©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi R.A. „Monitorul Oficial” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and R.A. „Monitorul Oficial” (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Emitent
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 562 din 10 august 2010
HOTĂRÂREA
din 16 decembrie 2008,
definitivă la 16 martie 2009,î
n Cauza Rupa împotriva României (Nr. 1)
(Cererea nr. 58.478/00)
În Cauza Rupa împotriva României (Nr. 1),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 noiembrie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 58.478/00) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Vili Rupa (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 21 februarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, căruia i-a fost acordat beneficiul asistenţei judiciare din oficiu, a fost reprezentat succesiv de doamnele Monica Macovei, avocat în cadrul Baroului Bucureşti, Adriana Dăgăliţă şi Raluca Stăncescu-Cojocaru, juriste în cadrul Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din România - Comitetul Helsinki. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, Răzvan-Horaţiu Radu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut în mod special că ar fi suferit rele tratamente la datele de 28 ianuarie şi 11 martie 1998, cu ocazia imobilizării sale de către poliţie, şi că ar fi fost deţinut în două rânduri în condiţii materiale inumane şi degradante în spaţiile de detenţie ale organelor de poliţie din Hunedoara şi Deva, din data de 28 până pe 29 ianuarie 1998 şi între 11 martie şi 4 iunie 1998. De asemenea, reclamantul s-a plâns atât de lipsa unei anchete efective referitoare la plângerile sale de rele tratamente, cât şi de lipsa unei căi de recurs efective în dreptul intern pentru a obţine o reparaţie pentru relele tratamente suferite.
4. Cererea i-a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
5. Cererea i-a fost atribuită Secţiei a treia a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii). După ce a comunicat cererea Guvernului la data de 9 martie 2002, camera constituită în cadrul acestei secţii a declarat cererea parţial admisibilă prin decizia din 14 decembrie 2004. La data de 1 februarie 2008, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 din Regulament). Cererea de faţă a fost atribuită Secţiei a treia, astfel remaniată (art. 52 § 1).
6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament). Deoarece camera a hotărât, după consultarea părţilor, că nu este necesar să aibă loc o audiere privind fondul cauzei (art. 59 § 3 in fine din Regulament), fiecare parte a transmis observaţii scrise referitoare la observaţiile formulate de cealaltă parte.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamantul s-a născut în anul 1973 şi locuieşte în Hunedoara.
8. Este şomer şi suferă din anul 1990 de tulburări psihice (vezi mai jos §§ 80-83) şi este înscris din acest motiv la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială ca persoană cu handicap de gradul 2. La data evenimentelor, avea vârsta de douăzeci şi şase de ani şi locuia cu mama sa şi cu fratele său.
9. Faptele cauzei, ce dau naştere la controverse între părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
A. Incidentul din 28 ianuarie 1998
10. În luna ianuarie 1998, deoarece aflase că reclamantul avea intenţia de a vinde mercur alb, substanţă toxică a cărei deţinere este interzisă în România, Poliţia din Hunedoara a pregătit un scenariu pentru a-l prinde în flagrant delict.
Astfel cum reiese dintr-o declaraţie a poliţistului N.B. din data de 12 mai 1998, depusă la dosar de către Guvern, la momentul la care operaţiunea poliţiei a fost organizată, reclamantul era cunoscut de mai mulţi ani de către serviciile de poliţie ca „personaj interlop, antisocial, violent şi care suferă de afecţiuni neuropsihice“.
11. La data de 28 ianuarie 1998, în jurul orei 17,30, pe când se afla în apropierea hotelului Rusca, în centrul oraşului Hunedoara (judeţul Hunedoara), reclamantul a fost prins de mai mulţi poliţişti, 12 potrivit susţinerilor sale, 8 sau 3 în opinia Guvernului. Aceştia l-ar fi lovit apoi în cap şi în stomac. Reclamantul i-a recunoscut printre poliţişti pe căpitanul B., comandantul E. şi locotenentul C. După ce l-au imobilizat la pământ, poliţiştii l-au stropit cu gaz lacrimogen şi i-au pus cătuşele. Observând o sticlă de plastic aflată pe jos şi care conţinea mercur alb, poliţiştii l-au acuzat că el ar fi proprietarul acesteia.
12. Reclamantul a negat că ar fi proprietarul sticlei, însă a fost introdus cu forţa în portbagajul unei maşini de poliţie care la dus la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara. El pretinde că şiar fi pierdut căciula şi un lanţ de aur în momentul arestării sale. De asemenea, el afirmă că poliţiştii i-au confiscat suma de două milioane lei vechi (ROL), respectiv aproximativ 220 euro, pe care o avea asupra sa. Împreună cu el au fost prinse şi alte persoane, printre care un anume I. Şelaru. Acesta, fiind dus şi el la comisariat, a fost eliberat la puţin timp după sosirea sa la comisariatul de poliţie.
13. Într-o declaraţie din data de 10 mai 2000 dată în faţa reprezentantului reclamantului şi depusă în faţa Curţii, I. Şelaru a precizat că a văzut mai mulţi poliţişti lovindu-l pe reclamant cu mâinile şi picioarele, stropindu-l cu gaz lacrimogen şi punândui cătuşele. Apoi l-ar fi introdus pe reclamant în portbagajul maşinii de poliţie şi l-ar fi transportat astfel la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara. I. Şelaru a declarat că i-a văzut pe poliţişti lovindul pe reclamant chiar şi după sosirea lor la comisariatul de poliţie. De asemenea, el pretinde că l-ar fi auzit pe reclamant ţipând în timp ce era lovit, după ce a fost dus la etaj.
14. La comisariat, reclamantul şi celelalte persoane arestate au fost ţinute o vreme pe un culoar de la parter. Apoi reclamantul a fost condus la etaj şi instalat pe un scaun lângă biroul căpitanului B. În tot acest timp, a purtat cătuşe. El pretinde că ar fi fost lovit în cap şi în stomac, atât la parter, cât şi la etaj, de către poliţişti tineri ale căror nume nu le cunoaşte. Apoi, în biroul căpitanului B., reclamantul a fost interogat timp de două sau 3 ore. Poliţiştii prezenţi au afirmat că găsiseră asupra lui o sticlă din plastic ce conţinea mercur, pe care ar fi aruncat-o la pământ la sosirea poliţiei. Reclamantul a negat faptele şi le-a cerut poliţiştilor să verifice amprentele de pe sticlă. În continuare, el a semnat mai multe declaraţii în care afirma că nu cunoaşte nici sticla, nici provenienţa şi nici conţinutul ei. În declaraţiile sale, el s-a plâns de faptul că ar fi fost deposedat de un lanţ de aur, de o pălărie şi de două milioane ROL.
15. Poliţiştii au întocmit un proces-verbal de flagrant delict, care nu a fost semnat nici de martori, nici de reclamant. Conform procesului-verbal, în jurul orei 17,30, poliţiştii, care fuseseră sesizaţi în legătură cu un individ ce deţinea mercur, au intervenit din oficiu. Astfel, ei au arestat în parcarea hotelului Rusca un suspect pe care, după verificarea actelor sale de identitate, l-au identificat ca fiind Vili Rupa. Totuşi, când au vrut să procedeze la o percheziţie corporală, reclamantul a opus rezistenţă şi a încercat să fugă, astfel încât a fost nevoie să se recurgă la forţă pentru a-l imobiliza. În timpul operaţiunii de imobilizare, partea interesată şi-a deschis haina şi a aruncat pe gazon, la o distanţă de 2 metri, o sticlă de plastic de „7-Up“ ce conţinea mercur. Confiscând sticla în vederea anchetei, poliţiştii au cântărit-o şi au constatat că ea conţinea 2,046 kg mercur alb. Procesul-verbal a consemnat că reclamantul a fost apoi dus la comisariat din motive legate de anchetă.
16. La comisariat, poliţiştii au consemnat şi depoziţiile a 2 martori oculari, M.V.B. şi I. Şelaru. Acesta din urmă a confirmat că izbucnise o încăierare între persoana care îl însoţea pe reclamant şi un terţ, că poliţiştii au intervenit şi că domnul Şelaru fusese el însuşi prins de poliţişti. I. Şelaru a mai declarat: „nu pot spune cu certitudine ce a făcut [reclamantul] când i-a văzut pe poliţişti că sosesc“.
