rectificare pe propria cheltuială, indiferent dacă dezvăluirea a fost ilicită sau nu.”

Art. 1050 – Răspunderea pentru fapta săvârşită cu vinovăţie [süü]

„1) Răspunderea autorului unui prejudiciu este înlăturată dacă acesta dovedeşte că prejudiciul nu a fost cauzat din vina acestuia [süü], dacă nu există prevederi contrare în lege.

2) Situaţia, vârsta, nivelul educaţiei, cunoştinţele, capacităţile şi celelalte aspecte care caracterizează persoana se iau în considerare pentru a stabili vinovăţia acesteia [süü], în sensul prezentului capitol.

3) Dacă mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru un prejudiciu şi sunt obligate la repararea acestuia şi dacă, în mod legal, una sau mai multe dintre acestea sunt obligate la repararea acestuia pentru că l-au cauzat în mod ilicit, cu vinovăţie sau fără, caracterul condamnabil al comportamentului şi forma de vinovăţie a diferitelor persoane a căror răspundere este angajată se iau în considerare la repartizarea, între acestea, a obligaţiei de a repara prejudiciul.”

Art. 1055 – Interzicerea acţiunilor prejudiciabile

„(1) În cazul în care o persoană cauzează un prejudiciu ilicit în formă continuată ori ameninţă cu cauzarea unui prejudiciu ilicit, victima sau persoana ameninţată are dreptul să solicite încetarea comportamentului prejudiciabil sau încetarea ameninţărilor. În caz de vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii, încălcarea inviolabilităţii vieţii private sau a oricărui altuia dintre drepturile personalităţii, se poate solicita, inter alia, să i se interzică autorului prejudiciului (tortfeasor) să se mai apropie de persoane (ordin de protecţie), să se reglementeze folosirea locuinţei sau comunicaţiilor ori să se aplice alte măsuri similare.

(2) Dreptul de a solicita încetarea comportamentului prejudiciabil menţionat la alin. (1) al prezentului articol nu se aplică în cazul în care se poate considera în mod rezonabil ca un astfel de comportament intră într-un cadru tolerabil al relaţiilor umane sau răspunde unui interes public semnificativ. În acest caz, victima are dreptul să solicite despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în mod ilicit.

[...]”

39. Legea privind serviciile societăţii informaţionale (Infoühiskonna teenuse seadus) prevede următoarele:

Art. 8 – Răspunderea limitată în caz de simplă transmitere a informaţiilor şi acordare a accesului la reţeaua publică de comunicaţii de date

„(1) În cazul în care se oferă un serviciu constând în simpla transmitere într-o reţea publică de comunicaţii de date a unor informaţii oferite de un destinatar al serviciului sau în acordarea accesului la o reţea publică de comunicaţii de date, furnizorul serviciului nu este răspunzător pentru informaţiile transmise, cu condiţia ca furnizorul:

1. să nu iniţieze transmiterea;

2. să nu selecteze destinatarul transmiterii şi

3. să nu selecteze sau să nu modifice informaţiile care fac obiectul transmiterii.

(2) Activităţile de transmitere şi de furnizare a accesului în sensul alin. (1) de la prezentul articol includ stocarea automată, intermediară şi tranzitorie a informaţiilor transmise, atâta timp cât stocarea serveşte exclusiv pentru executarea transmiterii în reţeaua publică de comunicaţii de date şi cu condiţia ca durata stocării să nu depăşească timpul necesar transmiterii în mod rezonabil.”

Art. 9 – Răspunderea limitată în caz de stocare temporară
a informaţiilor în memoria cache

(1) În cazul în care se furnizează un serviciu constând în transmiterea printr-o reţea publică de comunicaţii de date a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul de servicii nu este răspunzător pentru stocarea automată, intermediară şi temporară a informaţiilor transmise, dacă metoda transmiterii necesită stocare-caching din motive tehnice şi stocarea-caching serveşte exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informaţilor către alţi destinatari ai serviciului, la cerere, cu condiţia ca:

1. furnizorul să nu modifice informaţia;

2. furnizorul să respecte condiţiile de acces la informaţie;

3. furnizorul să se conformeze normelor privind actualizarea informaţiei, recunoscute pe scară largă şi folosite de întreprinderile din sector;

4. furnizorul să nu împiedice folosirea licită a tehnologiei, larg recunoscută şi folosită în industrie, în scopul de a obţine date privind utilizarea informaţiei;

5. furnizorul să acţioneze prompt pentru eliminarea informaţiilor stocate sau pentru a bloca accesul la acestea de îndată ce ia la cunoştinţă de faptul că informaţiile transmise iniţial au fost eliminate din reţea ori accesul a fost blocat sau de faptul că o instanţă, poliţia sau o autoritate publică de supraveghere a dispus eliminarea lor.”

Art. 10 – Răspunderea limitată în caz de furnizare
a unui serviciu de stocare a informaţiilor

„(1) În cazul în care se oferă un serviciu constând în stocarea informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu nu este răspunzător pentru informaţiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca:

1. furnizorul să nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce priveşte acţiunile în despăgubiri, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia este vădit ilicită;

2. furnizorul, de îndată ce ia cunoştinţă sau îşi dă seama de faptele prevăzute la punctul 1, acţionează prompt pentru a elimina informaţiile sau pentru a bloca accesul la acestea.

(2) Alin. (1) nu se aplică în cazul în care destinatarul serviciului acţionează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.”

Art. 11 – Absenţa obligaţiei în materie de supraveghere

„(1) Un furnizor de servicii prevăzute la art. 8-10 din prezenta lege nu are obligaţia de a supraveghea informaţiile în momentul simplei transmiteri a acestora sau al furnizării accesului la acestea, al stocării lor temporare în memoria cache sau al stocării lor la cererea unui destinatar al serviciului, după cum furnizorul de servicii nu are nici obligaţia de a căuta în mod activ informaţii sau circumstanţe care indică o activitate ilicită.

(2) Dispoziţiile alin. 1 din prezentul articol nu restrâng dreptul unui funcţionar însărcinat cu supravegherea să solicite dezvăluirea unor astfel de informaţii de către un furnizor de servicii.

(3) Furnizorii de servicii au obligaţia de a informa prompt autorităţile de supraveghere competente despre presupuse activităţi ilicite desfăşurate sau presupuse informaţii ilicite furnizate de destinatarii serviciilor lor menţionate la art. 8-10 din prezenta lege, precum şi obligaţia de a comunica autorităţilor competente informaţii care să permită identificarea destinatarilor serviciilor cu care au încheiat un acord de stocare-hosting.

[...]”

40. La art. 244 şi următoarele Cod de procedură civilă (Tsiviilkohtumenetluse seadustik) se prevede o procedură de administrare a probelor prealabilă procesului (eeltõendamismenetlus), în cadrul căreia se pot strânge elemente de probă într-o fază anterioară procedurii judiciare în cazul în care există motive să se creadă că există riscul ca acestea să dispară ori utilizarea lor să fie dificilă ulterior.

