Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court's database HUDOC.

La traduction et l'autorisation de republier ont été accordées sous l'autorité de la Direction générale de l'Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L'autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

 CAUZA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI

(Cererea nr. 48787/99)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

8 iulie 2004

Această hotărâre este definitivă, însă poate fi subiect al revizuirii editoriale.

Cuprins

INTRODUCERE........................................  1

PROCEDURA............................................  2

1. Procedura cu privire la admisibilitate......  2

2. Procedura cu privire la fondul cauzei......  3

(a) Observaţiile părţilor.......................  3

(b) Audierea martorilor.......................  4

(c) Probele documentare.....................  5

ÎN FAPT................................................  5

I. ................................RECLAMANŢII                5

II. ............................STABILIREA FAPTELOR                6

III. .................CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI                8

A. Destrămarea URSS şi conflictul moldo-transnistrean cu privire la separarea Transnistriei                8

1. Destrămarea URSS, separarea Transnistriei şi independenţa Republicii Moldova                8

2. Conflictul armat (1991-1992)............ 11

3. Evenimentele care au urmat după conflictul armat              22

B. Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi a personalului acesteia în Transnistria după acordul din 21 iulie 1992              27

1. Trupele şi echipamentul GOR în Transnistria              27

(a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă              27

(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă              30

2. Relaţiile dintre GOR şi „RMN”........... 32

C. Relaţiile economice, politice şi de alt gen dintre Federaţia Rusă şi Transnistria              33

1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă la 5 mai 1998              33

2. După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă              35

D. Relaţiile moldo-transnistrene.............. 37

1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova la 12 septembrie 1997              37

2. După ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova              38

IV.CIRCUMSTANŢELE SPECIFICE ALE CAUZEI........... 41

A. Reţinerea, detenţia preventivă şi condamnarea reclamanţilor              42

1. Reţinerea reclamanţilor................. 42

2. Detenţia primilor trei reclamanţi în încăperile Armatei a Paisprezecea              43

3. Detenţia în izolatorul de detenţie provizorie din sediul miliţiei din Tiraspol şi trasferul reclamanţilor în închisoare în timpul procesului              45

4. Procesul penal şi condamnarea reclamanţilor              47

B. Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea dlui Ilaşcu              48

C. Detenţia reclamanţilor după condamnarea lor 51

1. Condiţiile de detenţie................... 50

2. Maltratarea........................... 54

D. Măsurile întreprinse până în luna mai a anului 2001 pentru a asigura eliberarea reclamanţilor              55

E. Eliberarea dlui Ilaşcu la 5 mai 2001........ 56

F. Măsurile întreprinse până în luna mai a anului 2001 pentru a asigura eliberarea celorlalţi reclamanţi              58

G. Reacţiile internaţionale cu privire la condamnarea şi detenţia reclamanţilor              59

V.               DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL NAŢIONAL ŞI ALTE ACORDURI RELEVANTE              60

ÎN DREPT............................................. 70

I.               DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA REPUBLICII MOLDOVA               70

A. Argumentele prezentate Curţii............. 70

1. Guvernul Republicii Moldova............ 70

2. Guvernul Federaţiei Ruse............... 71

3. Reclamanţii........................... 72

4. Guvernul României, terţul intervenient.... 72

B. Aprecierea Curţii......................... 73

1. Principii generale...................... 73

(a) Conceptul de „jurisdicţie”........................ 73

(b) Responsabilitatea statului pentru o faptă ilicită............. 75

2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus.. 76

3. Conceptul de „obligaţii pozitive”.......... 77

4. Dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive              78

II.               DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA FEDERAŢIEI RUSE              83

A. Argumentele prezentate Curţii............. 83

1. Guvernul Federaţiei Ruse............... 83

2. Guvernul Republicii Moldova............ 85

3. Reclamanţii........................... 86

4. Guvernul României, terţul intervenient.... 88

B. Aprecierea Curţii......................... 89

1. Principii generale...................... 89

2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus.. 89

(a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă              89

(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă              91

III.COMPETENŢA RATIONE TEMPORIS A CURŢII......... 93

A. Pretenţia în temeiul articolului 6 al Convenţiei 93

B. Pretenţiile în temeiul articolelor 3, 5 şi 8 ale Convenţiei              94

C. Pretenţia în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie              94

D. Pretenţia dlui Ilaşcu în temeiul articolului 2 al Convenţiei              94

IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI              95

A. Argumentele prezentate Curţii............. 95

B. Aprecierea Curţii......................... 95

V.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI 96

A. Argumentele prezentate Curţii............. 97

B. Aprecierea Curţii......................... 97

1. Principii generale...................... 97

2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus în această cauză              99

(a) Dl Ilaşcu.............................. 99

(b) Ceilalţi trei reclamanţi: condiţiile de detenţie şi tratamentul aplicat acestora pe parcursul perioadei de detenţie              102

(i)   Dl Ivanţoc......................... 102

(ii) Dl Leşco şi dl Petrov-Popa.............. 103

VI.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI              104

VII.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI              107

VIII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL

PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE............... 108

IX.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI              108

X.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI........ 111

A. Prejudiciu.............................. 111

B. Costuri şi cheltuieli...................... 113

C. Dobânda.............................. 114

DISPOZITIVUL HOTĂRÂRII................................ 115

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI CASADEVALL LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII RESS, TULKENS, BÎRSAN ŞI FURA-SANDSTRÖM              119

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS..... 124

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI Sir Nicolas BRATZA LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII ROZAKIS, HEDIGAN, THOMASSEN ŞI PANŢÎRU              128

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LOUCAIDES              140

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI KOVLER............ 143

ANEXĂ

În cauza Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Marea Cameră compusă din:

DlL. Wildhaber, Preşedinte,
DlC.L. Rozakis,
DlJ.-P. Costa,
DlG. Ress,
SirNicolas Bratza,
DlL. Loucaides,
DlI. Cabral Barreto,
DnaF. Tulkens,
DlC. Bîrsan,
DlJ. Casadevall,
DlB. Zupančič,
DlJ. Hedigan,
DnaW. Thomassen,
DlT. Panţîru,
DlE. Levits,
DlA. Kovler,
DlE. Fura-Sandström, judecători,
şi dl P.J. Mahoney, Grefier,

Deliberând în şedinţă închisă la 23 ianuarie, 26 februarie şi 11 septembrie 2002, 8 octombrie 2003 şi 7 mai 2004,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată.

INTRODUCERE

1. La originea cauzei se află cererea (nr. 48787/99) împotriva Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse depusă la Curte în temeiul articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de patru cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Ilie Ilaşcu, dl Alexandru Leşco, dl Andrei Ivanţoc şi dl Tudor Petrov-Popa (”reclamanţi”) la 5 aprilie 1999.

2. Cererea se referă în principal la acţiunile comise de către autorităţile ”Republicii Moldoveneşti Nistrene” (”RMN”), o regiune a Republicii Moldova  care şi-a proclamat independenţa în anul 1991, dar care nu este recunoscută de comunitatea internaţională.