Al doilea martor ocular, M.V.B., a declarat că reclamantul refuzase să îşi prezinte actele la cererea poliţiştilor şi că s-a împotrivit unei percheziţii corporale. Apoi, reclamantul ar fi scos din haină o sticlă verde şi ar fi aruncat-o la pământ, după care poliţiştii „l-au imobilizat şi l-au condus într-o maşină“.
17. În jurul orei 21,00 reclamantul a fost condus într-o celulă în care a fost închis singur, până dimineaţă. În această încăpere se aflau numai câteva bănci metalice. Reclamantul afirmă că a petrecut toată noaptea cu mâinile prinse cu cătuşele de o bară metalică, fără hrană şi în imposibilitatea de a merge la toaletă. Nu a putut nici să îşi anunţe familia despre faptul că fusese arestat.
18. În două declaraţii redactate în mod similar, din data de 11 iunie 2002 şi prezentate Curţii de către Guvern, poliţiştii M.R. şi A.P. au arătat că reclamantul fusese ţinut în sala de reţinere întreaga noapte din 28 spre 29 ianuarie 1998, că îi aduseseră 2 hamburgeri şi o sticlă de 2 litri cu suc de portocale şi că fusese dus la toaletă de fiecare dată când a solicitat acest lucru. În final, aceştia au declarat că reclamantul „a avut o atitudine violentă, că era cunoscut de poliţişti ca un element cu un comportament deviant şi chiar capabil să riposteze în faţa organelor de poliţie“.
19. La data de 29 ianuarie 1998, în jurul orei 8,30, reclamantul a fost transferat la Comisariatul de Poliţie din Deva, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara. În jurul orei 9,30 a fost condus la comandantul J. care, după ce l-a audiat, i-a spus că urma să vină un avocat, după care va fi pus în libertate. Între timp, comandantul J. l-a invitat pe reclamant să semneze o declaraţie. Partea interesată a semnat-o fără să i se dea voie să o citească înainte. În timpul interogatoriului, reclamantul a precizat că suferea de o boală psihică şi că putea prezenta adeverinţe medicale.
20. După un timp a sosit un avocat numit din oficiu, C.M., care a schimbat câteva cuvinte cu comandantul J. şi a contrasemnat declaraţia semnată de reclamant, fără a i se adresa reclamantului, conform afirmaţiilor acestuia din urmă.
21. În jurul orei 11,00, reclamantul a fost eliberat şi s-a întors acasă, în Hunedoara. În timpul detenţiei sale, reclamantul nu a fost informat că se afla în stare de arest şi nu i s-a prezentat niciun mandat de arestare preventivă.
22. În zilele următoare, din cauza loviturilor primite în zona capului, reclamantul s-a simţit tot mai rău. Fiindu-i teamă de eventualele represalii din partea poliţiştilor nu s-a supus examenului unui medic legist pentru a obţine o adeverinţă medicală.
23. Deoarece durerile de cap au persistat, reclamantul a fost internat la data de 4 februarie 1998 la spitalul de psihiatrie din Zam (Hunedoara), unde a rămas până la data de 9 martie 1998. În timpul şederii sale la spital, el a depus la 21 şi la 23 februarie două plângeri împotriva poliţiştilor cu privire la care pretinde că l-ar fi lovit. La data de 3 martie 1998 a fost informat de Curtea Supremă de Justiţie că plângerea sa fusese transmisă Parchetului Militar Craiova.
B. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998
a)Versiunea reclamantului
24. La data de 11 martie 1998, în jurul orei 5,00, 4 poliţişti în civil ar fi bătut la uşa de la domiciliul reclamantului. Atunci când mama sa, A.R., le-a deschis, ei ar fi împins-o şi ar fi intrat în camera reclamantului. Aceştia l-ar fi trezit pe reclamant şi i-ar fi cerut să îi însoţească la secţia de poliţie. Reclamantul l-ar fi recunoscut pe căpitanul B., pe comandantul E. şi pe locotenentul C. Pentru că aceştia nu i-au prezentat un mandat de arestare, reclamantul ar fi refuzat să îi urmeze. Simţindu-se ameninţat, având în vedere circumstanţele primei sale arestări din data de 28 ianuarie 1998, acesta ar fi luat un briceag şi le-ar fi cerut poliţiştilor să părăsească apartamentul. Aceştia s-au conformat.
25. Odată ce au ieşit, aceştia ar fi cerut ajutorul comisariatului. Mai târziu, două autovehicule de teren şi un autovehicul special antiterorism, precum şi vreo 50 de poliţişti, dintre care unii în civil, ar fi sosit la faţa locului. Potrivit afirmaţiilor unui martor, domnul Ion Radu Stoica, poliţiştii proveneau de la mai multe unităţi din judeţ, şi anume din Hunedoara, Deva şi Orăştie.
26. Poliţiştii în uniforme ar fi încercuit imobilul reclamantului. Ceva mai târziu, un anumit colonel G., comandantul Poliţiei din Hunedoara, ar fi bătut la uşa reclamantului şi i-ar fi cerut acestuia să îl urmeze la sediul poliţiei, fără să îi arate vreun mandat de arestare. Reclamantul ar fi acceptat să se deplaseze la sediul poliţiei, cu condiţia să fie însoţit de avocatul său, domnul Rusu, şi de un cameraman de la canalul local de televiziune Pro TV. După puţin timp, un civil cu cameră de luat vederi ar fi sosit la faţa locului. Colonelul G. ar fi precizat că acest civil lucra pentru canalul de televiziune Pro TV. Reclamantul ar fi acceptat să iasă din imobil, însă odată ajuns afară, când a văzut numărul mare de membri ai forţelor de ordine prezenţi acolo, ar fi bănuit că cameramanul nu lucra pentru televiziune şi s-ar fi întors în apartamentul său. Mai târziu, ar fi aflat că acel cameraman era de fapt colonelul N. de la Poliţia Hunedoara.
27. Abia când o avocată numită din oficiu, L.P., a sosit la faţa locului, în jurul orei 8,00, reclamantul ar fi acceptat să meargă la poliţie. Acesta ar fi luat cu el un topor şi certificatul său de persoană cu handicap. La ieşirea din imobil, în timp ce colonelul N. îl filma, reclamantul ar fi fost imobilizat de mai mulţi poliţişti, care i-ar fi luat din mână toporul şi i-ar fi aplicat o serie de lovituri de picior. Apoi ei l-ar fi încătuşat, i-ar fi pus lanţuri la picioare şi l-ar fi condus la sediul poliţiei din Deva.
28. În procesul-verbal întocmit de poliţie cu ocazia prinderii reclamantului s-a menţionat faptul că reclamantul îl lovise cu un topor pe locotenent-colonelul I.R., însă că acesta nu ar fi suferit nicio leziune, deoarece toporul ar fi nimerit într-o agendă pe care acesta o avea la el. Reclamantul neagă că ar fi utilizat toporul şi califică această susţinere drept pură invenţie. Trebuie menţionat în acest sens că locotenent-colonelul I.R. nu a avut nicio urmă de la pretinsele lovituri pe îmbrăcăminte sau pe agendă şi că, pe de altă parte, plângerea depusă de poliţie îl acuza pe reclamant de ultraj verbal la adresa unui poliţist, nicidecum de ultraj cu violenţă.
29. Într-o declaraţie din data de 10 mai 2000, dată în faţa reprezentantului reclamantului în faţa Curţii, un vecin de-al reclamantului, I.R. Stoica, martor ocular al prinderii reclamantului, a afirmat că i-ar fi văzut pe poliţişti lovindu-l pe reclamant şi apoi conducându-l în maşina de poliţie, „cu mâinile prinse cu cătuşe la spate, cu faţa tumefiată, în mod evident rănit şi deplasându-se cu dificultate“. El a negat că l-ar fi văzut pe reclamant lovindu-l pe I.R. cu toporul.
30. Într-o declaraţie din data de 10 mai 2000, dată de asemenea în faţa reprezentantului reclamantului în faţa Curţii, mama reclamantului a confirmat că poliţiştii au intrat fără mandat în apartamentul său şi că l-au lovit pe reclamant înainte de a-l duce la sediul poliţiei din Deva. De asemenea, aceasta a menţionat că autorităţile nu i-au permis să îşi vadă fiul în timpul detenţiei sale în acest loc şi că nu a putut să îl vadă decât după ce a fost transferat la închisoare; atunci, aceasta a constatat că era rănit la picior. În final, ea a remarcat că fiul ei a fost adus la tribunal purtând cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare.
b)Versiunea Guvernului
31. Guvernul afirmă că 3 poliţişti s-au prezentat la data de 11 martie 1998 la domiciliul reclamantului pentru a executa un mandat de aducere emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţean Hunedoara la data de 10 martie 1998, în temeiul art. 183 din Codul de procedură penală (CPP). Într-adevăr, parchetul ar fi considerat că prezenţa reclamantului era necesară în cadrul anchetei declanşate cu privire la traficul cu mercur. Având în vedere că reclamantul refuzase să se prezinte la parchet, aşa cum reieşea dintr-un proces-verbal de neprezentare întocmit la data de 3 februarie 1998, mandatul de aducere ar fi fost singurul mijloc de a-l audia cu privire la acuzaţiile formulate de acesta împotriva poliţiştilor.