41. În hotărârea din 21 decembrie 2005 (cauza nr. 3-2-1-95-05), Curtea Supremă a constatat că, în sensul art. 1047 din Legea privind obligaţiile, dezvăluire [avaldamine] înseamnă comunicarea unor informaţii către terţi. Prin urmare, o persoană care a transmis informaţii unui editor media [meediaväljaanne] poate fi considerată o persoană care a făcut afirmaţii calomnioase [avaldaja], chiar dacă nu este cea care publică articolul [ajaleheartikli avaldaja] în cauză. Curtea Supremă a confirmat această poziţie în hotărârile ulterioare, de exemplu în hotărârea din 21 decembrie 2010 (cauza nr. 3‑2‑1-67-10).

42. În mai multe cauze interne, au fost depuse plângeri pentru calomnie împotriva mai multor părţi, de exemplu, împotriva editurii unui ziar şi autorului unui articol (hotărârea Curţii Supreme din 7 mai 1998 în cauza nr. 3-2-1-61-98) ori împotriva editurii unui ziar şi persoanei intervievate care a făcut afirmaţiile (hotărârea Curţii Supreme din 1 decembrie 1997 în cauza nr. 3-2-1-99-97). În alte cauze, plângerile au fost îndreptate exclusiv împotriva editorului unui ziar (hotărârea Curţii Supreme din 30 octombrie 1997 în cauza nr. 3-2-1-123-97 şi hotărârea din 10 octombrie 2007 în cauza nr. 3-2-1-53-07).

43. Ulterior hotărârii Curţii Supreme din 10 iunie 2009 în cauza nr. 3-2-1-43-09, care se află la originea prezentei cauze, mai multe instanţe de fond au soluţionat în acelaşi mod problema răspunderii în cazul comentariilor scrise la articole de ştiri publicate online. Astfel, în hotărârea din 21 februarie 2012 (cauza nr. 2-08-76058), Curtea de Apel Tallinn a menţinut hotărârea prin care instanţa de fond, învestită cu judecarea unei cauze îndreptate împotriva editurii unui ziar, l-a declarat pe editor răspunzător pentru comentariile calomnioase scrise de cititorii ziarului în secţiunea de comentarii de pe websiteul propriu. Instanţele au considerat că editura este un furnizor de servicii de conţinut. Acestea au respins cererea editurii pentru a solicita Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) să pronunţe o hotărâre preliminară considerând că este evident că editura nu întruneşte condiţiile în baza cărora un operator poate fi considerat furnizor de servicii pasiv în sensul interpretării date de CJUE şi Curtea Supremă, precum şi că normele aplicabile în speţă sunt suficient de clare. Instanţele au considerat inutil să solicite alte clarificări de la CJUE. De asemenea, au subliniat că, în conformitate cu hotărârea din 23 martie 2010 [cauzele conexate C-236/08-C-238/08, Google France şi Google, Culegerea de jurisprudenţă a CJUE din 2010, p. I‑2417], este sarcina instanţelor naţionale să examineze dacă rolul exercitat de furnizorul respectiv este neutru, adică dacă comportamentul său este pur tehnic, automat şi pasiv, presupunând lipsa cunoaşterii sau a controlului datelor pe care le stochează. Instanţele au considerat că, în prezenta cauză, situaţia era diferită. Referitor la comentariile calomnioase în sine, editorul le ştersese deja la data pronunţării hotărârii: instanţele nu s-au pronunţat aşadar asupra acestei chestiuni şi au respins cererea de acordare a unei despăgubiri, introdusă de reclamant. O hotărâre similară a fost pronunţată la 27 iunie 2013 în cauza nr. 2-10-46710: în hotărârea pronunţată în cauză, care a avut ca obiect comentariile calomnioase scrise de utilizatorii unui portal internet de ştiri, Curtea de Apel Tallinn a declarat portalul răspunzător pentru situaţie şi a respins cererea de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral.

 III. Instrumente internaţionale relevante

 A. Consiliul Europei

44. La 28 mai 2003, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat, la cea de a 840-a şedinţă a adjuncţilor miniştrilor, Declaraţia privind libertatea de comunicare pe internet. În partea relevantă a declaraţiei se prevăd următoarele:

„Statele membre ale Consiliului Europei,

[...]

Convinse, de asemenea, că este necesar să se limiteze răspunderea furnizorilor de servicii când acţionează doar ca simpli transmiţători, sau când, de bună-credinţă, asigură acces sau găzduiesc conţinut din partea unei terţe părţi;

Reamintind în acest sens Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (Directiva privind comerţul electronic);

Evidenţiind că libertatea de comunicare pe internet nu ar trebui să prejudicieze demnitatea umană, drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora, în special ale minorilor;

Considerând că trebuie găsit un echilibru între respectarea voinţei utilizatorilor internetului de a nu li se divulga identitatea şi necesitatea ca autorităţile de aplicare a legii să poată da de urma celor răspunzători de săvârşirea de infracţiuni;

[...]

Declară că încearcă să respecte următoarele principii în domeniul comunicaţiilor pe internet:

Principiul 1: Regulile conţinutului pentru internet

Statele membre nu ar trebui să supună conţinutul de pe internet unor restricţii care le depăşesc pe cele aplicate altor mijloace de furnizare de conţinut.

[...]

Principiul 3: Absenţa unui control prealabil din partea statului

Autorităţile publice nu ar trebui, prin măsuri generale de blocare sau filtrare, să refuze accesul publicului la informaţii sau alt tip de comunicare pe internet, indiferent de frontiere. Aceasta nu împiedică instalarea de filtre de protecţie pentru minori, în special în locurile accesibile pentru ei, cum ar fi şcoli sau biblioteci.

Cu condiţia respectării mecanismelor de protecţie de la art. 10 § 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se pot lua măsuri pentru a impune eliminarea conţinutului clar identificabil din internet sau, alternativ, blocarea accesului la acesta, dacă autorităţile naţionale competente au luat o decizie provizorie sau finală privind ilegalitatea lui.

[...]

Principiul 6: Răspunderea limitată a furnizorilor de servicii pentru conţinutul de pe internet

Statele membre nu ar trebui să impună furnizorilor de servicii o obligaţie generală de a supraveghea conţinutul de pe internet pentru care oferă acces, pe care îl transmit sau îl stochează, nici de a căuta în mod activ fapte sau circumstanţe care indică o activitate ilegală.

Statele membre ar trebui să se asigure că furnizorii de servicii nu sunt consideraţi răspunzători pentru conţinutul de pe internet atunci când atribuţiile lor sunt limitate, după cum o defineşte legea naţională, la transmiterea informaţiilor sau furnizarea accesului la internet.

În cazurile în care atribuţiile furnizorilor de servicii sunt mai largi şi aceştia stochează conţinut care provine de la terţi, statele membre îi pot considera co-răspunzători dacă nu acţionează prompt pentru a înlătura sau bloca accesul la informaţii sau servicii de îndată ce aceştia iau cunoştinţă, după cum este definit de către legea naţională, de natura lor ilegală, sau în cazul unei acţiuni în despăgubiri, de fapte sau circumstanţe care evidenţiază ilegalitatea activităţii sau informaţiei.