3. Reclamanţii au declarat faptul că ei au fost condamnaţi de către o instanţă de judecată transnistreană, care nu era competentă în sensul articolului 6 al Convenţiei, că ei nu au avut parte de un proces echitabil, fapt care este contrar aceluiaşi articol şi că în urma procesului de judecată aceştia au fost lipsiţi de bunurile lor fiind, astfel, violat articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. De asemenea, ei au susţinut că detenţia lor în Transnistria nu era legală, contrar articolului 5 al Convenţiei, şi că condiţiile lor de detenţie erau contrare articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei. Pe lângă aceasta, dl Ilaşcu pretindea că a fost violat articolul 2 al Convenţiei, deoarece el a fost condamnat la moarte. Reclamanţii consideră că, în conformitate cu prevederile Convenţiei, autorităţile moldoveneşti sunt responsabile de încălcarea drepturilor lor garantate de Convenţie, deoarece ele nu au întreprins măsuri corespunzătoare pentru a le pune capăt. La fel, ei au declarat că Federaţia Rusă este de asemenea responsabilă, deoarece teritoriul Transnistriei era şi continuă să fie de facto sub controlul Federaţiei Ruse datorită trupelor şi echipamentului militar ruseşti staţionate pe acest teritoriu şi a pretinsului ajutor pe care această ţară l-ar acorda regimului separatist.

În final, reclamanţii au declarat că Republica Moldova şi Federaţia Rusă au împiedicat exercitarea dreptului lor la depunerea unei cereri individuale la Curte, fiind astfel violat articolul 34 al Convenţiei.

PROCEDURA

1.Procedura cu privire la admisibilitate

4. Cererea a fost repartizată fostei Prime Secţiuni a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). Prima Secţiune a comunicat cererea guvernelor pârâte la 4 iulie 2000. Observaţiile scrise cu privire la admisibilitatea cererii au fost prezentate Curţii la 24 octombrie 2000 de către Guvernul Republicii Moldova, la 14 noiembrie 2000 de către Guvernul Federaţiei Ruse şi la 2 ianuarie 2001 de către reclamanţi.

5. La 20 martie 2001, Camera Primei Secţiuni s-a desesizat în favoarea Marii Camere, fără ca vreo parte să prezinte vreo obiecţie (articolul 30 al Convenţiei şi articolul 72 al Regulamentului Curţii).

6. Componenţa Marii Camere a fost determinată în conformitate cu articolul 27 §§ 2 şi 3 al Convenţiei şi articolul 24 al Regulamentului Curţii. La ultimele deliberări, dl Cabral Barreto şi dl B. Zupancic, judecători supleanţi, i-au înlocuit pe dl L. Ferrari Bravo şi dl J. Makarczyk, care nu au putut participa în continuare la examinarea cauzei (articolul 24 § 3 al Regulamentului Curţii).

7. Printr-o decizie adoptată la 4 iulie 2001, Marea Cameră a declarat cererea admisibilă după o audiere cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, care a avut loc la 6 iunie 2001 (articolul 54 § 4 al Regulamentului Curţii). La audierea respectivă, Guvernul Republicii Moldova  a declarat că doreşte să-şi retragă observaţiile sale din 24 octombrie 2000 sau cel puţin acea parte din ele care se referă la responsabilitatea Federaţiei Ruse.

În decizia sa cu privire la admisibilitate, Curtea a decis că chestiunile cu privire la faptul dacă responsabilitatea şi jurisdicţia Republicii Moldova şi cele ale Federaţiei Ruse ar putea fi angajate în conformitate cu prevederile Convenţiei şi dacă Curtea este competentă ratione temporis de a examina pretenţiile reclamanţilor, sunt strâns legate de fondul cauzei şi, de aceea, ea a decis să le examineze odată cu fondul cauzei.

2.Procedura cu  privire la fondul cauzei

(a)Observaţiile părţilor

8. După ce cererea a fost declarată admisibilă, atât reclamanţii, cât şi Guvernul Republicii Moldova  şi cel al Federaţiei Ruse au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei: Guvernul Republicii Moldova - la 12 noiembrie 2001 şi 28 ianuarie 2002, Guvernul Federaţiei Ruse - la 8 decembrie 2001, iar reclamanţii - la 27 septembrie şi la 2, 4, 12 şi 16 noiembrie 2001.

De asemenea, au fost prezentate observaţii de către Guvernul României, care a fost invitat de către Preşedinte să intervină în procedură în interesul bunei administrări a justiţiei (articolul 36 al Convenţiei şi articolul 61 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii). Părţile au răspuns la ele (articolul 61 § 5 al Regulamentului Curţii). La fel, dna Ludmila Gusar a depus o cerere de a interveni, ea fiind parte civilă în cadrul procesului în urma căruia reclamanţii au fost condamnaţi de către „Curtea Supremă de Justiţie a RMN”. Preşedintele Marii Camere a respins această cerere.

9. După audierile martorilor (a se vedea §§ 12 - 15 de mai jos), Preşedintele a chemat părţile să prezinte observaţiile lor finale până la 1 septembrie 2003. Preşedintele a refuzat solicitarea Guvernului Federaţiei Ruse de a prelungi acest termen, observaţiile finale ale părţilor parvenind la Curte la această dată.

10. La 12 ianuarie 2004, Preşedintele Marii Camere a decis să invite guvernele pârâte, în conformitate cu articolul 39 al Regulamentului Curţii, să întreprindă toate măsurile necesare pentru a asigura ca dl Ivanţoc, care era în greva foamei începând cu 28 decembrie 2003, să fie deţinut în condiţii care să corespundă respectării drepturilor sale garantate de Convenţie. Părţile au fost de asemenea invitate, în conformitate cu articolul 24 § 2 (a) al Regulamentului Curţii, să ofere informaţii despre aplicarea măsurilor provizorii solicitate. Reprezentantul dlui Ivanţoc, dl Vladislav Gribincea, şi Guvernul Republicii Moldova  au prezentat Curţii informaţiile solicitate în scrisorile datate cu 24 şi, respectiv, 26 ianuarie 2004.

11. La 15 ianuarie 2004, Preşedintele, în conformitate cu articolul 39 al Regulamentului Curţii, a decis să ceară dlui Ivanţoc să înceteze greva foamei. La 24 ianuarie 2004, reprezentantul dlui Ivanţoc a informat Curtea despre faptul că clientul său a încetat greva foamei la 15 ianuarie 2004.

(b)Audierea martorilor

12. Pentru a clarifica anumite chestiuni controversate, în special, cea cu privire la faptul dacă Republica Moldova şi/sau Federaţia Rusă sunt responsabile pentru pretinsele încălcări, Curtea a efectuat o vizită de constatare a faptelor în conformitate cu articolul 38 § 1 (a) al Convenţiei şi articolul 42 § 2 al Regulamentului Curţii (versiunea în vigoare la acel moment). Cercetările Curţii au fost îndreptate spre stabilirea faptelor pertinente pentru a putea determina dacă Republica Moldova şi Federaţia Rusă aveau jurisdicţie, în special, asupra situaţiei din Transnistria, relaţiile dintre Transnistria, Republica Moldova şi Federaţia Rusă şi condiţiile de detenţie a reclamanţilor.