32. După ce au intrat în apartamentul în care se aflau reclamantul şi mama sa, cei 3 poliţişti ar fi fost ameninţaţi de reclamant cu un briceag, de aşa manieră încât au fost nevoiţi să se retragă din apartament şi ar fi fost obligaţi să cheme ca întăriri încă două echipaje totalizând 10 poliţişti. Când a ieşit reclamantul, acesta ar fi fost înarmat cu un topor cu care l-ar fi lovit pe un ofiţer de poliţie care ar fi încercat să îl imobilizeze. Având în vedere că reclamantul a fost prins în flagrant delict cu privire la infracţiunea de ultraj, poliţiştii l-ar fi prins pentru a-l conduce în faţa autorităţii competente.
C. Arestarea preventivă a reclamantului
33. La data de 11 martie 1998, în jurul orei 10,00, procurorul de pe lângă Tribunalul Judeţean Hunedoara a emis împotriva reclamantului un mandat de arestare preventivă pentru o perioadă de 30 de zile, în aplicarea art. 148 lit. c), d), e) şi h) din CPP. Motivele invocate în susţinerea arestării au fost posesia ilegală a două kilograme de mercur la data de 28 ianuarie 1998 şi ultrajul la adresa unui poliţist, comis la data de 11 martie 1998, care a constat în ameninţarea acestuia cu un topor şi cu un briceag, fapte pentru care pedeapsa prevăzută era mai mare de 2 ani închisoare; în plus, punerea sa în libertate ar fi pus în pericol ordinea publică. Pe mandatul de arestare nu figura nicio oră.
34. În jurul orei 10,30, după prinderea sa descrisă mai sus (paragrafele 24-32), reclamantul a fost dus, în baza acestui mandat, în faţa comandantului J., de la Poliţia din Deva, pentru a fi audiat. Erau prezenţi şi un procuror şi I., avocat numit din oficiu. Reclamantul pretinde că ar fi fost legat cu o mână de biroul comandantului J., iar cu cealaltă mână i se permitea să scrie o declaraţie referitoare la incidentele din 28 ianuarie şi 11 martie 1998.
35. În declaraţia sa, reclamantul a prezentat incidentele în versiunea sa. În mod special, el a pretins că ar fi fost lovit de poliţişti cu lovituri de picior. Atât avocatul numit din oficiu, cât şi procurorul au contrasemnat declaraţia. Reclamantul pretinde că avocatul nu i-a adresat nicio întrebare şi că nimeni dintre cei prezenţi nu i-a cerut explicaţii cu privire la leziunile de pe faţa sa.
36. În jurul orei 11,00, partea interesată a fost dusă la centrul de detenţie din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Deva şi plasată într-o celulă cu mai multe persoane.
37. În cursul după-amiezii a fost examinat de un medic care i-a prescris somnifere, însă fără niciun tratament pentru leziunile sale. Registrul medical conţine, pe lângă numele reclamantului, următoarele menţiuni: „Diagnostic: psihopatie polimorfă; gastrită cronică. Apt pentru detenţie“.
38. După arestarea părţii interesate la data de 11 martie 1998, canalul local de televiziune Pro TV a difuzat câteva imagini de la arestare, prezentându-l pe reclamant cu cătuşe, urcând în maşina de poliţie. Celelalte imagini ale arestării sale, în special cele cu altercaţia sa cu poliţiştii, nu au fost difuzate. Câţiva vecini ai reclamantului, printre care I. R. Stoica, l-au recunoscut în timpul difuzării imaginilor la televizor. Conform unei declaraţii din data de 10 mai 2000, imaginile nu permiteau să se vadă dacă reclamantul era rănit sau nu. Guvernul nu a precizat dacă aceste imagini proveneau de la înregistrarea efectuată de poliţie.
39. În primele zile de arest, sub efectul somniferelor administrate, reclamantul a dormit practic tot timpul. Nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat în acest interval de timp.
40. Câteva zile mai târziu, reclamantul a fost imobilizat cu un dispozitiv numit „T“ (picioarele şi mâinile erau legate strâns cu lanţuri unite cu o bară metalică verticală). În plus, partea interesată afirmă că a fost legată de pat cu cătuşe. A fost lăsat aşa timp de 9 sau 16 zile, timp în care nu s-a putut spăla, nu a putut merge la toaletă (a fost nevoit să folosească o ploscă), nu a putut mânca singur şi nu a putut ieşi pentru plimbarea zilnică.
41. Într-o zi, a fost condus împreună cu alţi deţinuţi la Spitalul Judeţean din Deva pentru o expertiză psihiatrică. În timpul consultaţiei a fost lăsat cu lanţurile la picioare şi cu cătuşele la mâini. Expertiza a stabilit că discernământul său era diminuat [vezi g) de mai jos)].
42. După 9 sau 16 zile, poliţiştii i-au scos dispozitivul „T“ şi cătuşele de la mâini, lăsându-l legat numai la picioare. Reclamantul a cerut de mai multe ori să i se scoată lanţurile de la picioare, plângându-se de dureri şi de o senzaţie neplăcută de amorţeală, însă gardienii i-au răspuns că primiseră ordine şi că nu aveau altă soluţie. Din cauza acestui tratament, reclamantul striga adesea în timpul nopţii, aşa cum reiese dintr-o declaraţie a unui coleg de celulă, C.C.
43. Disperat, reclamantul a refuzat orice hrană timp de 10 zile. El susţine că a fost obligat să stea cu lanţurile la picioare timp de 81 de zile.
44. Într-o adresă din data de 19 noiembrie 1999, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara a explicat Ministerului de Interne că reclamantul fusese foarte violent în timpul arestului său la Comisariatul de Poliţie din Deva, reprezentând o ameninţare pentru poliţişti şi pentru colegii săi de celulă. Astfel, el ar fi smuls întrerupătorul de la sistemul de iluminare a celulei, ar fi îndoit capacul metalic al portiţei de pe uşa acesteia, ar fi spart un bec, i-ar fi ameninţat pe colegii săi de celulă şi ar fi făcut zgomot, strigând şi bătând în uşă. Adresa preciza că poliţiştii încercaseră din răsputeri să îl calmeze, însă fără rezultat, manifestările sale fiind asemănătoare manifestărilor unui animal. Din acest motiv, reclamantul ar fi fost pedepsit şi pus timp de 10 zile în „izolare simplă, cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare“. Abia când i-au permis să primească un pachet de la mama sa poliţiştii au putut să îl calmeze, în ultima zi de izolare. Din motive similare, aceeaşi pedeapsă i-a fost aplicată în aprilie 1998, de această dată pentru 15 zile. Adresa preciza faptul că sancţiunile fuseseră luate de conducerea închisorii după acordul medicului închisorii; aceasta preciza şi că, în timpul detenţiei sale în izolare celulară, singurele persoane care l-au vizitat pe reclamant au fost şeful departamentului de cercetări penale şi ofiţerul responsabil cu persoanele deţinute. În plus, reclamantul ar fi fost imobilizat cu ajutorul unor cătuşe şi lanţuri la picioare de fiecare dată când a fost dus la interogatoriu, precum şi „cu alte ocazii, pentru a-l împiedica de la acţiuni agresive şi de la automutilare“.
45. Adresa confirma că, pentru a protesta împotriva imobilizării sale, reclamantul făcuse greva foamei şi că se plânsese la Parchetul Militar Craiova. Drept urmare, a venit să îl vadă un procuror militar. În final, adresa preciza că, chiar şi după transferul său în închisoare, la data de 4 iunie 1998, reclamantul fusese imobilizat cu ajutorul unor lanţuri.