Atunci când se definesc conform legii naţionale obligaţiile furnizorilor de servicii, după cum au fost menţionate în paragraful precedent, trebuie acordată o atenţie corespunzătoare respectării libertăţii de exprimare a celor care au făcut ca informaţiile să fie disponibile de la bun început, cât şi dreptului corespunzător al utilizatorilor la acele informaţii.

În toate cazurile, sus-menţionatele limitări ale răspunderii nu ar trebui să afecteze posibilitatea de a se interveni cu acţiuni în încetare în cazul în care furnizorii de servicii sunt obligaţi să înceteze sau să prevină, pe cât posibil, o încălcare a legii.

Principiul 7: Anonimatul

Pentru a asigura protecţia împotriva supravegherii online şi a spori libera exprimare a informaţiilor şi ideilor, statele membre trebuie să respecte voinţa utilizatorilor de internet de a nu îşi face cunoscută identitatea. Aceasta nu împiedică statele membre să ia măsuri şi să colaboreze pentru a-i descoperi pe cei răspunzători de săvârşirea unor infracţiuni, în conformitate cu legea internă, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi alte acorduri internaţionale în domeniile justiţiei şi poliţiei.”

45. În Recomandarea CM/Rec(2007)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la măsurile pentru promovarea valorii de serviciu public a internetului (adoptată la 7 noiembrie 2007), s-a menţionat faptul că internetul poate, pe de o parte, să favorizeze în mod considerabil exercitarea anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, iar pe de altă parte, să împiedice drepturile respective dar şi altele. Comitetul a recomandat statelor membre să stabilească limitele rolurilor şi responsabilităţilor tuturor părţilor principale implicate în domeniul noilor tehnologii ale informaţiilor şi comunicaţiilor elaborând un cadru normativ clar în acest sens.

46. Recomandarea CM/Rec(2011)7 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la noul concept de mass-media (adoptată la 21 septembrie 2011) este formulată astfel:

„[...]

Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15 lit. b din Statutul Consiliului Europei, recomandă statelor membre:

– să adopte un concept de mass-media, nou şi extins, care include toţi factorii care participă la producerea şi difuzarea, către o populaţie care poate fi mare, de conţinut (informaţii, analize, comentarii, opinii, educaţie, cultură, artă şi divertisment în formă scrisă, sonoră, vizuală, audiovizuală sau orice altă formă) şi de aplicaţii concepute pentru a facilita comunicarea interactivă în masă (exemplu: reţele sociale) sau alte experienţe interactive la scară mare bazate pe conţinut (exemplu: jocuri online), menţinând totuşi (în toate cazurile sus-menţionate) supravegherea sau controlul editorial asupra conţinutului;

– să evalueze necesitatea unor reglementări pentru toţi actorii care furnizează servicii sau produse în ecosistemul mediatic pentru a garanta fiecărei persoane dreptul de a căuta, primi şi transmite informaţii în conformitate cu art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi pentru a extinde asupra actorilor respectivi garanţiile aplicabile împotriva ingerinţelor care altminteri ar putea aduce atingere drepturilor consacrate de art. 10, inclusiv în situaţiile care riscă să conducă la autolimitare sau autocenzură nejustificată;

– să aplice criteriile prevăzute în anexa la recomandare atunci când elaborează un răspuns gradual şi diferenţiat pentru actorii care se încadrează în noul concept de mass-media, bazate pe normele relevante ale Consiliului Europei în materie de mass-media, ţinând seama de funcţiile specifice ale actorilor în activitatea mediatică şi de impactul potenţial şi importanţa acestora pentru funcţionarea sau ameliorarea bunei guvernanţe într-o societate democratică;

[...]”

Părţile relevante din anexa la recomandare sunt formulate astfel:

„7. În cadrul unei abordări diferenţiate şi graduale, fiecare actor ale cărui servicii sunt identificate ca media sau ca activitate intermediară ori auxiliară beneficiază atât de forma corespunzătoare (diferenţiată), cât şi de nivelul corespunzător (gradual) de protecţie, iar responsabilităţile fiecăruia sunt de asemenea delimitate în conformitate cu art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cu alte norme relevante adoptate de Consiliul Europei.

[...]

30. Controlul editorial poate fi evidenţiat prin deciziile strategice specifice actorului respectiv cu privire la conţinutul pe care trebuie să îl facă accesibil ori să îl promoveze, precum şi cu privire la modul de prezentare sau organizare a conţinutului. Mijloacele de comunicare tradiţionale publică uneori politici editoriale scrise, însă referirea la controlul editorial poate fi găsită şi în instrucţiunile sau criteriile interne pentru selectarea sau procesarea conţinutului (de exemplu: verificare sau validare). În noile medii de comunicare, politicile editoriale pot fi integrate în declaraţiile de misiune sau în condiţiile generale de utilizare a serviciului (care pot include dispoziţii foarte detaliate privind conţinutul) sau pot fi formulate într-un mod neoficial precum un angajament de respectare a anumitor principii (de exemplu: netichetă, motto).

[...]

32. Procesarea editorială poate face apel la utilizatori (de exemplu: examinarea inter pares şi solicitarea retragerii anumitor materiale), deciziile finale fiind luate în conformitate cu o procedură definită la nivel intern, ţinând seama de criterii precise (moderare reactivă). În ceea ce priveşte conţinutul generat de utilizator, noile mijloace de comunicare folosesc deseori moderarea a posteriori (denumită deseori post-moderare), care poate fi imperceptibilă la prima vedere. Procesarea editorială poate fi, de asemenea, automatizată (de exemplu: algoritmi prealabili care selecţionează conţinutul sau îl compară cu materialul protejat prin drept de autor).

[...]

35. Încă o dată, ar trebui observat că fiecărui nivel de procesare editorială îi corespunde un anumit nivel de răspundere editorială. Se impune un răspuns diferenţiat şi gradual în funcţie de nivelul de control editorial sau de modalităţile editoriale (de exemplu: pre-moderarea în comparaţie cu post-moderarea).

36. În consecinţă, nu poate fi considerat media un furnizor de servicii intermediare sau auxiliare care contribuie la funcţionarea unui media sau la accesarea acestuia din urmă, dar care nu exercită (sau nu ar trebui să exercite) el însuşi controlul editorial şi nu are aşadar răspundere editorială (sau are doar o răspundere limitată). Acţiunea sa este totuşi utilă în domeniul mediatic. Chiar dacă decurge din obligaţii legale (cum ar fi, de exemplu, retragerea conţinutului în urma unei hotărâri judecătoreşti), o acţiune întreprinsă de un furnizor de servicii intermediare sau auxiliare nu ar trebui considerată ca fiind control editorial în sensul celor menţionate mai sus.

[...]

63. Trebuie subliniat aici rolul important al intermediarilor. Aceştia oferă alternative şi mijloace sau canale complementare pentru difuzarea de conţinut, ceea ce permite sectorului media să-şi extindă sfera de funcţionare şi să-şi atingă obiectivele într-un mod mai eficient. Pe o piaţă competitivă pentru intermediari şi auxiliari, aceştia pot reduce în mod semnificativ riscul unei ingerinţe din partea autorităţilor. Cu toate acestea, având în vedere nivelul încrederii pe care sectorul media trebuie să îl aibă în noul ecosistem, există totodată riscul unei cenzuri aplicate prin intermediari şi auxiliari. Anumite situaţii sunt expuse, de asemenea, riscului unei cenzuri private (aplicate prin intermediari şi auxiliari asupra sectorului media în care furnizează servicii sau asupra conţinutului pe care îl difuzează).”