Curtea a desemnat patru delegaţi, dl G. Ress, Sir Nicolas Bratza, dl J. Casadevall şi dl E. Levits, care au audiat martori la Chişinău şi Tiraspol între 10 şi 15 martie 2003. La Chişinău, martorii au fost audiaţi în sediul Misiunii OSCE în Republica Moldova, care a contribuit în mare măsură la organizarea acestor audieri. La Tiraspol, delegaţii Curţii au audiat reclamanţii, precum şi alţi martori care se aflau în Transnistria în închisoarea nr. 3 din Tiraspol, precum şi martori care făceau parte din forţele armate ale Federaţiei Ruse, la cartierul general al Grupului Operaţional Rus din regiunea transnistreană a Republicii Moldova  („GOR”).

13. În total, delegaţii au audiat 43 de martori citaţi de către părţi şi de Curte. Şeful delegaţiei a acceptat cererea a trei martori de a li se păstra anonimatul, aceştia, prin urmare, fiind desemnaţi prin literele X, Y şi Z.

14. Alţi şapte martori citaţi pentru a fi audiaţi de către delegaţi nu s-au prezentat. La finele audierilor, la cererea delegaţilor, părţile au prezentat explicaţii scrise cu privire la motivele neprezentării martorilor şi măsurile întreprinse în vederea transmiterii către aceştia a citaţiilor Curţii.

Următorii martori nu s-au prezentat: Olga Căpăţînă, care a fost internată în spital chiar înainte de audieri, deoarece a fost agresată; Vladimir Gorbov şi Mihail Bergman, pe care guvernele pârâte au declarat că nu au putut să-i găsească; Petru Godiac, absenţa căruia nu a fost explicată; Valeriu Pasat, care nu se afla pe teritoriul Republicii Moldova; şi, în sfârşit, Valeriu Muravschi şi Petru Tăbuică, care nu au motivat absenţa lor.

Curtea regretă faptul neprezentării acestor martori, de exemplu, cea a comandantului Bergman, din motiv că a fost imposibil de găsit pentru a fi audiat de către delegaţi, fapt destul de greu de crezut, ţinând cont de notorietatea acestuia. În lipsa unor astfel de declaraţii, Curtea îşi rezervă dreptul de a trage concluziile care se impun.

15. Lista martorilor care s-au prezentat în faţa delegaţilor, precum şi rezumatul declaraţiilor lor pot fi găsite în anexa la prezenta hotărâre. Procesul-verbal integral al declaraţiilor martorilor a fost întocmit de către grefa Curţii şi anexat la dosar.

(c)Probele documentare

16. Pe lângă observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor, Curtea a luat în consideraţie numeroase documente prezentate de către părţi şi autorităţile transnistrene pe toată durata procedurilor: scrisorile dlui Ilie Ilaşcu; declaraţiile şi scrisorile dlui Andrei Ivanţoc; documente ale autorităţilor moldoveneşti cu privire la investigaţiile asupra reţinerii şi detenţiei reclamanţilor; declaraţiile scrise ale martorilor, inclusiv cele ale Olgăi Căpăţînă şi Petru Godiac; documente cu privire la procesul reclamanţilor la „Curtea Supremă de Justiţie a RMN” şi „graţierea” dlui Ilaşcu; documentele şi declaraţiile cu privire la Transnistria şi la prezenta cerere ale diferitelor autorităţi administrative din Republica Moldova şi Federaţia Rusă; extrase din presă care evocă declaraţii făcute de către politicieni şi alţi oficiali din Federaţia Rusă; documente oficiale cu privire la prezenţa militară a Federaţiei Ruse în Transnistria şi reglementarea diferendului transnistrean, inclusiv tratatele şi acordurile încheiate între Republica Moldova şi Transnistria, precum şi cele încheiate între Federaţia Rusă şi Transnistria, la fel ca şi casete video despre conflictul militar din anul 1992 şi situaţia din Transnistria.

17. Curtea de asemenea a luat cunoştinţă de anumite documente prezentate de către „Ministerul Justiţiei al RMN” prin intermediul Misiunii OSCE la Chişinău, în special extrase din fişele medicale ale reclamanţilor şi din registrele cu înregistrări despre vizitele şi coletele pe care le-au primit reclamanţii la locurile lor de detenţie. Guvernele pârâte, de asemenea, au prezentat documente ale Comisiei responsabile pentru aplicarea acordului din 21 iulie 1992 („Comisia Unificată de Control”, „CUC”).

18. De asemenea, Curtea a avut la dispoziţie mai multe documente publice cu privire la Transnistria şi situaţia reclamanţilor ale organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale precum OSCE, Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante („CPT”), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei şi Consiliul Uniunii Interparlamentare.

ÎN FAPT

I.RECLAMANŢII

19. Reclamanţii, cetăţeni ai Republicii Moldova la momentul depunerii cererii, s-au născut în 1952, 1955, 1961 şi, respectiv, 1963. La momentul depunerii acestei cereri, ei erau deţinuţi în regiunea transnistreană a Republicii Moldova.

20. Deşi era deţinut, dl Ilaşcu a fost ales ca deputat de două ori în Parlamentul Republicii Moldova în perioada 1994-2000. În calitate de deputat în Parlament, el a fost desemnat să facă parte din delegaţia Moldovei la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. La 4 octombrie 2000, dl Ilaşcu a dobândit cetăţenia română. În luna decembrie a anului 2000, el a fost ales senator în Parlamentul României şi desemnat ca membru al delegaţiei române la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

21. Dl Leşco şi dl Ivanţoc au dobândit cetăţenia română în anul 2001.

22. Dl Ilaşcu a fost eliberat la 5 mai 2001, de atunci el locuieşte la Bucureşti (România). Domiciliile celui de-al doilea şi al treilea reclamant sunt în Chişinău (Republica Moldova), pe când domiciliul celui de-al patrulea reclamant este în Tiraspol (Transnistria, Republica Moldova). În prezent, ultimii trei reclamanţi sunt deţinuţi în Tiraspol.

23. Ţinând cont de faptul că, aşa precum pretind reclamanţii, ei se aflau în imposibilitate de a se adresa direct Curţii, cererea a fost depusă de către soţiile acestora, respectiv dna Nina Ilaşcu, dna Tatiana Leşco şi dna Eudochia Ivanţoc, şi de către sora celui de-al patrulea reclamant, dna Raisa Petrov-Popa.

24. Cel de-al doilea reclamant a fost reprezentat la Curte de către dl Alexandru Tănase, avocat în cadrul baroului din Chişinău. Ceilalţi reclamanţi au fost reprezentaţi de către dl Corneliu Dinu din cadrul baroului din Bucureşti, până la decesul acestuia în decembrie 2002. Începând cu luna ianuarie a anului 2003 ei au fost reprezentaţi de către dl Vladislav Gribincea, avocat în cadrul baroului din Chişinău.

