©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia a treia

CAUZA TRUFIN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 3990/04)

Hotărâre

Strasbourg

20 octombrie 2009

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Trufin împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago QuesadaSantiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 septembrie 2009,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 3990/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Tatiana Ligia Trufin („reclamanta”), a sesizat Curtea la 7 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentată de Ionel Olteanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanta denunţă absenţa unei anchete efective cu privire la decesul fratelui său în condiţii suspecte.

4. La 4 decembrie 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 2. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamanta s-a născut în 1938 şi locuieşte în Botoşani.

6. {0>La 22 mai 1992, la ora cinci dimineaţa, C.T., fratele reclamantei, în vârstă de 66 de ani, a fost găsit în stare de inconştienţă la periferia oraşului Botoşani.

Pete de sânge şi portmoneul său pătat de sânge au fost găsite lângă victimă. Acesta a fost transportat la spital două ore mai târziu. Primul raport medical întocmit de laboratorul de medicină legală Botoşani la data spitalizării sale a constatat că era în stare de comă provocată de un traumatism cranian şi că prezenta multiple echimoze la faţă şi la umăr. Conform aceluiaşi raport, leziunile puteau fi cauzate de lovituri repetate cu obiecte contondente care au dus la căderea victimei. La 26 mai 1992, acest raport a fost trimis Inspectoratului Judeţean de Poliţie Botoşani.7. La 22 mai 1992, poliţia municipală a efectuat cercetări la locul unde a fost găsit C.T. Au fost făcute fotografii, iar doi martori, care l-au găsit pe C.T., au fost interogaţi. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie a arătat că locul era acoperit cu iarbă şi că au fost găsite pete de sânge pe iarbă în locuri diferite.

8. La 29 mai 1992, C.T. a decedat şi a început urmărirea penală.

9. În raportul de autopsie din 25 august 1992, medicii de la laboratorul de medicină legală Botoşani au estimat că victima a căzut probabil pierzându-şi echilibrul, dar fără a exclude posibilitatea unei agresiuni, „în condiţii care urmează a fi stabilite în cadrul unei urmăriri penale”. Acelaşi raport descrie incidentele anterioare privind viaţa victimei: se pare că în urma consumării unei cantităţi reduse de alcool, în repetate rânduri, C.T. a fost afectat de amnezie, uitând drumul către casă. În baza acestor informaţii, raportul explica că, având în vedere aceste incidente anterioare, era foarte probabil ca C.T. să fi căzut pierzându-şi echilibrul şi ca leziunile constatate să fi fost provocate de cădere. Raportul preciza că nivelul de alcoolemie al victimei în ziua incidentului era zero. Conform reclamantei, aceasta a avut acces la respectivul raport abia în 2000.

10. La 21 septembrie 1992, Poliţia Botoşani a întocmit un raport propunând încetarea urmăririi penale. La 13 februarie 1993, Parchetul General a respins propunerea de încetare a urmăririi penale. S-a dispus reînceperea urmăririi penale sub direcţia Parchetului Botoşani.

11. La 28 aprilie 1993, Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani a pronunţat încetarea urmăririi penale. Reclamanta a fost informată despre această decizie la 11 aprilie 1995, fără alte detalii referitoare la motivele sale. Această decizie a fost confirmată, în urma plângerii reclamantei, de către parchetele superioare ierarhic. Cu toate acestea, prin decizia din 19 aprilie 1996, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a admis plângerea sa şi a infirmat ordonanţa de încetare a urmăririi penale din 28 aprilie 1993, dispunând continuarea urmăririi penale. Acesta şi-a asumat şi supravegherea urmăririi penale. Reclamanta a primit notificarea acestei decizii în aceeaşi zi.

12. La 24 iulie 1996, o nouă anchetă la faţa locului a fost condusă de procurorul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în prezenţa celor doi martori care l-au găsit pe C.T.

13. La 23 august 1996, la cererea reclamantei, victima a fost exhumată pentru un nou examen medico-legal. Noul raport medical, întocmit la 22 noiembrie 1996 de laboratorul extern de medicină legală a concluzionat că decesul a fost cauzat de lovituri de pumni şi picioare, cărora C.T. le-a fost victimă. Acesta a exclus ipoteza iniţială conform căreia leziunile au fost cauzate doar de căderea victimei. Conform Guvernului, concluziile acestui raport au fost aprobate la 23 ianuarie 1997 de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”, dată la care şi raportul a fost trimis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

14. Prin urmare, urmărirea penală a reînceput sub acuzaţia de omor, infracţiune pedepsită de art. 174 C. pen. Apoi, dosarul a fost transferat Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani pentru supervizarea anchetei Inspectoratului Judeţean de Poliţie Botoşani. Reclamanta a fost informată cu privire la acest lucru la 24 martie 1997.

15. Conform Guvernului, în perioada 26 august 1996 şi 12 noiembrie 1997, s-au efectuat următoarele investigaţii: expertiză criminalistică a hainelor victimei (haine furnizate procurorului de către reclamantă), analize histopatologice, raport de expertiză privind părul victimei. Nu s-a oferit nicio informaţie privind concluziile acestor investigaţii.