47. La 16 aprilie 2014, Comitetul de Miniştri a adoptat Recomandarea CM/Rec(2014)6 către statele membre cu privire la Ghidul drepturilor omului pentru utilizatorii de internet. În părţile relevante din ghid se prevăd următoarele:

Libertatea de exprimare şi de informare

„Aveţi dreptul de a căuta, obţine şi comunica informaţii şi idei la liberă alegere, fără nicio ingerinţă şi indiferent de frontiere. Asta înseamnă că:

1. aveţi dreptul de a vă exprima online şi de a accesa informaţii şi opiniile şi afirmaţiile altor persoane. Acest drept include discursul politic, punctele de vedere despre religie şi convingerile şi exprimările care sunt primite favorabil sau considerate inofensive, dar şi cele care îi pot ofensa, şoca sau deranja pe alţii. Ar trebui să ţineţi seama în mod corespunzător de reputaţia sau drepturile altora, inclusiv dreptul acestora la viaţă privată;

2. se pot aplica restricţii expresiilor care instigă la discriminare, ură sau violenţă. Restricţiile trebuie să respecte cadrul legal, să fie definite strict şi aplicate sub control judecătoresc;

[...]

6. aveţi libertatea de a nu vă divulga identitatea online, folosind, de exemplu, un pseudonim. Cu toate acestea, trebuie să ştiţi că autorităţile naţionale pot lua măsuri care să conducă la aflarea identităţii voastre.”

 B. Alte surse internaţionale

48. În Raportul din 16 mai 2011 către Consiliul drepturilor omului (A/HRC/17/27), Raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protejarea dreptului la libertatea de opinie şi de exprimare a declarat următoarele:

„25. Tipurile legitime de informaţii care pot fi restricţionate includ materialele pornografice cu minori (pentru a proteja drepturile copiilor), discursurile de instigare la ură (pentru a proteja drepturile comunităţilor vizate), calomnia (pentru a proteja drepturile şi reputaţia altor persoane împotriva atacurilor nefondate), instigarea publică şi directă la genocid (pentru a proteja drepturile altora) şi apologia urii etnice, rasiale sau religioase care constituie instigare la discriminare, ostilitate şi violenţă (pentru a proteja drepturile altora, de exemplu dreptul la viaţă).

[...]

27. În plus, raportorul special subliniază că, din cauza specificităţii internetului, restricţiile şi reglementările care ar putea fi considerate legitime şi proporţionale pentru mijloacele de comunicare tradiţionale deseori nu sunt potrivite pentru internet. De exemplu, în caz de calomnie, dată fiind posibilitatea persoanei vătămate de a-şi exercita dreptul la replică pentru repararea prejudiciului cauzat, sancţiunile aplicate pentru calomnie offline s-ar putea dovedi inutile sau disproporţionate.

[...]

43. Raportorul special consideră că cenzura nu ar trebui niciodată să fie delegată unei entităţi private şi că nimeni nu ar trebui tras la răspundere pentru un conţinut difuzat pe internet dacă nu este autorul acestuia. Într-adevăr, niciun stat nu ar trebui să utilizeze intermediarii ori să îi oblige la aplicarea cenzurii în numele său. [...]

[...]

74. Intermediarii au un rol fundamental în măsura în care permit utilizatorilor de internet să exercite dreptul la libertate de exprimare şi de acces la informaţii. Ţinând seama de influenţa lor fără precedent asupra informaţiilor care circulă pe internet şi asupra modului în care acestea sunt difuzate, statele caută tot mai mult să exercite control asupra acestora şi să îi considere răspunzători în faţa legii pentru faptul că nu au împiedicat accesul la conţinut considerat ilegal.”

49. În declaraţia comună adoptată la 21 decembrie 2005, Raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protejarea dreptului la libertatea de opinie şi de exprimare, Reprezentantul OSCE pentru libertatea mass-media şi Raportorul special al OSA pentru libertate de exprimare au afirmat următoarele:

„Nimeni nu ar trebui tras la răspundere pentru conţinutul difuzat pe internet dacă nu este autorul acestuia, cu excepţia cazurilor în care şi-a asumat conţinutul respectiv sau a refuzat să se conformeze unei hotărâri judecătoreşti pentru retragerea conţinutului.”

 IV. norme relevante ale Uniunii Europene şi elemente de drept comparat

 A. Instrumentele şi jurisprudenţa organelor Uniunii Europene

 1. Directiva 2000/31/CE

50. Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (Directiva privind comerţul electronic) prevede următoarele:

„(9) În multe cazuri, libera circulaţie a serviciilor societăţii informaţionale poate fi o reflectare specifică, în legislaţia comunitară, a unui principiu mai general, şi anume libertatea de exprimare, definită la articolul 10 alineatul (1) din Convenţia de apărare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de toate statele membre. Din acest motiv, directivele care reglementează prestarea serviciilor societăţii informaţionale trebuie să garanteze că această activitate poate fi exercitată liber în temeiul articolului menţionat, sub singura rezervă a restricţiilor prevăzute la alineatul (2) din acelaşi articol şi la articolul 46 alineatul (1) din tratat. Prezenta directivă nu aduce atingere normelor şi principiilor fundamentale de drept intern privind libertatea de exprimare.

[...]

(42) Derogările în materie de răspundere prevăzute în prezenta directivă se referă numai la cazurile în care activitatea furnizorului de servicii în cadrul societăţii informaţionale se limitează la procesul tehnic de exploatare şi de a acorda acces la o reţea de comunicaţii cu privire la care informaţiile furnizate prin terţi sunt transmise sau stocate temporar, exclusiv în scopul de a îmbunătăţi eficacitatea transmiterii. Această activitate are caracter pur tehnic, automat şi pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societăţii informaţionale nu cunoaşte şi nici nu controlează informaţiile transmise sau stocate.

(43) Un furnizor de servicii poate beneficia de derogări pentru «simpla transmitere» şi pentru forma de stocare denumită «caching» în cazul în care nu este implicat în nici un fel în informaţia transmisă. Aceasta presupune, printre altele, că nu modifică informaţia pe care o transmite. Această cerinţă nu se referă la manipulările cu caracter tehnic care au loc în cursul transmiterii, deoarece acestea nu alterează integritatea informaţiei conţinute în transmitere.

(44) Un furnizor de servicii care colaborează în mod deliberat cu unul dintre destinatarii serviciului său în scopul de a întreprinde acţiuni ilegale depăşeşte activităţile de «simplă transmitere» sau de stocare-caching şi, prin urmare, nu poate beneficia de derogări în materie de răspundere prevăzute pentru acest tip de activitate.

(45) Limitările răspunderii furnizorilor de servicii intermediare prevăzute în prezenta directivă nu aduc atingere posibilităţii de a se interveni cu acţiuni în încetare de diferite tipuri. Aceste acţiuni în încetare pot lua în special forma unor hotărâri ale instanţelor judecătoreşti sau ale autorităţilor administrative care impun încetarea oricărei încălcări sau prevenirea acesteia, inclusiv prin înlăturarea informaţiilor ilicite sau blocarea accesului la acestea.