II.STABILIREA FAPTELOR

25. Pentru a stabili faptele, Curtea s-a bazat pe probe documentare, observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor audiaţi la Chişinău şi Tiraspol.

26. La evaluarea probelor, în scopul stabilirii faptelor, Curtea consideră  drept pertinente următoarele:

i. Pentru a evalua atât probele scrise, cât şi cele orale, Curtea a aplicat, în general, până la momentul dat, criteriul „dincolo de un dubiu rezonabil”. O astfel de probă poate rezulta din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii similare şi incontestabile ale faptelor; pe lângă aceasta, comportamentul părţilor în cadrul eforturilor întreprinse de Curte pentru a obţine probele, poate constitui un element care urmează a fi luat în consideraţie (a se vedea mutatis mutandis, Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Series A no. 25, pp.64-65, §161; şi Salman v. Turkey [GC], no. 21986/93, §100, ECHR 2000-VII).

ii. Cu privire la declaraţiile martorilor în faţa delegaţilor, Curtea este conştientă de dificultăţile care ar putea apărea în evaluarea unor astfel de declaraţii obţinute prin intermediul traducătorilor; prin urmare, se acordă o atenţie deosebită sensului şi valorii declaraţiilor formulate de martori în faţa delegaţilor. Curtea, de asemenea, este conştientă de faptul că un număr semnificativ de fapte relevante cauzei se referă la evenimente care au avut loc mai mult de zece ani în urmă, într-un context neclar şi deosebit de complex, fapt care determină inevitabil un anumit grad de imprecizie cu privire la date, precum şi la alte detalii. Ea nu consideră că acest fapt poate prin sine să creeze dubii asupra credibilităţii declaraţiilor martorilor.

iii. Într-o cauză în care există păreri contradictorii şi opuse, Curtea, în mod inevitabil, se confruntă cu dificultăţi pe care le întâmpină orice instanţă de fond la stabilirea faptelor, ţinând cont, de exemplu, de faptul că nu posedă cunoştinţe directe şi detaliate despre condiţiile dintr-o anumită regiune. Pe lângă aceasta, Curtea nu are puterea de a constrânge martorii să se prezinte. În această cauză, din cei 51 de martori invitaţi să se prezinte la audieri, 7 nu s-au prezentat. În consecinţă, Curtea a trebuit să se confrunte cu sarcina dificilă de a stabili faptele în absenţa unor declaraţii potenţial importante.

27. Cu ajutorul părţilor, Curtea a efectuat o vizită de constatare a faptelor la faţa locului, în cursul căreia ea a audiat 43 de martori:

a) cu privire la circumstanţele particulare ale reţinerii, condamnării şi detenţiei reclamanţilor: reclamanţii; dna Tatiana Leşco şi dna Eudochia Ivanţoc, soţiile celui de-al doilea şi al treilea reclamant; dna Raisa Petrov-Popa, sora celui de-al patrulea reclamant; dl Ştefan Urîtu, deţinut în anul 1992, împreună cu reclamanţii; dl Constantin Ţîbîrnă, medicul care a examinat reclamanţii în perioada 1995-1998 când aceştia erau deţinuţi la Tiraspol şi Hlinaia; dl Nicolae Leşanu, medicul care a examinat reclamanţii în perioada 1995-1997 când erau deţinuţi în Tiraspol şi Hlinaia; dl Vladimir Golovachev, şeful Închisorii nr. 2 din Tiraspol; dl Stepan Cerbebşi, şeful Închisorii Hlinaia în perioada 1992-2001; dl Serghei Cutovoi, şeful Închisorii Hlinaia; dl Efim Samsonov, ”şeful Departamentului Medical al instituţiilor penitenciare din RMN”; şi dl Vasilii Semenciuc, medic la Închisoarea Hlinaia începând cu anul 1995;

b) cu privire la măsurile întreprinse de către Republica Moldova pentru eliberarea reclamanţilor şi relaţiile dintre Republica Moldova, Federaţia Rusă şi Transnistria, diferiţi oficiali şi oameni politici moldoveni: dl Dumitru Postovan, Procuror General al Republicii Moldova între 1990 şi luna iulie a anului 1998; dl Valeriu Catană, Procuror General al Republicii Moldova între 31 iulie 1998 şi 29 iulie 1999; dl Vasile Rusu, Procuror General al Republicii Moldova începând cu 18 mai 2001; dl Vasile Sturza, adjunctul Procurorului General al Republicii Moldova între 1990 şi 1994 şi ministru al Justiţiei între 1994 şi 1998; dl Z., un fost ministru al Republicii Moldova; dl Victor Vieru, viceministru al Justiţiei din anul 2001; dl X., un fost funcţionar de rang înalt din Republica Moldova; dl Mircea Snegur, Preşedinte al Republicii Moldova în perioada 1990-1996; dl Alexandru Moşanu, Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 1990-1992; dl Y., un fost diplomat; dl Andrei Sangheli, Prim-ministru al Republicii Moldova în perioada 1992-1997; dl Anatol Plugaru, ministru al Securităţii Republicii Moldova în perioada 1991-1992; dl Nicolai Petrică, general în armata Republicii Moldova în perioada 1992-1993; dl Andrei Stratan, fost director al Departamentului vamal; dl Vladimir Molojen, director al Departamentului Tehnologii Informaţionale; dl Ion Costaş, ministru al Apărării în perioada 1991-1992; dl Valentin Sereda, director al Departamentului instituţiilor penitenciare din Republica Moldova; dl Victor Berlinschi, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în perioada 1990-1994; dl Constantin Oboroc, adjunct al Primului-ministru în perioada 1991-1992 şi consilier al Preşedintelui Republicii Moldova în perioada 1993-1996; dl Mihail Sidorov, deputat în Parlamentul Republicii Moldova; şi dl Pavel Creangă, ministru al Apărării Republicii Moldova în perioada 1992-1997;c) cu privire la prezenţa GOR şi a contingentului militar de menţinere a păcii al Federaţiei Ruse în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, militari din unităţile respective: generalul Boris Sergheev, comandant al GOR; colonelul Alexandr Verguz, ofiţer la comandamentul GOR; locotenent-colonelul Vitalius Radzevicius, fost membru al comandamentului GOR; colonelul Anatolii Zverev, comandant al contingentului militar de menţinere a păcii al Federaţiei Ruse în regiunea transnistreană a Republicii Moldova; locotenent-colonelul Boris Leviţkii, preşedintele tribunalului militar în cadrul GOR; locotenent-colonelul Valerii Şamaev, procuror militar în cadrul GOR; şi Vasilii Timoşenko, fost procuror militar în cadrul Armatei a Paisprezecea şi GOR.III.CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI

A. Destrămarea URSS şi conflictul moldo–transnistrean cu privire la separarea Transnistriei

1.Destrămarea URSS, separarea Transnistriei şi independenţa Republicii Moldova

28. Creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească era formată dintr-o parte a Basarabiei luată de la România la 28 iunie 1940 ca rezultat al Pactului Molotov – Ribbentrop încheiat între URSS şi Germania, locuită majoritar de o populaţie vorbitoare de limba română, şi dintr-o porţiune de pământ situată în partea stângă a Nistrului în Ucraina (URSS), Transnistria, care i-a fost anexată în anul 1940 şi care era locuită de o populaţie a cărei componenţă lingvistică era în anul 1989, conform datelor oficiale, de 40% moldoveni, 28% ucraineni, 24% ruşi şi 8% alţii. Limba rusă a devenit limba oficială a noii republici sovietice. În viaţa publică, autorităţile sovietice au impus scrierea în limba română cu caractere chirilice, care devenise astfel „limba moldovenească”, şi care era pe locul doi după limba rusă[1].