46. Reclamantul pretinde că în timpul detenţiei sale la Poliţia din Deva nu i s-a permis să îşi vadă mama, venită de mai multe ori să vorbească cu el. În ziua de Paşti, aceasta i-a adus un pachet cu mâncare, însă i s-a spus că nu avea permisiunea să îşi vadă fiul. Prin urmare, ea a lăsat pachetul şi a plecat. În semn de protest, reclamantul ar fi refuzat să primească pachetul, care nu i-a fost totuşi returnat mamei sale. Pachetul i-ar fi fost predat părţii interesate mai târziu, după greva foamei, însă mâncarea pe care o conţinea se alterase.
47. În urma plângerii penale depuse de reclamant, procurorul militar C., de la Parchetul Militar Craiova, s-a deplasat la centrul de detenţie al Poliţiei din Deva pentru a lua o declaraţie părţii interesate. Întrevederea a avut loc la data de 16 martie 1998, când reclamantul avea lanţuri (sistemul „T“) şi cătuşe la mâini.
48. Reclamantul a fost deţinut la sediul central al Poliţiei din Deva până la data de 4 iunie 1998, perioadă în care nu a putut să se vadă cu un avocat şi nici să primească vizite din partea familiei sale. El afirmă că până la această dată nu i s-au adus la cunoştinţă mai multe aspecte despre actele efectuate în cadrul procedurii îndreptate împotriva sa. Atât înainte, cât şi după această dată, cererile sale de punere în libertate au rămas fără răspuns.
49. La data de 4 iunie 1998, reclamantul a fost transferat la închisoarea din Deva, unde a rămas până la eliberarea sa din data de 10 mai 1999. Conform dosarului medical de transfer, reclamantul suferea de o „patologie psihică polimorfă“, era apt de muncă din punct de vedere psihologic, însă nu avusese un „comportament adecvat“ în timpul detenţiei sale la Poliţia din Deva.
50. Într-o adresă trimisă Guvernului la data de 11 iunie 2002, Direcţia Generală a Penitenciarelor (DGP) a explicat că reclamantul nu ar fi putut fi ţinut în lanţuri în timpul şederii sale la închisoarea din Deva, deoarece lanţurile fuseseră interzise printr-o directivă a DGP din 21 februarie 1992; în schimb, aceasta a recunoscut că era posibil să fi fost legat cu un dispozitiv tip „T“ în timpul detenţiei sale la Poliţia din Deva timp de 81 de zile.
51. DGP a adăugat că reclamantul fusese internat în Spitalul Penitenciar Jilava (aproape de Bucureşti) în perioada 19 iunie-21 iulie 1998, în vederea unei expertize psihiatrice; aceasta stabilise că el suferea de tulburări de personalitate de tip polimorf. I s-au prescris calmante (Diazepam şi Clordelazin) „în caz de nevoie“. A mai fost internat încă o dată în această instituţie în perioada 7-18 august 1998.
52. Conform susţinerilor DGP, reclamantul se întâlnise cu un avocat de două ori în timpul detenţiei sale şi fusese examinat de un medic de 12 ori. Adresa preciza în continuare că reclamantul fusese sancţionat de 3 ori pentru abateri grave de la regulile de disciplină. Astfel, în perioada 1 februarie-1 aprilie 1999, i s-au interzis vizitele şi pachetele. Adresa îl califica pe reclamant ca fiind violent, mereu nemulţumit şi protestatar faţă de lege şi de regulile vieţii la comun. Aceasta concluziona că numai o expertiză medicală dispusă de autorităţile judiciare competente ar putea permite aprecierea compatibilităţii afecţiunii de care suferea reclamantul cu regimul de detenţie.
53. Referitor la tratamentul reclamantului în timpul detenţiei sale la închisoarea din Deva, prefectul de Hunedoara i-a confirmat mamei părţii interesate, într-o adresă din data de 19 octombrie 1998, că acesta fusese supus unui regim de detenţie „mai sever, ţinând cont de ameninţările grave proferate la adresa poliţiştilor care procedaseră la arestarea sa“. Cotidianul local „Acţiunea HD“ a denunţat tratamentul aplicat reclamantului în două articole din 10 şi 11 decembrie 1998.
D. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului pentru deţinerea de produse stupefiante/toxice şi ultraj
54. Reclamantul afirmă că nu a fost ţinut la curent cu derularea anchetei şi că nu a putut să ia legătura cu un avocat.
55. Astfel cum reiese din rechizitoriul întocmit la data de 7 aprilie 1998, parchetul a audiat 4 martori: M.B. şi M.R., poliţişti care au participat la arestarea reclamantului din data de 28 ianuarie 1998, I. Şelaru, care a declarat că nu văzuse dacă reclamantul avusese o sticlă asupra sa, şi un alt martor care a declarat că l-a văzut pe reclamant aruncând sticla la pământ. Acest din urmă martor a decedat înaintea începerii procedurii în faţa instanţei.
56. Poliţistul M.B. a precizat în depoziţia sa că, la data de 28 ianuarie 1998, serviciul său, şi anume Departamentul explozivi, produse toxice şi stupefiante, deţinând informaţii conform cărora reclamantul intenţiona să vândă mercur, organizase o operaţiune de prindere în flagrant delict. În jurul orei 17,30, o echipă formată din mai mulţi poliţişti s-a deplasat în cartierul Hotelului Rusca şi, când reclamantul a sosit cu o maşină BMW pentru a se întâlni cu cumpărătorul de mercur, poliţiştii au intervenit. Văzându-i pe poliţişti, reclamantul a ieşit din maşină şi, încercând să fugă, a aruncat la pământ sticla ce conţinea mercur. A fost prins imediat de poliţişti.
57. Al doilea poliţist audiat, M.R., a declarat că serviciul său primise informaţii conform cărora reclamantul avea intenţia de a vinde mercur. Astfel, a fost organizată o operaţiune de prindere în flagrant delict. În acest scop, echipa de poliţie s-a deplasat în apropierea Hotelului Rusca la data de 28 ianuarie 1998, spre ora 17,00, aşteptând să sosească reclamantul, care urma să îi vândă mercur unei alte persoane. Când a sosit reclamantul, el s-a aşezat pe o bancă. Conform planului organizat de poliţişti, a fost provocată o altercaţie pentru a le permite acestora să intervină. Recunoscându-l pe poliţistul M.R., reclamantul a încercat să fugă şi a aruncat sticla la pământ.
58. Rechizitoriul a confirmat că un locotenent de poliţie filmase incidentul din 11 martie 1998 în timpul căruia a fost prins reclamantul, că se confiscase un briceag în apartamentul părţii interesate şi că avocata L.P. fusese martoră la fapte.
59. Reclamantul a fost citat să se prezinte în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara la data de 3 iunie 1998. Cu aceeaşi ocazie, i s-a comunicat rechizitoriul. Astfel, el a aflat că era trimis în judecată pentru trafic de stupefiante şi ultraj verbal la adresa unui poliţist, infracţiuni pedepsite de art. 312 şi, respectiv, art. 239 § 1 din Codul penal.
60. Pe toată durata procesului său în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara, reclamantul a fost transferat aici cu cătuşe şi lanţuri la picioare. Lanţurile şi cătuşele nu i-au fost scoase în timpul şedinţelor publice în faţa instanţei.
61. La prima şedinţă, la data de 3 iunie 1998, a fost asistat de un avocat numit din oficiu, domnul R., pe care nu îl mai întâlnise până atunci. A cerut instanţei să se depună la dosar caseta video înregistrată de colonelul N. în timpul arestării sale, la data de 11 martie 1998, însă nu a primit niciun răspuns, deşi şi-a reiterat cererea şi în următoarea şedinţă.
62. În schimb, instanţa i-a admis cererea privind efectuarea unei expertize psihiatrice. Aceasta a fost realizată la data de 29 iulie 1998 la Spitalul Penitenciar Jilava. În pofida cererii Curţii, Guvernul nu a prezentat acest raport.
63. La şedinţa din data de 29 iulie 1998, reclamantul a fost apărat de un avocat ales, domnul P. Acesta a depus la dosar o adeverinţă medicală din care reieşea că clientul său suferea de tulburări psihiatrice de mai mulţi ani. Acesta i-a solicitat instanţei să înlocuiască arestarea preventivă cu o măsură de internare la Spitalul Psihiatric din Zam, unde reclamantul mai fusese internat anterior.