(46) Pentru a beneficia de limitarea răspunderii, furnizorul unui serviciu al societăţii informaţionale care constă în stocarea informaţiilor trebuie să acţioneze rapid pentru înlăturarea informaţiilor în cauză sau pentru blocarea accesului la acestea de îndată ce ia cunoştinţă sau îşi dă seama de caracterul ilicit al acestor activităţi. Este oportun să se procedeze la înlăturarea informaţiilor în cauză sau blocarea accesului la acestea cu respectarea principiului libertăţii de exprimare şi a procedurilor stabilite în acest sens la nivel naţional. Prezenta directivă nu afectează posibilitatea statelor membre de a defini cerinţe specifice care trebuie îndeplinite prompt înainte de înlăturarea informaţiilor sau de blocare a accesului la acestea.

(47) Statele membre nu pot impune furnizorilor de servicii obligaţia de supraveghere decât în legătură cu obligaţiile cu caracter general. Aceasta nu priveşte obligaţiile de supraveghere aplicabile într-un caz specific şi, mai ales, nu afectează deciziile autorităţilor naţionale luate în conformitate cu legislaţia internă.

(48) Prezenta directivă nu aduce atingere în nici un mod posibilităţii statelor membre de a cere furnizorilor de servicii care deţin informaţii furnizate de destinatarii serviciilor lor să acţioneze cu precauţiile care sunt de aşteptat în mod rezonabil din partea lor şi care sunt definite de legislaţia internă în scopul de a depista şi a preveni anumite tipuri de activităţi ilicite.

[...]

Articolul 1
Obiectiv şi sferă de aplicare

(1) Prezenta directivă îşi propune să contribuie la buna funcţionare a pieţei interne prin asigurarea liberei circulaţii a serviciilor societăţii informaţionale între statele membre.

[...]

Articolul 2
Definiţii

În sensul prezentei directive, următorii termeni au înţelesurile de mai jos:

(a) «servicii ale societăţii informaţionale»: servicii în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 98/34/CE astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE;

(b) «furnizor de servicii»: orice persoană fizică sau juridică furnizoare de servicii ale societăţii informaţionale;

(c) «furnizor de servicii stabilit»: furnizor de servicii care desfăşoară efectiv o activitate economică utilizând un sediu stabil pe o perioadă nedeterminată. Prezenţa şi folosirea mijloacelor tehnice şi a tehnologiilor necesare furnizării serviciului nu constituie, în sine, sediu al prestatorului; [...]

[...]

Secţiunea 4: Răspunderea furnizorilor de servicii intermediari

Articolul 12
„Simpla transmitere” („Mere conduit”)

(1) În cazul în care un serviciu al societăţii informaţionale constă în transmiterea într-o reţea de comunicaţii a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la reţeaua de comunicaţii, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru informaţiile transmise, cu condiţia ca furnizorul:

(a) să nu iniţieze transmiterea;

(b) să nu selecteze destinatarul transmiterii şi

(c) să nu selecteze sau să modifice informaţiile care fac obiectul transmiterii.

(2) Activităţile de transmitere şi de furnizare a accesului prevăzute la alineatul (1) includ stocarea automată, intermediară şi tranzitorie a informaţiilor transmise, atâta timp cât stocarea serveşte exclusiv pentru executarea transmiterii în reţeaua de comunicaţii şi cu condiţia ca durata stocării să nu depăşească timpul necesar transmiterii în mod rezonabil.

(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate administrativă să solicite furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.

Articolul 13
Stocarea – caching

(1) În cazul în care un serviciu al societăţii informaţionale constă în transmiterea printr-o reţea de comunicaţii a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru stocarea automată, intermediară şi temporară a informaţiilor transmise, atâta timp cât stocarea serveşte exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informaţilor către alţi destinatari ai serviciului, la cerere, cu condiţia ca:

(a) furnizorul să nu modifice informaţia;

(b) furnizorul să îndeplinească condiţiile de acces la informaţie;

(c) furnizorul să se conformeze normelor privind actualizarea informaţiei, larg recunoscute pe scară largă şi folosite de întreprinderile din sector;

(d) furnizorul să nu împiedice folosirea licită a tehnologiei, larg recunoscută şi folosită în industrie, în scopul de a obţine date privind utilizarea informaţiei

şi

(e) furnizorul să acţioneze prompt pentru eliminarea informaţiilor pe care le-a stocat sau pentru a bloca accesul la acestea de îndată ce ia la cunoştinţă că informaţiile transmise iniţial au fost eliminate din reţea ori accesul a fost blocat sau că o instanţă sau o autoritate administrativă a dispus eliminarea informaţiei sau blocarea acesteia.

(2) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate administrativă să solicite furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.

Articolul 14
Stocarea – hosting

(1) Statele membre veghează ca atunci când un serviciu al societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru informaţiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca:

(a) furnizorul să nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce priveşte acţiunile în daune, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia este vădit ilicită

sau

(b) furnizorul, din momentul în care ia la cunoştinţă despre acestea, acţionează prompt pentru a elimina informaţiile sau pentru a bloca accesul la acestea.

(2) Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acţionează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.

(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină şi nici nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informaţiilor sau blocării accesului la acestea.

Articolul 15
Absenţa obligaţiei generale în materie de supraveghere

(1) Statele membre nu trebuie să impună furnizorilor obligaţia generală de supraveghere a informaţiilor pe care le transmit sau le stochează atunci când furnizează serviciile prevăzute la articolele 12, 13 şi 14 şi nici obligaţia generală de a căuta în mod activ fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activităţile sunt ilicite.

(2) Statele membre pot institui obligaţia furnizorilor de servicii ale societăţii informaţionale de a informa prompt autorităţile publice competente despre presupuse activităţi ilicite pe care le-ar desfăşura destinatarii serviciilor lor ori despre presupuse informaţii ilicite pe care aceştia le-ar furniza sau obligaţia de a comunica autorităţilor competente, la cererea acestora, informaţii care să permită identificarea destinatarilor serviciilor cu care au încheiat un acord de stocare – hosting.”

 2. Directiva 98/34/CE astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE

51. Directiva 98/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE, prevede următoarele:

Articolul 1

„În sensul prezentei directive, termenii utilizaţi au următoarele înţelesuri:

(2) «serviciu» – orice serviciu al societăţii informaţionale, adică orice serviciu prestat în mod normal în scopul obţinerii unei remuneraţii, la distanţă, prin mijloace electronice şi la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului.

În sensul prezentei definiţii:

–- «la distanţă» înseamnă că serviciul este prestat fără ca părţile să fie prezente simultan;

–- «prin mijloace electronice» înseamnă că serviciul este transmis iniţial şi primit la destinaţie prin intermediul echipamentului electronic pentru prelucrarea (inclusiv arhivarea digitală) şi stocarea datelor, şi este transmis integral, transferat şi recepţionat prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice;

–- «la solicitarea individuală a beneficiarului serviciilor» înseamnă că serviciul este prestat prin transmiterea datelor în urma solicitării individuale.