29. În lunile august şi septembrie ale anului 1989, Sovietul Suprem al Moldovei a adoptat două legi care introduceau alfabetul latin pentru scrierea în limba română (moldovenească), instituind această limbă ca prima limbă oficială a statului, în locul limbii ruse.

La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem a adoptat un nou drapel tricolor (roşu, galben, albastru) cu stema moldovenească şi imnul naţional, care, la acea dată, era acelaşi ca şi al României. În luna iunie a anului 1990, având ca imbold mişcările de autonomie şi independenţă din cadrul Uniunii Sovietice, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi-a schimbat denumirea în Republica Sovietică Socialistă Moldova. Ea şi-a proclamat suveranitatea la 23 iunie 1990 (extrase din documentul OSCE din 10 iunie 1994, a se vedea nota de la paragraful 28 de mai sus).

La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova şi-a schimbat denumirea în Republica Moldova.

30. La 2 septembrie 1990, a fost proclamată „Republica moldovenească nistreană” („RMN”). La 25 august 1991, „Consiliul Suprem al RMN” a adoptat declaraţia de independenţă a „RMN”.

Până în prezent, „RMN” nu este recunoscută de comunitatea internaţională.

31. La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova care cuprindea şi Transnistria. La acea dată, Republica Moldova nu avea armată proprie, primele încercări de a o crea având loc câteva luni mai târziu. Parlamentul Republicii Moldova a cerut guvernului URSS „demararea negocierilor cu Guvernul Republicii Moldova pentru a pune capăt ocupaţiei ilegale a teritoriului Republicii Moldova şi retragerea trupelor militare sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova”.

32. După declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, Armata a Paisprezecea a regiunii militare din Odessa a Ministerului Apărării al URSS („Armata a Paisprezecea”), a cărui cartier general se afla la Chişinău începând cu anul 1956, a rămas pe teritoriul Republicii Moldova. Transferuri importante de echipamente au fost semnalate totuşi, începând cu anul 1990: printre altele, mari cantităţi de echipamente au început să fie retrase de pe teritoriul Republicii Moldova.

33. Pe parcursul anului 1991, Armata a Paisprezecea se compunea din câteva mii de soldaţi, unităţi de infanterie, artilerie (dotate în special cu un sistem de rachete anti-aeriene), blindate şi aviaţie (inclusiv avioane şi elicoptere de luptă) şi avea mai multe depozite de muniţii, inclusiv unul dintre cele mai mari depozite de muniţii din Europa, situat la Colbasna, în Transnistria.

34. În afara armamentului Armatei a Paisprezecea, DOSAAF-ul, „Asociaţia benevolă de ajutor al armatei, aviaţiei şi flotei” (ДОСААФ–Добровольное Общество Содействия Армии, Авиации и Флоту), situat pe teritoriul Republicii Moldova, care era o organizaţie de stat creată în anul 1951 cu scopul pregătirii populaţiei civile în caz de război, dispunea de depozite cu muniţii.

După proclamarea independenţei Republicii Moldova, echipamentul DOSAAF-ului situat pe partea teritoriului controlat de Guvernul Moldovei a trecut în posesia acestuia, iar restul bunurilor, situate în Transnistria, în posesia separatiştilor transnistreni.

35. La 6 septembrie 1991, „Sovietul Suprem al Republicii Moldoveneşti Nistrene” a adoptat o ordonanţă prin care a plasat sub jurisdicţia „Republicii Nistrene” toate instituţiile publice, întreprinderile, organizaţiile, unităţile de miliţie, procuratura, organele justiţiei, unităţile KGB-ului şi alte organe situate în Transnistria, cu excepţia unităţilor militare ale forţelor armate sovietice. Ofiţerii, subofiţerii şi alţi militari ai unităţilor militare staţionate în Transnistria au fost chemaţi „să dea dovadă de solidaritate civică şi să se mobilizeze pentru a apăra Republica Nistreană alături de reprezentanţii muncitoriilor, în cazul invaziei forţelor din Republica Moldova”.

36. La 18 septembrie 1991, „Preşedintele Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene” a decis să plaseze unităţile forţelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicţia acestei „Republici”.

37. Prin decretul nr. 234 din 14 noiembrie 1991, Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, a declarat ca fiind proprietate a Republicii Moldova, muniţiile, armamentul, mijloacele de transport militare, bazele militare şi alte bunuri aparţinând unităţilor militare ale forţelor armate sovietice staţionate pe teritoriul Republicii Moldova.

38. La 8 decembrie 1991, Republica Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina au semnat acordul de la Minsk, prin care s-a constatat încetarea existenţei URSS şi constituirea Comunităţii Statelor Independente („CSI”– a se vedea paragraful 290 de mai jos).

39. La 21 decembrie 1991, unsprezece state-membre ale URSS, printre care Republica Moldova şi Ucraina, au semnat declaraţia de la Alma-Ata care confirma şi extindea acordul de la Minsk privind crearea CSI. Declaraţia de la Alma-Ata a confirmat, de asemenea, că în virtutea creării CSI, URSS a încetat să mai existe şi că CSI nu era nici stat, nici entitate supra-statală. De asemenea, a fost creat un Consiliu al şefilor de guverne al CSI, care a decis să susţină Federaţia Rusă în calitate de succesor al URSS în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, inclusiv în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, precum şi în cadrul altor organizaţii internaţionale.

40. La 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit stat membru al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La 2 martie 1992, ea a fost admisă în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

41. La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat, cu anumite rezerve, tratatul de aderare a Republicii Moldova  la CSI, semnat de Preşedintele Republicii Moldova la Alma-Ata la 21 decembrie 1991 (a se vedea paragraful 293 de mai jos).

2.Conflictul armat (1991 – 1992)

42. Depoziţiile obţinute la faţa locului de către delegaţii Curţii au confirmat că pe parcursul conflictului au avut loc operaţiuni militare (anexa: dl Urîtu §§ 64-66 şi 69-71; X §§ 216, 218 şi 220; dl Snegur §§ 230 şi 238; dl Moşanu §§ 243-245; Y § 254; Z §§ 271 şi 277-281; generalul Petrică §§ 296-297 şi 299; dl Costaş §§ 401, 405-407 şi 409 şi dl Creangă §§ 457-460); acest fapt este de asemenea confirmat şi în alte documente din dosar.