64. Instanţa a respins cererea de internare şi a hotărât să îl ţină pe reclamant în stare de arest preventiv. Apoi a audiat partea interesată, care a declarat că sticla ce conţinea mercur nu îi aparţinea şi că poliţiştii prezenţi la arestarea sa minţiseră când au afirmat că el o aruncase la pământ. În ceea ce priveşte pretinsa infracţiune de ultraj, el a confirmat că refuzase să îi urmeze pe poliţişti la data de 11 martie 1998, însă a adăugat că, având în vedere circumstanţele în care se desfăşurase prinderea sa din data de 28 ianuarie 1998, îi era teamă de alte abuzuri din partea poliţiştilor, cu atât mai mult cu cât nu i se prezentase niciun mandat de arestare.
65. La data de 5 mai 1999, după ce i-a audiat pe reclamant, pe I. Şelaru şi pe poliţiştii M.B. şi M.R., instanţa a statuat că reclamantul era vinovat de trafic de stupefiante. Bazându-se pe declaraţia dată în faţa poliţiei la data de 28 ianuarie 1998 de către un martor decedat la puţin timp după această dată (paragraful 55 de mai sus) şi trimisă de parchet ca probă, pe declaraţiile reclamantului şi ale poliţiştilor M.B. şi M.R. care au venit să îl aresteze la data de 11 martie 1998, precum şi pe un proces-verbal de infracţiune flagrantă, instanţa a stabilit astfel faptele: aflând că reclamantul se afla în posesia unei cantităţi de mercur pe care dorea să îl vândă, poliţia organizase şi pusese în scenă la data de 28 ianuarie 1998 un plan pentru a putea să îl prindă pe reclamant în flagrant delict. În timpul busculadei organizate de poliţie în timp ce reclamantul vorbea cu un individ în faţa unui hotel, reclamantului i s-a făcut frică şi a aruncat la pământ o sticlă ce conţinea mercur. La data de 11 martie 1998, reclamantul i-a ameninţat cu un briceag pe poliţiştii care intraseră în apartamentul său şi i-a obligat să se replieze în exterior şi să aştepte întăriri. După sosirea acestora, poliţiştii au încercat să dialogheze cu reclamantul prin uşă pentru a-l convinge să îi urmeze, însă acesta a refuzat, solicitând prezenţa unui avocat. Totuşi, crezând că colonelul de poliţie N., aflat în spatele uşii, îmbrăcat în civil şi dotat cu o cameră de filmat, lucra pentru televiziune, reclamantul a ieşit, însă dânduşi seama de greşeala făcută, s-a întors în apartamentul său. Abia după sosirea avocatei numite din oficiu, L.P., a acceptat să iasă, înarmându-se cu un topor. În timp ce poliţiştii încercau să îl imobilizeze, el a încercat să lovească un poliţist, însă fără succes. Instanţa l-a declarat, aşadar, pe reclamant vinovat de comiterea infracţiunii de ultraj la adresa unui poliţist, în sensul art. 239 § 1 din Codul penal. Pentru toate aceste fapte, instanţa l-a condamnat la o pedeapsă de 1 an şi două luni de închisoare, incluzând perioada de arest preventiv. Reclamantul a fost pus în libertate la data de 10 mai 1999.
66. Astfel cum reiese din declaraţia dată în faţa reprezentantului reclamantului în faţa Curţii la data de 10 mai 2000, I. Şelaru a fost audiat şi el ca martor în cadrul procesului. Conform afirmaţiilor acestuia, el ar fi încercat, în depoziţia sa, să denunţe relele tratamente aplicate reclamantului cu ocazia prinderii sale, însă preşedintele completului de judecată i-ar fi interzis să mai continue.
67. Reclamantul a introdus apel împotriva sentinţei din data de 5 mai 1999 prin intermediul unui avocat ales; el şi-a susţinut nevinovăţia. Apelul a fost respins prin decizia din data de 30 septembrie 1999 a Curţii de Apel Alba Iulia. Aceasta a considerat că mărturiile celor 2 poliţişti erau suficiente pentru a dovedi că partea interesată încercase să comită trafic de mercur. În ceea ce priveşte infracţiunea de ultraj, curtea de apel a constatat că vinovăţia era dovedită şi prin afirmaţiile reclamantului însuşi, care recunoscuse că s-a opus arestării sale la data de 11 martie 1998, deoarece poliţiştii nu i-au prezentat un mandat de arestare.
68. Recursul cu care reclamantul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie a fost respins printr-o decizie definitivă din data de 9 februarie 2000. Curtea supremă a apreciat că, în ciuda unei anchete oarecum defectuoase, deoarece amprentele de pe sticla ce conţinea mercur nu fuseseră analizate, vinovăţia reclamantului era dovedită prin declaraţiile lui M.B. şi M.R., poliţiştii prezenţi la prinderea părţii interesate în flagrant delict la data de 28 ianuarie 1998. În plus, constatând că „probele depuse la dosar scoteau în evidenţă atitudinea contrară deontologiei, abuzivă chiar, a poliţiştilor în momentul în care au fost descoperite faptele, precum şi în cursul anchetei“, aceasta a statuat că aceste elemente „nu erau de natură să dovedească nevinovăţia reclamantului“. E. Plângerile referitoare la relele tratamente
69. La data de 9 iunie 1998, parchetul militar de pe lângă tribunalul militar teritorial i-a adresat o scrisoare reclamantului, la domiciliul său, informându-l că fusese pronunţată neînceperea urmăririi penale în ceea ce privea plângerea sa referitoare la rele tratamente, cu motivarea că „faptele nu [au fost] confirmate“.
70. Astfel cum reiese din rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998, comunicată avocatului reclamantului după introducerea prezentei cereri în faţa Curţii, procurorul a respins plângerea părţii interesate ca neîntemeiată, cu motivarea că aceasta nu adusese nicio adeverinţă medicală care să îi dovedească susţinerile. Procurorul a arătat că şi-a întemeiat rezoluţia pe o declaraţie a reclamantului din data de 16 martie 1998 şi pe alte „probe“ din care reieşea că poliţiştilor nu le putea fi imputată nicio infracţiune.
71. Reclamantul a atacat această rezoluţie în faţa parchetului militar de pe lângă curtea militară de apel, care a confirmat, prin decizia din data de 29 noiembrie 1999, rezoluţia dată. Această soluţie a fost confirmată de Secţia parchetelor militare de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la data de 30 martie 2000.
72. Într-o plângere depusă la Parchetul Militar Timişoara la data de 16 martie 1999, reclamantul a denunţat din nou circumstanţele arestării sale din data de 11 martie 1998, în special actele de brutalitate ale poliţiei şi violarea domiciliului său.
73. După eliberarea sa, la data de 24 mai 1999, reclamantul a depus o plângere penală referitoare la relele tratamente şi actele de tortură pe care pretindea că le-ar fi suferit în timpul detenţiei sale la poliţia şi la închisoarea din Deva. Parchetul Militar Craiova a pronunţat neînceperea urmăririi penale.
74. Reclamantul s-a plâns de tratamentul suferit în timpul detenţiei sale şi în faţa Parlamentului, a Curţii Constituţionale, a biroului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara, a Avocatului Poporului, a Asociaţiei Naţionale împotriva Abuzurilor şi a Preşedintelui României. Acesta din urmă l-a informat că cererea sa fusese transmisă autorităţilor competente, şi anume Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, petiţia pe care i-a adresat-o reclamantul Parlamentului i-a fost transmisă parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Hunedoara.
75. În luna mai 1999, reclamantul s-a plâns de condiţiile detenţiei sale în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care i-a răspuns la data de 1 iunie 1999 că nu era competentă să statueze cu privire la cereri ce ţin de resortul altor autorităţi.
76. La data de 2 noiembrie 1999, reclamantul a publicat în cotidianul „Evenimentul Zilei“ o scrisoare deschisă adresată autorităţilor, în care denunţa condiţiile detenţiei sale. Drept răspuns, Ministerul Justiţiei l-a informat pe reclamant la data de 7 martie 2000 că Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie fusese sesizat cu privire la acest subiect.