16. Reclamanta a insistat pe lângă parchetul de pe lângă tribunal şi de pe lângă cele superioare ierarhic pentru soluţionarea urmăririi penale. De asemenea, aceasta s-a plâns la poliţie şi Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti de medicii legişti care au efectuat prima expertiză după decesul fratelui său. În scrisoarea din 21 ianuarie 1998, inspectoratul judeţean de poliţie i-a răspuns reclamantei precizând în special că „concluziile probabile” ale primului medic legist au condus ancheta „pe o pistă falsă”. La 3 noiembrie 1999, directorul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti i-a adresat o scrisoarea în care declara că, dacă fractura nu a fost semnalată în urma primei autopsii, aceasta înseamnă că medicul nu a observat-o. El adăuga că acest lucru era posibil, dar „inadmisibil din punct de vedere profesional”. Totuşi, nu s-a luat nicio măsură împotriva respectivilor medici.

17. La 18 noiembrie 1998 şi 6 martie 2003, inspectoratul judeţean de poliţie a informat-o pe reclamantă prin scrisori cu un conţinut asemănător că medicul care a întocmit raportul medical din 25 august 1992 a fost interogat şi a declarat că nu a observat vreun traumatism cranian în timpul autopsiei. În plus, radiografia craniană efectuată nu indica vreo factură; aceleaşi scrisori indicau că circumstanţele în care radiografiile şi registrul care menţiona efectuarea lor au dispărut nu au putut fi stabilite şi că, în orice caz, astfel de dispariţii au avut loc cu alte ocazii. Aceste scrisori o informau pe reclamantă că, în urma investigaţiilor efectuate, nu a fost identificat niciun indiciu referitor la o eventuală implicare în agresiunea împotriva victimei a celor două persoane indicate ca suspecte.

18. Prin scrisorile din 26 august 1999 şi 30 decembrie 2001, reclamanta a fost informată de inspectoratul general de poliţie că nu au fost înregistrate progrese în identificarea autorilor infracţiunii. Nu i-a fost comunicată nicio informaţie privind investigaţiile desfăşurate între timp.

19. Prin scrisorile din 19 mai 2000 şi 21 februarie 2002, inspectoratul judeţean de poliţie a refuzat cererea reclamantei de a obţine fotocopii ale anumitor documente din dosarul anchetei penale, precizând că acestea erau acte procedurale şi nu puteau fi făcute publice, ancheta nefiind finalizată.

20. Conform Guvernului, la 25 aprilie 2003, în urma numeroaselor plângeri ale reclamantei, inspectoratul general de poliţie a cerut Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie transferul dosarului către Direcţia Poliţiei Judiciare. La 7 mai 2003, reclamanta a fost informată că ancheta în această cauză era supervizată de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie dar că, în ciuda eforturilor poliţiei, autorii nu au fost încă identificaţi.

21. La 5 iunie 2003, tot conform Guvernului, o nouă expertiză medico-legală a fost efectuată de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”, care a confirmat că leziunile lui C.T. puteau fi cauzate de lovituri cu obiecte contondente, în urma cărora victima a căzut. Guvernul nu a prezentat o copie a acestei expertize.

22. La 18 mai 2004, reclamanta a primit o scrisoare prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) o informa că, la 26 noiembrie 2003, infracţiunea a fost recalificată în loviri şi alte violenţe şi că, în speţă intervenind prescripţia specială, dosarul a fost clasat.

II. DREPTUL

23. Esenţialul dispoziţiilor relevante din Codul penal care reglementau infracţiuni contra vieţii este descris în hotărârea Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 154, CEDO 2003-VI (fragmente).

24. Dispoziţiile relevante din Codul penal privind prescripţia specială sunt formulate după cum urmează:

Art. 122 Prescripţia răspunderii penale

Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii [...]”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENŢIE

A. Cu privire la obiectul litigiului

25. Invocând art. 2 şi 3 din Convenţie, reclamanta consideră că decesul fratelui său a fost cauzat de actele de tortură la care a fost supus în noaptea de 21 spre 22 mai 1992 şi că autorităţile naţionale nu au desfăşurat o anchetă rapidă şi eficientă pentru identificarea autorilor agresiunilor care au dus la decesul fratelui său.

Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, această plângere impune o examinare la faţa locului doar în baza art. 2 din Convenţie, formulat după cum urmează:

„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. [...]”

B. Cu privire la admisibilitate

26. Curtea evidenţiază că Guvernul nu a invocat o excepţie preliminară în baza incompatibilităţii ratione temporis a cererii. Totuşi, ea trebuie să examineze din oficiu competenţa sa cu privire la acest subiect.

27. De asemenea, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva României, competenţa sa ratione temporis debutează la 20 iunie 1994, dată la care a dobândit efect recunoaşterea, de către acest stat, a recursului individual (Vasilescu împotriva României, 22 mai 1998, pct. 49, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑III).

28. În consecinţă, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva statului pârât, Curtea nu are competenţă pentru a cunoaşte plângerile care includ alegaţii de încălcare a acestui drept întemeiate pe fapte petrecute înainte de data critică menţionată anterior.

29. În speţă, reclamanta se plânge de două fapte distincte, deşi legate: pe de o parte de agresiunea care a dus la decesul fratelui său, şi, pe de altă parte, de ineficienţa procedurii desfăşurate în speţă.

30. În ceea ce priveşte agre