Guvernele pârâte nu au contestat veridicitatea informaţiilor detaliate prezentate mai jos, acordând totuşi acestor fapte interpretări diferite (a se vedea paragrafele 50, 56-57, 60 şi 62-64 de mai jos).

43. Începând cu anul 1989, în sudul (Găgăuzia) şi estul (Transnistria) Moldovei au început să fie organizate mişcări de rezistenţă contra independenţei Republicii Moldova.

44. Confruntări armate de importanţă redusă între separatiştii transnistreni şi poliţia moldovenească au avut loc începând cu luna noiembrie a anului 1990 în estul ţării, la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului.

45. În lunile următoare, autorităţile transnistrene au mobilizat detaşamente paramilitare numite „detaşamente muncitoreşti”, în baza cărora în anul 1991 a fost creată „garda republicană” profesională complet echipată (a se vedea documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, nota la paragraful 28 de mai sus).

46. Reclamanţii pretind că, la 19 mai 1991, ministrul Apărării al URSS a ordonat comandantului Armatei a Paisprezecea, generalul Netkatchev, mobilizarea militarilor din rezervă pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a Paisprezecea dislocată în Transnistria şi menţinerea acestor trupe şi a echipamentului militar în stare de luptă. El ar fi justificat acest ordin astfel: „ţinând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rus şi că situaţia s-a înrăutăţit, noi trebuie să-l apărăm prin toate mijloacele”.

47. La 1 decembrie 1991, în raioanele de pe malul stâng al Nistrului (Transnistria) au fost organizate alegeri prezidenţiale, declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti. Dl Igor Smirnov a fost ales „Preşedinte al RMN”.

48. Printr-un decret emis la 5 decembrie 1991 dl Smirnov a decis să plaseze „unităţile militare ataşate în special circumscripţiei militare din Odessa, dislocate în Republica Moldovenească Nistreană, sub comandamentul şefului Departamentului naţional de apărare şi securitate a Republicii Moldoveneşti Nistrene”. Şefului acestui departament, dl Gennady I. Iakovlev, de altfel, comandant al Armatei a Paisprezecea (a se vedea paragraful 53 de mai jos), i-a fost ordonat să ia toate măsurile necesare pentru încetarea cedării şi remiterii armamentului, a echipamentului şi bunurilor armatei sovietice aflate în posesia unităţilor militare dislocate în Transnistria. Scopul declarat al acestei măsuri a fost de a conserva, în beneficiul regimului separatist din Transnistria, armamentul, echipamentul şi patrimoniul armatei sovietice situat în Transnistria.

49. În decembrie 1991, autorităţile moldoveneşti l-au reţinut pe general-locotenentul Iakovlev pe teritoriul Ucrainei, acuzându-l de faptul că a ajutat separatiştii transnistreni să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a Paisprezecea. El a fost adus pe teritoriul Republicii Moldova pentru a fi anchetat.

50. Potrivit reclamanţilor, general-locotenentul Iakovlev a fost reţinut de către autorităţile moldoveneşti şi acuzat de înarmarea separatiştilor. După reţinerea sa, el ar fi făcut declaraţii care confirmau intervenţia Federaţiei Ruse în conflict şi ajutorul acordat Transnistriei, declaraţii înregistrate pe circa zece casete. Totuşi, general-locotenentul Iakovlev a fost eliberat, conform declaraţiilor reclamanţilor, ca urmare a intervenţiei pe lângă autorităţile moldoveneşti a generalului rus Nicolai Stolearov, venit la Chişinău de la Moscova anume în acest scop.

Guvernul Republicii Moldova  n-a făcut nici un comentariu cu privire la acest subiect.

Chiar dacă câţiva martori au confirmat aceste fapte (anexa, dl Urîtu § 66; dl Postovan § 182; Z § 272 şi dl Plugaru § 286), Curtea nu poate conchide ca fiind un fapt stabilit, dincolo de un dubiu rezonabil, eliberarea generalului Iakovlev în schimbul mai multor poliţişti moldoveni, prizonieri ai forţelor transnistrene. Curtea a obţinut declaraţii diferite cu privire la motivele exacte ale eliberării generalului Iakovlev şi, în absenţa oricăror probe documentare referitoare la desfăşurarea anchetei şi eliberarea acestuia, Curtea nu poate nici respinge şi nici accepta declaraţiile martorilor, majoritatea dintre ele fiind, în general, credibile în opinia delegaţilor Curţii.

În schimb, Curtea notează faptul că toţi martorii audiaţi cu privire la acest subiect au declarat că un general rus a venit de la Moscova pentru a obţine eliberarea generalului Iakovlev.

Din acest moment, Curtea consideră ca fiind stabilit, dincolo de un dubiu rezonabil, faptul că autorităţile Federaţiei Ruse au intervenit pe lângă autorităţile moldoveneşti pentru a obţine eliberarea general-locotenentului Iakovlev.

51. La sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, au izbucnit confruntări violente între forţele separatiste transnistrene şi forţele de ordine moldoveneşti, care s-au soldat cu câteva sute de morţi.

52. Reclamanţii au prezentat o serie de fapte care confirmă desfăşurarea luptelor. Aceste fapte nu au fost contestate nici de guvernele pârâte şi nici de declaraţiile obţinute la faţa locului de către delegaţi.

53. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi Consiliului de Securitate al ONU, Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moşanu şi Prim-ministrul, Valeriu Muravschi, au protestat împotriva ocupaţiei la 3 decembrie 1991 a oraşelor moldoveneşti Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol şi Râbniţa situate pe malul stâng al râului Nistru, de Armata a Paisprezecea plasată sub comandamentul general-locotenentului Iakovlev începând de la o dată care nu a fost precizată. Ei au acuzat autorităţile URSS, în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că au fost la originea acestor acţiuni. Militarii Armatei a Paisprezecea au fost acuzaţi că au distribuit echipament militar separatiştilor din Transnistria şi că au organizat separatiştii în detaşamente militare care terorizau populaţia civilă.

54. Printr-un decret emis la 26 decembrie 1991, dl Smirnov, „Preşedintele RMN”, a creat „Forţele armate ale RMN” din trupe şi alte formaţiuni staţionate pe teritoriul „RMN”, cu excepţia forţelor armate care constituiau „Forţele strategice de menţinere a păcii”.

55. În luna ianuarie a anului 1992, general-locotenentul Iakovlev a fost eliberat din funcţia de comandant al Armatei a Paisprezecea de către comandamentul forţelor armate unite al CSI. Prin decizia din 29 ianuarie 1992 a comandantului-şef al forţelor armate unite ale CSI, general-locotenentul Iakovlev a fost pus la dispoziţia comisariatului militar din regiunea Primorski, oraşul Odessa (Ucraina).

56. În anii 1991–1992, ca urmare a confruntărilor cu forţele de ordine moldoveneşti, mai multe unităţi militare aparţinând URSS, ulterior Federaţiei Ruse, au trecut cu tot cu muniţia lor de partea separatiştilor transnistreni, în timp ce numeroase echipamente militare ale Armatei a Paisprezecea au ajuns în posesia separatiştilor.