În anexa V este prezentată o listă indicativă de servicii care nu fac obiectul prezentei definiţii.

Prezenta directivă nu se aplică:

–- serviciilor de radiodifuziune;

— serviciilor de difuzare a emisiunilor de televiziune prevăzute la litera (a) din Directiva 89/552/CEE.”

 3. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

52. În hotărârea din 23 martie 2010 (cauzele conexate C-236/08―C-238/08, Google France şi Google), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că, pentru a verifica dacă răspunderea furnizorului serviciului de referenţiere ar putea fi limitată în temeiul art. 14 din Directiva 2000/31, trebuie să se examineze dacă rolul exercitat de furnizorul respectiv este neutru, adică dacă comportamentul său este pur tehnic, automat şi pasiv, presupunând lipsa cunoaşterii sau a controlului datelor pe care le stochează. Instanţa a hotărât că art. 14 din Directiva privind comerţul electronic trebuie interpretat în sensul că norma prevăzută de acest articol se aplică furnizorului unui serviciu de referenţiere pe internet atunci când acest furnizor nu a jucat un rol activ de natură să îi confere o cunoaştere sau un control al datelor stocate. Dacă acesta nu a jucat un astfel de rol, furnizorul respectiv nu poate fi ţinut răspunzător pentru datele pe care le-a stocat la cererea unei persoane care publică anunţuri, cu excepţia cazului în care, luând cunoştinţă de caracterul ilicit al acestor date sau de activităţile persoanei care publică anunţuri, acesta nu a acţionat în mod prompt pentru înlăturarea ori pentru blocarea accesului la datele respective.

53. În hotărârea din 12 iulie 2011 (cauza C‑324/09, L’Oréal şi alţii), CJUE a dispus că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31/CE trebuie interpretat în sensul că se aplică operatorului unei pieţe online în cazul în care acesta nu a jucat un rol activ care să îi fi permis să aibă o cunoaştere sau un control al datelor stocate. Operatorul menţionat joacă un astfel de rol atunci când acordă asistenţă constând în special în optimizarea prezentării ofertelor de vânzare în cauză sau în promovarea acestora. Instanţa a precizat însă că, dacă operatorul pieţei online nu a jucat un asemenea rol activ şi în consecinţă, furnizarea de servicii intră în domeniul de aplicare al art. 14 alin. (1) din Directiva 2000/31, nu se poate prevala totuşi de exonerarea de răspundere prevăzută de această dispoziţie în cazul în care a avut cunoştinţă de fapte sau de împrejurări pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să remarce nelegalitatea ofertelor de vânzare în cauză şi, în ipoteza unei astfel de cunoştinţe, nu a acţionat prompt în conformitate cu alin. (1) lit. (b) al articolului 14 menţionat.

54. În hotărârea din 24 noiembrie 2011 (cauza C-70/10, Scarlet Extended), CJUE a dispus că nu se poate adresa unui furnizor de acces la internet o somaţie de a institui un sistem de filtrare a tuturor comunicaţiilor electronice care circulă prin intermediul serviciilor sale, în special prin folosirea programelor informatice „peer-to-peer” care se aplică, fără deosebire, întregii sale clientele, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă şi pentru perioadă nelimitată, apt să identifice în cadrul reţelei acestui furnizor circulaţia de fişiere electronice care conţin o operă muzicală, cinematografică sau audiovizuală cu privire la care solicitantul pretinde că deţine drepturi de proprietate intelectuală în vederea blocării transferului de fişiere al căror schimb aduce atingere dreptului de autor.

55. În hotărârea din 16 februarie 2012 (cauza C-360/10, Sabam), CJUE a dispus că directivele 2000/31/CE, 2001/29/CE şi 2004/48/CE se opun unei somaţii adresate de o instanţă naţională unui furnizor de servicii de stocare de a institui un sistem de filtrare a informaţiilor stocate pe serverele sale de utilizatorii serviciilor sale, care se aplică, fără deosebire, ansamblului utilizatorilor, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă şi pentru o perioadă nelimitată, apt să identifice fişiere electronice care conţin opere muzicale, cinematografice sau audiovizuale cu privire la care solicitantul pretinde că deţine drepturi de proprietate intelectuală în vederea blocării punerii la dispoziţia publicului a respectivelor opere care încalcă dreptul de autor.

56. În hotărârea din 13 mai 2014 (cauza C‑131/12, Google Spain şi Google), CJUE – învestită cu interpretarea Directivei 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date – a dispus că activitatea unui motor de căutare pe internet trebuie calificată drept „prelucrare a datelor cu caracter personal” în sensul Directivei 95/46/CE şi că această prelucrare a datelor cu caracter personal, realizată de operatorul unui motor de căutare, poate afecta în mod semnificativ drepturile fundamentale la respectarea vieţii private şi la protecţia datelor cu caracter personal (garantate prin articolele 7 şi 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) în cazul în care căutarea cu ajutorul acestui motor este efectuată plecând de la numele unei persoane fizice, întrucât prelucrarea menţionată permite oricărui utilizator de internet să îşi formeze, prin intermediul listei de rezultate, o idee de ansamblu structurată cu privire la informaţiile referitoare la această persoană care pot fi găsite pe internet [...] şi să stabilească astfel un profil mai mult sau mai puţin detaliat al acestei persoane. Instanţa a adăugat că efectul ingerinţei în drepturile amintite ale persoanei vizate este agravat ca urmare a rolului important pe care îl au în societatea modernă internetul şi motoarele de căutare, care conferă informaţiilor cuprinse într-o asemenea listă de rezultate un caracter ubicuu. CJUE a considerat că, având în vedere gravitatea potenţială a acestei ingerinţe, ea nu poate fi justificată doar prin interesul economic al operatorului motorului. Instanţa a considerat că trebuie căutat un echilibru just între interesul legitim al utilizatorilor de internet de a avea acces la informaţie şi drepturile fundamentale ale persoanei vizate şi a stabilit că drepturile persoanei vizate protejate prevalează, ca regulă generală, asupra interesului utilizatorilor de internet, dar că acest echilibru poate să depindă însă, în cazuri particulare, de natura informaţiei în discuţie şi de caracterul sensibil al acesteia în ceea ce priveşte viaţa privată a persoanei vizate, precum şi de interesul publicului de a dispune de informaţia respectivă. CJUE a precizat că, în anumite cazuri, operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine din lista de rezultate, afişată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terţi şi care conţin informaţii referitoare la această persoană, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menţionate este licită. S-a precizat că dispoziţiile sunt valabile în special atunci când datele sunt neadecvate, atunci când nu sunt sau nu mai sunt pertinente ori sunt excesive în raport cu scopurile pentru care au fost procesate şi cu timpul care s-a scurs.