77. Până în prezent, reclamantul nu a primit niciun alt răspuns din partea autorităţilor.
F. Incidentele ulterioare introducerii cererii în faţa Curţii
78. La data de 17 septembrie 2000, pe când se afla în compania a 2 prieteni, reclamantul a fost abordat pe stradă de mai mulţi poliţişti. A urmat o discuţie în cursul căreia reclamantul ar fi fost lovit de poliţişti. O adeverinţă medicală eliberată a doua zi constata „plăgi de contuzii cauzate cu 18 ore în urmă; cu siguranţă agresiune“. În urma acestui incident, reclamantul a fost trimis în judecată pentru ultraj la adresa unor poliţişti şi condamnat în luna februarie 2001 la 6 luni închisoare, pedeapsă pe care a executat-o la închisoarea din Deva. În timpul detenţiei sale, în luna aprilie sau mai 2001, l-au vizitat 2 poliţişti, ocazie cu care l-ar fi ameninţat şi i-ar fi cerut să îşi retragă toate plângerile. Reclamantul a informat imediat prin telefon ONG Comitetul Helsinki - România, care a cerut explicaţii din partea Inspectoratului General de Poliţie. Printr-o adresă din data de 7 iunie 2001, inspectoratul a confirmat cu următoarele cuvinte faptul că 2 poliţişti se deplasaseră la închisoarea din Deva pentru a-l vedea pe reclamant:
„(...) Cel care susţine că, în timp ce era deţinut, a fost vizitat de doi poliţişti care l-au ameninţat cu moartea dacă nu îşi retrage plângerile prezintă diagnosticul de tulburări severe de personalitate de tip excitabil-impulsiv şi antisocial, asociate unor grave tulburări de comportament, conform unui raport de expertiză medico-legală şi psihiatrică. Ţinând cont de personalitatea domnului Vili Rupa, poliţiştii biroului judeţean de poliţie din Hunedoara care anchetează circumstanţele omorului unui anume B.M.V., comis în luna februarie 1998 de persoane necunoscute, au dorit să vorbească cu domnul Rupa. Prin urmare, la data de 10 aprilie 2001, în baza unui ordin oficial, căpitanul M.P. şi locotenentul C.M. s-au deplasat la închisoarea din Deva şi i-au arătat directorului închisorii scopul misiunii lor. Conform regulamentului închisorii, deţinutul a fost adus la vorbitor şi a discutat cu aceşti doi ofiţeri de poliţie în prezenţa unui gardian al închisorii, plutonierul D.L.
Aşa cum reiese din declaraţiile ofiţerilor, căpitanul M.P. a încercat să discute cu deţinutul Rupa Vili, însă acesta a avut o reacţie de respingere a dialogului, solicitând „miliarde de daune-interese“, ceea ce era în afara subiectului. Cu excepţia deţinutului, celelalte persoane prezente în timpul tentativei de dialog cu Rupa Vili pretind că nimeni nu l-a ameninţat în niciun fel. Prin urmare, nu există probe care să permită dovedirea acuzaţiilor domnului Rupa Vili.
În mod evident, poliţiştii care l-au vizitat cunoşteau consecinţele unui act de ameninţare sau de intimidare faţă de un reclamant la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar acest fapt constituie un motiv suplimentar de a se abţine. ”
79. La data de 5 mai 2005, reclamantul a fost convocat verbal la Comisariatul de Poliţie Hunedoara, poliţiştii dorind să îl audieze cu privire la plângerile formulate împotriva anumitor agenţi de poliţie. Odată ajuns la comisariat, un poliţist, A.F., l-a întrebat dacă îşi menţine plângerile. Reclamantul a răspuns afirmativ, după care A.F. l-ar fi ameninţat cu un pistol.
A fost convocat din nou pentru data de 11 mai 2005, de data aceasta în scris, fără ca în actul de convocare să figureze vreun motiv de convocare. Când a telefonat pentru a se informa despre motivul acestei convocări, a fost informat că un comisar de la Inspectoratul General de Poliţie trebuia să ajungă de la Bucureşti pentru a discuta cu el despre plângerile sale formulate împotriva poliţiştilor.
Reclamantul nu s-a prezentat la comisariat. Mai târziu în aceeaşi zi, a încercat să vorbească prin telefon cu comisarul respectiv, însă i s-a răspuns că înaltul funcţionar nu venise încă. Reclamantul a informat imediat ONG Comitetul Helsinki - România, care a solicitat explicaţii din partea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara.
Printr-o adresă din luna iunie 2005, Inspectoratul General de Poliţie i-a răspuns Comitetului Helsinki - România că reclamantul fusese convocat drept răspuns la o scrisoare pe care acesta o trimisese Parlamentului României, în care susţinea acte de intimidare şi hărţuire din partea Poliţiei din Hunedoara. În urma acestei scrisori, un înalt funcţionar al Inspectoratului se deplasase în locul respectiv, la Hunedoara, pentru o întrevedere cu reclamantul în vederea verificării veridicităţii acestor alegaţii. Cu toate acestea, reclamantul nu răspunsese la convocarea din 11 mai 2005. În schimb, acesta a sunat pentru a discuta prin telefon cu înaltul funcţionar, însă poliţistul C.M. de la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara i-a spus să sune la secretariat. Reclamantul a fost ulterior aşteptat în zadar de către înaltul funcţionar până la ora 16,00. În fine, ancheta condusă de înaltul funcţionar ajunsese la concluzia că reclamantul nu fusese supus unor acte de intimidare sau hărţuire. Scrisoarea se încheia cu punerea în evidenţă a faptului că reclamantul era cunoscut ca suferind de o afecţiunea psihică diagnosticată ca „psihopatie iritabilă impulsivă antisocială“.
G. Adeverinţele medicale referitoare la starea de sănătate a reclamantului
80. La data de 19 ianuarie 1994, medicul A.M. de la Direcţia Judeţeană de Muncă şi Protecţie Socială Hunedoara i-a eliberat reclamantului o adeverinţă medicală conform căreia acesta prezenta „o structură psihopatică“ ce îl lipsea în totalitate de capacitatea de muncă şi îi permitea să beneficieze de drepturile acordate persoanelor handicapate. Medicul a precizat că „boala“ fusese semnalată pentru prima oară în anul 1990.
81. În anii următori au fost eliberate în mod regulat adeverinţe similare.
82. Foaia de ieşire din spitalul Zam întocmită după internarea reclamantului până la data de 9 martie 1998 indică faptul că a fost internat cu diagnosticul de „psihopatie de tip exploziv“ şi că a fost externat din spital la cererea sa, deoarece starea sa se îmbunătăţise.
83. La data de 26 martie 1998, laboratorul judeţean de medicină legală din Hunedoara a întocmit, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, la cererea Parchetului Hunedoara, un raport de expertiză psihiatrică redactat după cum urmează:
„Bolnav prezentând grave antecedente psihiatrice pentru care a fost internat de cinci ori cu diagnosticul «tulburări de personalitate de tip excitabil-impulsiv». Din cauza acestei afecţiuni a fost declarat inapt pentru serviciul militar. Examenul psihic evidenţiază tulburări severe de personalitate cu ieşiri afective negative şi restricţii impulsive însoţite de agresivitate îndreptată împotriva anturajului său şi împotriva propriei persoane. În timpul acestor manifestări, el prezintă o diminuare a câmpului conştiinţei şi simte o nevoie imperioasă de a se manifesta într-un mod agresiv şi antisocial. Autocontrolul este suprimat în timpul acestor episoade. Diagnostic: «tulburare severă a personalităţii de tip excitabil-impulsiv şi antisocial cu grave tulburări comportamentale» (...) Având în vedere aceste elemente, comisia consideră că sus-numitul are discernământul diminuat.”
II. Dreptul intern pertinent
84. Ordinul nr. 41.232 din 21 februarie 1992 al directorului Direcţiei Generale a Penitenciarelor Începând cu data prezentului ordin, până la noi dispoziţii, se interzice cu desăvârşire folosirea lanţurilor pentru mâini şi picioare, ca mijloc de imobilizare, indiferent de gradul de periculozitate al deţinuţilor sau abaterile disciplinare săvârşite de aceştia.
Toate aceste mijloace de imobilizare vor fi retrase şi conservate în magazie.
Pentru imobilizarea deţinuţilor periculoşi prezentaţi la instanţele de judecată şi organele de urmărire penală ori în alte situaţii, se vor folosi numai cătuşele din dotare şi totodată se vor lua măsuri de întărire a escortelor, astfel încât să se prevină evenimentele negative.