Părţile nu se pun de acord asupra modului în care aceste arme au trecut în posesia transnistrenilor.

57. Reclamanţii susţin că Armata a Paisprezecea a înarmat separatiştii în două moduri: pe de o parte, depozitele de muniţii aparţinând Armatei a Paisprezecea au fost deschise separatiştilor şi, pe de altă parte, militarii Armatei a Paisprezecea nu au opus rezistenţă, atunci când miliţieni şi civili separatişti au încercat să acapareze echipamentul militar şi muniţiile. De exemplu, nici o forţă nu a fost opusă Comitetului femeilor transnistrene condus de Galina Andreeva.

Curtea ia notă de explicaţia dată de către un militar al GOR (a se vedea anexa, colonelul Verguz, § 359) cu privire la sechestrarea armelor prin folosirea forţei de către femei şi copii şi observă că ea este contestată de către toţi martorii moldoveni audiaţi la acest subiect.

Curtea consideră ca fiind foarte puţin probabil faptul că femeile şi copiii au putut sechestra arme şi muniţii păzite de către militari înarmaţi din antredepozite închise, fără acordul acestor militari.

În concluzie, Curtea consideră ca fiind stabilit, dincolo de un dubiu rezonabil, că separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a Paisprezecea staţionate în Transnistria. Militarii Armatei a Paisprezecea au ales să nu se opună separatiştilor veniţi să se înarmeze din depozitele acestei armate; dimpotrivă, în multe cazuri, ei i-au ajutat pe separatişti să se echipeze, livrându-le arme şi deschizându-le aceste depozite (a se vedea anexa, dnii Urîtu § 65; Petrov-Popa § 130; Postovan §§ 182 şi 201; Costaş § 407 şi Creangă § 457).

58. Reclamanţii au susţinut faptul că militarii Armatei a Paisprezecea s-au alăturat separatiştilor cu acordul superiorilor lor.

59. Batalionul de genişti din Parcani al Armatei a Paisprezecea, la ordinul generalului Butkevich, a trecut de partea separatiştilor. Această informaţie a fost confirmată de către Guvernul rus. Reclamanţii au mai adăugat că la ziua „transferului”, geniştii dispuneau de un număr important de automate kalaşnikov, de gloanţe, pistoale de tip TT şi Makarov, grenade şi aruncătoare de grenade, la fel şi de lansatoare de rachete aer-sol. Anume acest batalion a distrus podurile din Dubăsari, Gura Bâcului-Bâcioc şi Coşniţa.   

Reclamanţii au afirmat, de asemenea, că, la 20 iulie 1992, separatiştilor din unităţile Armatei a Paisprezecea le-au fost transferate vehicule de luptă blindate, aruncătoare de mine, tancuri şi vehicule de transport blindate. Mai mult, în timpul luptelor, opt elicoptere ale Armatei a Paisprezecea au participat la transportarea muniţiilor şi răniţilor de partea separatiştilor.

Într-o declaraţie scrisă adresată Curţii de către reprezentantul dlui Leşco la 19 noiembrie 2001, doamna Olga Căpăţînă, fostă voluntară recrutată de Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova în perioada 15 martie-15 august 1992, a indicat că pe parcursul acestor 5 luni, după cum de altfel rezultă şi dintr-o confirmare eliberată de acest minister, ea a lucrat în cadrul statului major al armatei ruse, în centrul de comandament şi spionaj al Armatei a Paisprezecea, sub numele de Olga Suslina. Cu această ocazie, ea a transmis Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova sute de documente care confirmau participarea trupelor ruseşti la acţiunile armate şi aportul masiv de armament din partea lor. De asemenea, ea a adunat informaţii care dovedeau că acţiunile militare ale separatiştilor erau dirijate de către Armata a Paisprezecea, care îşi coordona toate acţiunile cu Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.

60. Reclamanţii au susţinut că mii de cazaci ruşi au venit din Rusia pentru a lupta de partea separatiştilor, iar Uniunea Cazacilor, asociaţie rusă, a fost recunoscută de către autorităţile Federaţiei Ruse. Ei au declarat că sosirea cazacilor din Rusia n-a fost împiedicată de către autorităţile Federaţiei Ruse, deşi Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, le ceruse acest lucru. Dimpotrivă, ofiţeri ai Armatei a Paisprezecea au primit de la începutul lunii martie a anului 1992 în jur de opt sute de cazaci pe care i-au înarmat. Reclamanţii au susţinut la acest subiect că, în timp ce în anul 1988 nici un cazac nu se afla pe teritoriul Republicii Moldova, în prezent aproape zece mii de cazaci sosiţi din Federaţia Rusă locuiesc pe teritoriul transnistrean.

Guvernul Federaţiei Ruse a subliniat, pe de o parte, că putem găsi cazaci şi în alte părţi ale lumii, iar, pe de altă parte, fiecare persoană are dreptul la libera circulaţie.

Curtea notează că mai multe documente din dosar, precum şi declaraţii obţinute de către delegaţi, atestă sosirea masivă a cazacilor şi altor cetăţeni ruşi în Transnistria pentru a lupta de partea separatiştilor. Ea mai notează, de asemenea, că Guvernul Federaţiei Ruse nu a negat aceste fapte.

Prin urmare, Curtea constată, dincolo de un dubiu rezonabil, că cetăţeni ruşi au sosit într-un număr mare în Transnistria pentru a lupta alături de separatiştii transnistreni contra forţelor moldoveneşti.

61. Într-o carte editată în anul 1996 de către editura „Vneshtorgizdat” şi intitulată „Generalul Lebed - enigma Rusiei”, autorul, Vladimir Polouşin, descrie, în baza unor ample informaţii susţinute prin documente, ajutorul acordat de către Federaţia Rusă separatiştilor transnistreni. Cartea face referire, cu titlu de exemplu, la crearea de către generalul Lebed a Cartierului general de apărare comună ruso-transnistrean şi participarea Armatei a Paisprezecea la operaţiuni militare desfăşurate de forţele transnistrene împotriva „duşmanului”, a Republicii Moldova.

Referindu-se la această carte, reclamanţii au menţionat, cu titlu de exemplu, distrugerea la 30 iunie 1992 a unei unităţi moldoveneşti la Chiţcani de către această armată şi bombardarea de către Armata a Paisprezecea a mai multor poziţii moldoveneşti la Coşniţa, Dubăsari, Slobozia şi Hârbovăţ între 1 iunie şi 31 iulie 1992.

Celelalte părţi nu au formulat comentarii cu privire la informaţiile conţinute în această carte.

62. Reclamanţii au susţinut, printre altele, că capetele podurilor situate pe malul stâng al Nistrului au fost minate de către militarii Armatei a Paisprezecea.