57. În hotărârea din 11 septembrie 2014 (cauza C-291/13, Papasavvas), CJUE a dispus că, întrucât o societate editoare de presă care publică pe site-ul său internet versiunea electronică a unui ziar are, în principiu, cunoştinţă despre informaţiile pe care le publică şi exercită un control asupra acestora, ea nu poate fi considerată drept „furnizor intermediar”, în sensul articolelor 12-14 din Directiva 2000/31, indiferent dacă accesul la site este contra cost sau gratuit. Instanţa a concluzionat că limitările răspunderii civile prevăzute la articolele 12-14 din Directiva 2000/31 nu vizează situaţia unei societăţi editoare de presă care dispune de un site internet pe care este publicată versiunea electronică a unui ziar, această societate fiind, pe de altă parte, remunerată din veniturile generate de publicitatea comercială difuzată pe acest site, în măsura în care aceasta are cunoştinţă despre informaţiile pe care le publică şi exercită un control asupra acestora, indiferent dacă accesul la site-ul respectiv este gratuit sau contra cost.

 B. Drept comparat

58. Din informaţiile de care dispune Curtea, reiese că în unele state membre atât ale Consiliului Europei, cât şi ale Uniunii Europene, Directiva privind comerţul electronic, în forma transpusă în dreptul intern, constituie un izvor primar de drept în domeniul respectiv. ‑De asemenea, se pare că, cu cât operatorul este mai implicat în conţinutul terţilor înainte de încărcarea lui online – prin cenzură prealabilă, prin modificarea acestuia, prin selectarea destinatarilor, prin apelul la comentarii pe teme definite în prealabil sau prin asumarea conţinutului – cu atât mai mult riscă să fie considerat răspunzător pentru acel conţinut. Unele ţări au adoptat norme suplimentare referitoare expres la procedurile pentru eliminarea conţinutului internet considerat ilicit, precum şi dispoziţii referitoare la repartizarea răspunderii în acest context.

 ÎN DREPT

 I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie

59. Societatea reclamantă susţine că faptul că a fost declarată răspunzătoare pentru comentariile scrise de utilizatorii portalului internet de ştiri i-a încălcat libertatea de exprimare astfel cum este prevăzută la art. 10 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

60. Guvernul contestă acest argument.

 A. Hotărârea Camerei

61. În hotărârea din 10 octombrie 2013, Camera a constatat, pentru început, divergenţa dintre părţi cu privire la rolul societăţii reclamante în speţă: în opinia Guvernului, aceasta trebuia considerată ca fiind cea care a făcut publice comentariile calomnioase; în schimb, societatea considera că în joc se afla libertatea sa de a transmite un conţinut creat şi publicat de terţi şi că nu era editorul comentariilor scrise de utilizatori. Camera nu a încercat să stabilească exact rolul ce îi trebuia atribuit în acest sens, constatând pur şi simplu că părţile nu contestă, în fond, faptul că deciziile pronunţate de instanţele interne în speţă constituiau o ingerinţă în exercitarea, de către societatea reclamantă, a dreptului la libertate de exprimare garantat prin art. 10 din Convenţie.

62. În ceea ce priveşte legalitatea măsurii în litigiu, Camera a respins argumentul societăţii reclamante, conform căruia ingerinţa în exercitarea, de către societate, a dreptului la libertate de exprimare nu era o măsură „prevăzută de lege”. Observând că instanţele estoniene au concluzionat că activităţile societăţii reclamante nu intrau sub incidenţa Directivei privind comerţul electronic şi nici a Legii privind serviciile societăţii informaţionale, Camera a reamintit că sarcina Curţii nu este de a se substitui instanţelor interne şi că autorităţile naţionale, în special instanţele, sunt cele care au sarcina să interpreteze legislaţia internă. Camera a mai stabilit că, coroborate cu jurisprudenţa relevantă, dispoziţiile relevante de drept civil – deşi sunt destul de generale şi nu sunt la fel de detaliate în comparaţie cu, de exemplu, Legea privind serviciile societăţii informaţionale – prevedeau clar că un editor media este răspunzător pentru declaraţiile calomnioase făcute în publicaţia media proprie. Având în vedere faptul că societatea reclamantă era operatorul profesionist al unuia dintre cele mai importante portaluri internet de ştiri din Estonia şi că reputaţia i se datora parţial comentariilor scrise în secţiunea de comentarii a acestuia, Camera a considerat că societatea reclamantă se afla în posibilitatea de a evalua riscurile legate de activităţile ei şi ar fi trebuit să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele pe care acestea le-ar putea avea.

63. Camera a considerat că restrângerea libertăţii de exprimare a societăţii reclamante a urmărit scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile altora. Aceasta a considerat că faptul că autorii comentariilor erau, în principiu, răspunzători pentru acestea nu exclude scopul legitim al considerării societăţii reclamante ca fiind răspunzătoare pentru orice prejudiciu adus reputaţiei şi drepturilor altora.

64. Referitor la proporţionalitatea ingerinţei în exercitarea, de către societatea reclamantă, a libertăţii sale de exprimare, Camera a reţinut că nu s-a contestat faptul că respectivele comentarii erau calomnioase. Pentru a evalua proporţionalitatea ingerinţei, Camera a examinat, în primul rând, contextul comentariilor; în al doilea rând – măsurile aplicate de societatea reclamantă pentru a preveni sau şterge comentariile calomnioase; în al treilea rând – răspunderea autorilor reali ai comentariilor ca alternativă la răspunderea societăţii reclamante; în al patrulea rând – consecinţele procedurii interne pentru societatea reclamantă.

65. În special, Camera a considerat că articolul societăţii reclamante care a înregistrat comentariile calomnioase aborda un subiect ce prezenta un anumit grad de interes public şi că societatea reclamantă ar fi trebuit să prevadă că acesta ar putea cauza reacţii negative şi să dea dovadă de precauţie pentru a evita să fie considerată răspunzătoare pentru eventuala atingere adusă reputaţiei altora. Camera a făcut mai multe constatări: filtrul automat prealabil şi sistemul de notificare şi retragere folosite de societatea reclamantă nu asigurau o protecţie suficientă a drepturilor terţilor; publicarea articolelor de ştiri şi a comentariilor cititorilor la acele articole făcea parte din activitatea profesională a societăţii reclamante; veniturile din publicitate depindeau de numărul de cititori şi de comentarii la acele articole; societatea dispunea de mijloace pentru a exercita un control considerabil asupra comentariilor scrise de cititori şi pentru a prevedea natura comentariilor pe care le puteau genera articolele, precum şi pentru a lua măsurile tehnice sau manuale pentru a preveni afişarea publică a afirmaţiilor calomnioase. Camera a observat, în special, faptul că nu exista o posibilitate realistă de a declanşa o acţiune civilă împotriva autorilor comentariilor deoarece era foarte dificil de stabilit identitatea acestora. În fine, Camera a declarat că nu este convinsă că măsurile prin care o parte vătămată poate depune plângere numai împotriva autorilor comentariilor calomnioase i-ar fi garantat persoanei vătămate o protecţie efectivă a dreptului la respectarea vieţii private. Constatând că a fost alegerea societăţii reclamante să permită comentarii din partea utilizatorilor neînregistraţi în prealabil, Camera a considerat că societatea şi-a asumat o anumită răspundere pentru acele comentarii. Pentru toate aceste motive şi pentru valoarea modică a sumei pe care societatea a fost obligată să o plătească cu titlu de despăgubiri, Camera a hotărât că restrângerea libertăţii de exprimare a societăţii reclamante a fost justificată şi proporţională cu scopul urmărit. Prin urmare, Camera a constatat că nu s-a încălcat art. 10 din Convenţie.