85. Ordinul Inspectoratului General de Poliţie nr. S/925/1994 privind sălile de reţinere
„În aplicarea prevederilor articolului 16 lit. b din Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, la unităţile de poliţie ale prefecturilor, ale oraşelor, ale secţiilor de poliţie înfiinţate în prefecturi, ale secţiilor de poliţie ale gărilor, ale punctelor de oprire a trenurilor, ale porturilor şi aeroporturilor sunt amenajate săli de reţinere, dacă acest lucru este impus de factori de ordin practic. În aceste săli sunt plasate persoanele bănuite de comiterea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice, vieţii altora sau altor valori sociale, care refuză să îşi dezvăluie identitatea sau a căror identitate nu poate fi stabilită; aceste persoane sunt invitate să se deplaseze la secţia de poliţie în acest scop şi, dacă este cazul, pentru a fi deferite organelor de cercetare penală competente. O astfel de măsură nu poate depăşi douăzeci şi patru de ore.
Prevederile primului punct se aplică şi următoarelor persoane:
– persoanele urmărite de poliţie la nivel naţional sau local;
– minorii fără supraveghere şi cei cunoscuţi ca având un comportament deviant caracterizat prin vagabondaj, uz de substanţe eterate sau de medicamente cu efecte halucinogene, în vederea îndeplinirii formalităţilor pentru internarea lor în centre pentru minori sau pentru a îi încredinţa unor familii sau unor instituţii sociale;
– bolnavii mintali fugiţi din spitale în care se aflau sub tratament sau internaţi conform articolelor 113 şi 114 din Codul penal până la reinternarea lor, însă fără ca termenul menţionat mai sus să poată fi depăşit;
– persoanele arestate preventiv sau condamnate atunci când se află într-o gară, la un punct de oprire a trenurilor sau într-un aeroport în timpul transferului lor.
Sala de reţinere trebuie situată în apropierea camerei ofiţerului de gardă şi trebuie prevăzută cu bare de fier la ferestre şi la uşa de la intrare. De asemenea, ea trebuie prevăzută cu bănci metalice bine armate la sol şi la pereţi şi o bară metalică fixată de perete în vederea imobilizării persoanelor violente cu ajutorul cătuşelor.
Supravegherea persoanelor aflate în sălile de reţinere trebuie asigurată de un agent de gardă permanent. De asemenea, ea trebuie asigurată de ofiţerul de gardă şi de adjunctul său, pentru a preveni orice evadare sau orice alt act ilicit din partea persoanelor vizate, precum şi o tentativă de suicid sau o automutilare.
Este interzisă lăsarea fără supraveghere a persoanelor aflate în sălile de reţinere.
Persoanele vizate sunt plasate în sala de reţinere după redactarea unui proces-verbal sau a unui raport de depistare aprobat de comandantul unităţii sau de locţiitorul său şi numai după o percheziţie corporală realizată conform prevederilor legale.
În termenul stabilit de lege trebuie efectuate toate operaţiunile poliţieneşti necesare pentru clarificarea situaţiei persoanelor în cauză.
Aceste operaţiuni trebuie realizate de agenţi experimentaţi, desemnaţi de comandantul unităţii de poliţie; toate măsurile trebuie luate cu respectarea legii.
Dacă este cazul, persoanele aflate în sălile de reţinere beneficiază de o asistenţă medicală asigurată de medicul unităţii sau de cea mai apropiată unitate medicală. Ele trebuie să aibă şi posibilitatea de a-şi satisface nevoile fiziologice.
Ofiţerul de gardă înscrie persoanele aflate în sălile de reţinere într-un registru ţinut în acest scop, pe care îl prezintă zilnic conducerii unităţii la finalul programului de lucru.
Sunt consemnate în registru: ziua şi ora la care persoana a fost introdusă în sala de reţinere, starea sa civilă, motivul acestei măsuri, operaţiunile realizate în vederea elucidării situaţiei, ziua şi ora eliberării persoanei respective şi orice incident survenit.
Comandanţii unităţilor de poliţie prevăzute cu săli de reţinere sunt direct răspunzători de respectarea prevederilor prezentului ordin.”
86. Prevederile relevante din Codul de procedură penală, în vigoare înainte de modificarea sa din data de 1 iulie 2003, sunt următoarele:
Articolul 101
(Încuviinţarea percheziţiei domiciliare)
„ Organul de cercetare penală poate face percheziţii domiciliare cu autorizaţia procurorului.
Percheziţia domiciliară se poate face fără autorizaţia procurorului numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziţia consimte în scris la aceasta.
(...)”
Articolul 143
(Condiţiile reţinerii)
„ Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. (...) Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.”
Articolul 144
(Durata reţinerii)
„ Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.
(...)”
Articolul 146
(Condiţiile pentru arestarea învinuitului)
„ Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există în mod corespunzător vreunul din cazurile prevăzute în art. 148, dacă consideră că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanţă motivată arestarea acestuia, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii şi fixând durata arestării, care nu poate depăşi 5 zile.”
Articolul 148
(Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului)
„ Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri: (...)
c)inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei;
d)sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;
e)inculpatul a comis din nou o infracţiune ori există date care justifică temerea că va săvârşi şi alte infracţiuni;
(...)
h)inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.”
Articolul 149
(Durata arestării inculpatului)
„ Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii.”
Articolul 183
(Mandatul de aducere)
„(1) O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.
(...)”
Articolul 184
(Executarea mandatului de aducere)
„Mandatul de aducere se execută prin organele poliţiei.
Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de boală sau din orice altă cauză, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată.
(...)”
Articolul 221
(Modurile de sesizare)
„ Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune.
(...)”
Articolul 465 § 1
(Infracţiunea flagrantă)
„ Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
(...)”
Articolul 467
(Constatarea infracţiunii)
„Organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se consemnează, de asemenea, declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate.
(...)
Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de persoanele ascultate.”
Articolul 504
(Cazuri care dau dreptul la reparaţie)
„ Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.”
Articolul 505
(Acţiunea pentru reparare)
„ (...) Acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire.”
87. Articolul 410 alin. 3 din Codul de procedură penală a fost introdus prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Acesta prevede următoarele:
„(3) De asemenea, pot fi atacate cu recurs în anulare hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Instanţa nu va putea obliga statul la plata unor despăgubiri care au fost acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi încasate de victima încălcării unui drept prevăzut de aceasta.
[...]”
III. Izvoare internaţionale
A. Recomandarea nr. R (87) 3 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei către statele membre referitoare la regulile europene ale penitenciarelor (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 12 februarie 1987, în cadrul celei de-a 404-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor)
88. Fragmentele relevante din regulile europene ale penitenciarelor sunt redactate după cum urmează:
„Disciplina şi pedeapsa
(...)
Măsuri de constrângere
39. Utilizarea lanţurilor sau cătuşelor trebuie să fie interzisă. Cătuşele, cămăşile de forţă şi alte mijloace de constrângere corporală nu vor fi niciodată aplicate cu titlu de sancţiune. Ele nu vor putea fi folosite decât în cazurile următoare:
(...) b. pentru motive medicale, ca urmare a indicaţiilor şi sub îngrijirea doctorului;
c. din ordinul directorului, în cazul în care celelalte mijloace de control au dat greş pentru protejarea deţinutului împotriva automutilării (...)”
40. Modelul şi modul de utilizare a instrumentelor de constrângere autorizate în articolul precedent trebuie stipulate prin lege sau reglementări în vigoare. Aplicarea lor nu trebuie continuată peste timpul strict necesar.
B. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) privind vizita efectuată în România în perioada 24 septembrie-6 octombrie 1995
89. La data de 19 februarie 1998, CPT a publicat un raport în urma vizitei efectuate în România în perioada 24 septembrie-6 octombrie 1995, ce cuprinde următoarele constatări referitoare la condiţiile materiale din locurile de detenţie ale poliţiei:
„(...) 84. Pe lângă locurile de detenţie ale poliţiei desemnate oficial ca atare, delegaţia CPT a mai vizitat şi câteva alte clădiri ale poliţiei în care pot fi privaţi de libertate suspecţii: sediile poliţiei municipale din Cluj-Napoca şi Timişoara, comisariatele de poliţie nr. 2, 3 şi 4 din Timişoara şi două clădiri ale poliţiei transporturilor din Timişoara, şi anume sediul poliţiei şi localurile de poliţie situate în interiorul gării feroviare.
85. Sediul poliţiei municipale din Cluj-Napoca dispunea de o celulă de 15 m2 de care se servea pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Celula conţinea o bancă, avea acces la lumina zilei şi era prevăzută cu iluminat artificial. În consecinţă, era potrivită pentru şederi temporare în detenţie (adică pentru o durată de câteva ore). Totuşi, în momentul vizitei delegaţiei (ora 21,00), în celulă se afla o persoană care, în mod evident, urma să îşi petreacă noaptea acolo; partea interesată nu avea la dispoziţie nici saltea, nici pături.