 B. Argumentele părţilor în faţa Marii Camere

 1. Societatea reclamantă

a) Observaţii generale

66. Societatea reclamantă susţine că, în prezent, există tot mai mulţi utilizatori de internet care generează ei înşişi conţinutul publicat pe internet şi că această contribuţie este foarte valoroasă: comentariile la articole de ştiri sunt adesea la originea dezbaterilor importante din societate şi chiar îi informează pe jurnalişti despre aspecte necunoscute de public, contribuind astfel la declanşarea unor investigaţii jurnalistice. Posibilitatea ca „orice persoană” să îmbogăţească dezbaterea publică promovează democraţia şi este cea mai bună modalitate de a concretiza obiectivele libertăţii de exprimare. Constituie o provocare, în acest context, să se asigure faptul că cei care încalcă drepturile altora răspund pentru acţiunile lor, evitând totodată cenzura.

67. În ceea ce priveşte conţinutul generat de utilizatori, societatea reclamantă consideră că este suficient ca furnizorul de servicii de stocare-hosting să elimine imediat conţinutul imediat ce ia cunoştinţă de caracterul lui ilicit. Societatea consideră că, în cazul în care Curtea ar considera, din contră, că măsura este insuficientă, efectul ar fi fie interzicerea discursului public anonim, fie restrângerea arbitrară – de către intermediar – a libertăţii de exprimare a comentatorilor, intermediarul fiind astfel împins să greşească în sensul unei precauţii excesive pentru a evita riscul angajării răspunderii sale.

b) Cu privire la rolul Delfi

68. Societatea reclamantă a solicitat Marii Camere să examineze toate circumstanţele cauzei, inclusiv aspectul dacă aceasta ar trebui considerată o societate editoare de presă tradiţională sau un intermediar. Mai susţine că ar trebui să fie considerată nu ca o societate editoare de presă, argumentând că acest tip de societate este răspunzătoare pentru conţinutul publicat indiferent de autorul lui, ci ca un intermediar, şi că, în această calitate, a fost îndreptăţită să respecte cadrul legal precis şi previzibil care, în opinia sa, limitează obligaţia de a controla comentariile scrise de terţi. Potrivit acesteia, intermediarii nu sunt cel mai bine plasaţi pentru a judeca legalitatea conţinutului generat de utilizatori, în special în domeniul calomniei, deoarece consideră că numai victima este în măsură să spună dacă un conţinut i-a prejudiciat sau nu reputaţia.

c) Cu privire la temeiul legal

69. Societatea reclamantă a susţinut că ingerinţa în exercitarea libertăţii sale de exprimare – care afectează în special dreptul de stocare a conţinutului şi de a permite utilizatorilor să-şi exprime opinia – nu era prevăzută de lege. Aceasta susţine că nu este prevăzut în textele de lege sau în jurisprudenţă că intermediarii ar trebui consideraţi ca fiind editorii unui conţinut despre care nu au cunoştinţă. Din contră, legea a exclus expres posibilitatea ca furnizorii de servicii să fie consideraţi răspunzători pentru conţinutul generat de terţi. În această privinţă, societatea reclamantă citează Directiva UE privind comerţul electronic, Legea privind serviciile societăţii informaţionale din Estonia şi Declaraţia Consiliului Europei privind libertatea de comunicare pe internet. Directiva UE prevede o limitare a răspunderii în baza raportării însoţite de procedurile de eliminare a conţinutului ilicit. În acest context, răspunderea furnizorilor de servicii nu este angajată în cazul în care, de îndată ce iau efectiv cunoştinţă de activităţi ilicite, aceştia acţionează prompt pentru a elimina conţinutul respectiv sau a bloca accesul la acesta. De asemenea, înlăturarea sau blocarea conţinutului trebuie făcute cu respectarea principiului libertăţii de exprimare şi a procedurilor stabilite în acest sens la nivel naţional (considerentul 46 din preambulul directivei). Societatea reclamantă susţine că dispoziţiile pe care le invocă sunt, fără îndoială, formulate cu suficientă precizie pentru a permite cetăţenilor să îşi reglementeze conduita. Societatea susţine că astfel a acţionat în deplină conformitate cu normele de drept aplicabile din moment ce a înlăturat comentariile calomnioase în aceeaşi zi în care a primit cererea de înlăturare de la persoana care s-a considerat calomniată.

70. Societatea reclamantă adaugă că, chiar şi în cadrul dreptului pozitiv privind răspunderea delictuală, distribuitorii (servicii poştale, biblioteci, librării etc.) nu sunt consideraţi editori. Prin urmare, îi este greu să înţeleagă cum a putut Camera să considere că legislaţia privind răspunderea civilă delictuală în vigoare a fost aplicată în speţă într-un „domeniu nou corespunzător noilor tehnologii”, adică în cazul unui operator al unui portal internet de ştiri al cărui serviciu constă, în opinia sa, în a permite utilizatorilor de internet să interacţioneze între ei dar şi cu jurnaliştii şi de a comunica idei interesante pentru a încuraja dezbaterile privind chestiunile de interes public. Societatea consideră că nicio lege nu îi impune obligaţia de a controla în mod activ comentariile scrise de utilizatori.

d) Cu privire la existenţa unui scop legitim

71. Societatea reclamantă admite că ingerinţa în litigiu a urmărit un scop legitim.

e) Cu privire la necesitatea măsurii într-o societate democratică

72. Societatea reclamantă consideră că ingerinţa în litigiu nu a fost o măsură necesară într-o societate democratică. Aceasta susţine că hotărârea Camerei îi lasă doar două posibilităţi: fie să angajeze o mulţime de moderatori foarte bine instruiţi pentru a verifica, în timp real, fiecare secţiune de comentarii de la fiecare articol, precum şi pentru a depista orice mesaj care ar putea fi considerat calomnios (sau ar putea încălca drepturile de proprietate intelectuală ale altora, printre altele), astfel încât, în ​​cele din urmă, moderatorii ar elimina din precauţie orice comentariu sensibil, limitând toate discuţiile la subiecte mai puţin controversate; fie să evite acest risc atât de mare închizând pur şi simplu aceste forumuri. În ambele cazuri, acest lucru ar echivala cu a renunţa să îi ofere cititorului obişnuit, lucru făcut posibil de tehnologie, posibilitatea de a comenta în mod liber ştirile zilei asumându-şi în mod independent răspunderea pentru propriile comentarii.

73. Societatea reclamantă susţine că hotărârea Curţii Supreme a avut un „efect inhibitor” asupra exercitării libertăţii de exprimare şi că a restrâns libertatea sa de a comunica informaţii. În opinia sa, hotărârea introduce obligaţia de a cenzura persoanele fizice.

74. În susţinerea argumentului că ingerinţa în litigiu nu a fost necesară într-o societate democratică, societatea reclamantă invocă următoarele elemente.

75. În primul rând, utilizatorii au reacţionat în comentariile lor la un eveniment cauzat de compania maritimă Saaremaa, nu la articol în sine. Acesta a fost echili