86. La sediul poliţiei municipale din Timişoara, delegaţiei i sa prezentat mai întâi un amfiteatru folosit pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Câteva astfel de persoane se aflau în sală - prinse cu cătuşele de scaun - în momentul vizitei delegaţiei. Din discuţiile cu mai multe persoane deţinute s-a constatat că sediul poliţiei dispunea şi de un loc de reţinere la parter/subsol. Deoarece delegaţia a insistat să îl vadă (...), acest spaţiu a fost în final localizat; părea să fie în curs de renovare. Conform declaraţiilor persoanelor deţinute şi ale funcţionarilor de poliţie, precum şi din observaţiile făcute de delegaţia însăşi, era evident că în mod frecvent persoanele îşi petreceau noaptea în detenţie la sediul poliţiei municipale, însă fără a avea la dispoziţie nici saltea, nici pături.
87. Celelalte clădiri de poliţie vizitate la Timişoara nu dispuneau de niciun loc conceput special pentru a reţine persoane. Persoanele private de libertate erau ţinute într-un birou şi ar fi putut fi prinse cu cătuşele de un corp de mobilă dacă ar fi fost necesar din motive de securitate. (...)”
ÎN DREPT
I. Asupra excepţiilor preliminare ale Guvernului
90. În stadiul iniţial al analizei admisibilităţii prezentei cereri, Guvernul a invocat două excepţii de neepuizare a căilor de recurs interne: a) a susţinut că, chiar şi în lipsa unei soluţii de a cerceta penal persoanele pe care reclamantul le consideră răspunzătoare de relele tratamente pe care pretinde că le-ar fi suferit, acesta ar fi putut să obţină o redresare în dreptul intern introducând o acţiune în daune-interese în faţa instanţelor civile, neînceperea urmăririi penale dată de parchet în urma plângerilor sale neîmpiedicând sesizarea instanţelor civile; b) dacă reclamantul nu era mulţumit de avocatul său numit din oficiu, considerând că acesta nu i-a asigurat o apărare eficientă, aşa cum prevede art. 6 § 3 c) din Convenţie, ar fi putut să îi ceară fie procurorului sesizat cu ancheta, fie instanţelor, să îl înlocuiască.
În decizia sa din data de 14 decembrie 2004 asupra admisibilităţii, Curtea a apreciat că aceste chestiuni erau atât de strâns legate de fondul capetelor de cerere întemeiate pe art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenţie şi, respectiv, pe art. 6 § 3, încât nu putea să le disocieze de analiza capetelor de cerere respective (paragrafele 98 şi 100 din decizie). Din acest motiv, Curtea va analiza excepţiile preliminare ale Guvernului în cadrul aprecierii sale cu privire la capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva art. 3 coroborat cu art. 13 şi din perspectiva art. 6 § 3 c) din Convenţie.
II. Asupra pretinselor încălcări ale art. 3 din Convenţie
91. Reclamantul susţine că ar fi avut loc mai multe încălcări ale art. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
92. Curtea constată că acest capăt de cerere se referă, pe de o parte, la tratamentele suferite de reclamant cu ocazia prinderii sale din data de 28 ianuarie 1998 şi în timpul detenţiei sale până la data de 29 ianuarie 1998 la sediul Poliţiei din Deva, precum şi cu ocazia prinderii sale din data de 11 martie 1998 şi în timpul detenţiei sale la sediul Poliţiei din Deva până la data de 4 iunie 1998 şi, pe de altă parte, la lipsa unei anchete efective în ceea ce priveşte aceste susţineri.
A. Principii generale
93. Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie consfinţeşte una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar şi în cele mai dificile situaţii, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura, pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede nicio restricţie, aspect prin care contrastează faţă de majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi Protocoalelor nr. 1 şi 4, iar conform art. 15 § 2, el nu suferă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 119, CEDO 2000-IV; Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 95, CEDO 1999-V). Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de provocările victimei (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1.855, § 79). Natura infracţiunii reproşate reclamantului este, aşadar, lipsită de relevanţă pentru analiza din perspectiva art. 3.
94. Pentru a intra sub incidenţa art. 3, un rău tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă prin esenţă; ea depinde de toate datele cauzei şi, în special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi psihice, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când ea nu este strict necesară prin comportamentul său, lezează demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Labita împotriva Italiei, § 120, Ribitsch împotriva Austriei, hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pp. 25-26, § 38, şi Tekin împotriva Turciei din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1.517-1.518, §§ 52 şi 53).
95. Curtea a considerat că un anumit tratament este „inuman“, în special pentru că a fost aplicat cu premeditare ore întregi şi pentru că a produs, dacă nu adevărate leziuni, cel puţin puternice suferinţe fizice şi morale, şi, în acelaşi timp, „degradant“, deoarece este capabil să producă victimelor sale sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate, menite să le umilească şi să le înjosească. Pentru ca o pedeapsă sau tratamentul care o însoţeşte să fie considerate „inumane“ sau „degradante“, suferinţa sau umilinţa trebuie, în orice caz, să le depăşească pe cele pe care le presupune o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Întrebarea dacă tratamentul a avut ca scop umilirea sau înjosirea victimei este un alt element de luat în calcul (vezi, de exemplu, hotărârile V. împotriva Regatului Unit [MC], nr. 24.888/94, § 71, CEDO 1999-IX, şi Raninen împotriva Finlandei, menţionată mai sus, pp. 2821-2822, § 55). Totuşi, lipsa unui asemenea scop nu exclude în mod definitiv o constatare de încălcare a art. 3.
În ciuda caracterului subsidiar al rolului său în raport cu cel al instanţelor interne, în contextul special al drepturilor primordiale garantate de art. 2 şi 3 din Convenţie, pentru a stabili dacă în speţă a avut loc încălcarea acestor articole, Curtea nu se consideră legată nici de constatările de fapt ale instanţelor naţionale, nici de modul de soluţionare a procedurilor interne, atunci când există motive serioase care fac inevitabilă abaterea de la ele.”
96. Plângerile privind relele tratamente trebuie susţinute în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate (vezi, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). Curtea precizează în acest sens că, pentru aprecierea elementelor de probă, ea reţine criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“. Totuşi, ea nu a avut niciodată ca scop să împrumute demersul din ordinea juridică de la nivel naţional care aplică acest criteriu. Acesteia nu îi revine obligaţia de a statua asupra vinovăţiei în domeniul dreptului penal sau asupra răspunderii civile, ci asupra răspunderii statelor contractante faţă de Convenţie. Specificitatea sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din Convenţie - să asigure respectarea de către înaltele părţi contractante a angajamentului lor, ce constă în recunoaşterea drepturilor fundamentale consfinţite de acest instrument - îi condiţionează modul de a aborda problematica legată de probatoriu. În cadrul procedurii în faţa Curţii nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilităţii unor elemente de probă sau a unor formule predefinite aplicabile la aprecierea lor. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susţinute de o evaluare independentă a tuturor elementelor de probă, inclusiv deducţiile pe care le poate extrage din faptele şi observaţiile părţilor. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, proba poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumţii necontestate, suficient de grave, exacte şi concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie şi, în acest sens, repartizarea sarcinii probei sunt legate în mod intrinsec de specificitatea faptelor, de natura plângerii formulate şi de dreptul convenţional aflat în joc. Curtea este atentă şi la gravitatea unei constatări conform căreia un stat contractant a încălcat drepturile fundamentale (vezi, printre altele, Natchova şi alţii împotriva Bulgariei [MC], nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 147, CEDO 2005-VII, şi jurisprudenţa citată în aceasta).
97. Sensibilă la vulnerabilitatea deosebită a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agenţilor statului, cum sunt persoanele deţinute, Curtea reiterează că procedura prevăzută de Convenţie nu se pretează întotdeauna unei aplicări riguroase a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine celui care afirmă). Într-adevăr, în procedurile legate de cauzele de acest tip, în care un individ acuză agenţi ai statului că i-ar fi încălcat drepturile ce îi sunt garantate prin Convenţie, este inevitabil ca Guvernul pârât să fie uneori singurul care are acces la informaţiile capabile să confirme sau să infirme aceste afirmaţii. Din acest motiv, faptul că Guvernul nu furnizează astfel de informaţii, fără a da acestui lucru o justificare mulţumitoare, poate nu numai să aducă atingere respectării de către un stat pârât a obligaţiilor ce îi revin conform art. 38 § 1 a) din Conven