Curtea notează că un martor implicat direct şi la cel mai înalt nivel în operaţiunile militare pe parcursul conflictului a afirmat că o parte a teritoriului situată în partea stângă a Nistrului a fost minată; că acest lucru a fost efectuat de către specialişti şi că armata moldovenească la sfârşitul conflictului a recurs la specialişti străini pentru a o demina (anexa, dl Costaş § 406). Aceste informaţii nu au fost contestate de către celelalte părţi.

Ţinând cont de credibilitatea acestui martor, Curtea poate considera ca stabilit faptul că o parte a teritoriului Republicii Moldova situată în partea stângă a Nistrului a fost minată de către forţele opuse armatei moldoveneşti. În schimb, ea notează că acest martor n-a putut afirma categoric că minele au fost puse de către militarii Armatei a Paisprezecea, dar pur şi simplu, a susţinut că, logic, un lucru de acest nivel tehnic nu putea fi efectuat decât de profesionişti, în acele împrejurări, de militari ai Armatei a Paisprezecea. Ea notează, de asemenea, că acest martor a afirmat că separatiştii au pus stăpânire pe minele anti-personal care se găseau în arsenalul Armatei a Paisprezecea. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că această afirmaţie nu este certă dincolo de un dubiu rezonabil şi că nu poate fi considerat ca fiind stabilit faptul că militarii Armatei a Paisprezecea sau ai GOR au minat partea stângă a Nistrului.

63. La rândul său, Guvernul Republicii Moldova a afirmat că el niciodată nu a pretins că armata Federaţiei Ruse a fost dislocată legal pe teritoriul Republicii Moldova şi nici că Armata a Paisprezecea nu s-a implicat în conflictul transnistrean.

Dimpotrivă, el a susţinut că, după precum rezultă din declaraţiile obţinute de delegaţii Curţii, Armata a Paisprezecea s-a angajat activ, direct şi indirect, în conflictul transnistrean împotriva forţelor armate ale Republicii Moldova. Separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze din arsenalul Armatei a Paisprezecea şi cu complicitatea acesteia. Guvernul Republicii Moldova  a considerat că nu sunt credibile afirmaţiile potrivit cărora femeile au sechestrat prin forţă arme şi muniţii din arsenalul Armatei a Paisprezecea. În plus, nici un militar al Federaţiei Ruse nu a fost sancţionat pentru neglijenţă sau complicitate la sechestrarea echipamentului din arsenalul Armatei a Paisprezecea.

64. Guvernul Federaţiei Ruse a susţinut faptul că Armata a Paisprezecea se afla în Moldova atunci când s-a declanşat conflictul din Transnistria. Ei au declarat, de asemenea, că forţele militare ruseşti nu au luat parte la acest conflict şi nu au fost implicate în faptele denunţate. Totuşi, măsuri corespunzătoare conform dreptului internaţional au fost întreprinse atunci când acţiuni armate ilegale au fost desfăşurate împotriva militarilor Armatei a Paisprezecea. La modul general, Guvernul Federaţiei Ruse este gata să accepte ipoteza că persoane care pretindeau a fi din cadrul Armatei a Paisprezecea ar fi putut participa la faptele denunţate, dar subliniază că, dacă acest lucru ar fi corespuns realităţii, asemenea acţiuni ar fi constituit o încălcare gravă a legislaţiei Federaţiei Ruse şi persoanele responsabile ar fi fost pedepsite.

Guvernul Federaţiei Ruse a mai adăugat că Federaţia Rusă a rămas neutră în acest conflict. În particular, ea nu a susţinut în nici un mod, militar sau financiar, părţile la conflict.

65. Curtea relevă faptul că toţi martorii moldoveni audiaţi au confirmat în mod categoric implicarea activă, directă sau indirectă, a Armatei a Paisprezecea, şi ulterior a GOR, în transferul armelor către separatiştii transnistreni. Ei, de asemenea, au confirmat participarea militarilor ruşi la conflict, în special, implicarea în conflict a tancurilor purtând drapelul Federaţiei Ruse, tragerile în direcţia poziţiilor moldoveneşti din direcţia unităţilor Armatei a Paisprezecea şi transferul unui mare număr de militari ai Armatei a Paisprezecea în rezervă pentru a le permite să lupte alături de transnistreni sau să pregătească aceşti combatanţi (anexa, dl Costaş § 406 şi dl Creangă § 457).

Aceste afirmaţii sunt coroborate de informaţiile conţinute în raportul OSCE nr. 4 din 29 iulie 1993, anexat la dosar de către Guvernul român, precum şi de alte surse (anexa, dl Moşanu § 244). La acest subiect, Curtea relevă atât abundenţa, cât şi caracterul detaliat al informaţiilor de care ea dispune.

Curtea nu vede nici un motiv pentru a pune la îndoială credibilitatea martorilor moldoveni audiaţi şi notează că afirmaţiile lor sunt coroborate de către Guvernul Republicii Moldova  care a confirmat faptele respective în toate observaţiile depuse de-a lungul întregii proceduri.

În ceea ce priveşte pretinsa apartenenţă a martorilor la cercurile politice opuse Federaţiei Ruse, invocată de către Guvernul Federaţiei Ruse, Curtea notează că ea nu a fost confirmată.

De altfel, declaraţiile obţinute nu permit Curţii să evalueze în mod exact raportul de forţe între părţile la conflict. Totuşi, ţinând cont de ajutorul acordat de către trupele Armatei a Paisprezecea forţelor separatiste şi transferul masiv de arme şi muniţii din arsenalul Armatei a Paisprezecea separatiştilor, este sigur că armata moldovenească se afla într-o situaţie de inferioritate, ceea ce a împiedicat-o să-şi restabilească controlul asupra Transnistriei (anexa, Z § 271 şi dl Costaş § 401).

66. La 5 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva tăcerii autorităţilor Federaţiei Ruse, pe care a calificat-o drept complicitate, în ceea ce priveşte pretinsul ajutor acordat separatiştilor din Transnistria de către grupele armate de cazaci venite din Rusia, aparţinând Uniunii Cazacilor, asociaţie recunoscută de autorităţile Federaţiei Ruse. Parlamentul Republicii Moldova  a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să intervină în vederea retragerii imediate a cazacilor ruşi de pe teritoriul Republicii Moldova.

67. La 23 martie 1992, miniştrii Afacerilor Externe ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei s-au reunit la Helsinki, unde au adoptat o declaraţie prin care au stabilit un anumit număr de principii pentru reglementarea paşnică a conflictului. În cadrul unor reuniuni ulterioare, care au avut loc în lunile aprilie şi mai ale anului 1992 la Chişinău, cei patru miniştri au decis formarea unei Comisii cvadripartite şi a unui grup de observatori militari în vederea supravegherii aplicării unei eventuale încetări a focului.

68. La 24 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva amestecului Federaţiei Ruse în treburile interne ale Republicii Moldova, după ce Prezidiumul Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse a făcut, la 20 martie 1992, o declaraţie prin care a indicat Republicii Moldova soluţii pentru reglementarea conflictului din Transnistria cu respectarea drepturilor „poporului transnistrean”.

69. La 28 martie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, a decretat stare de urgenţă. El a notat că nişte „aventurieri” au creat în partea stângă a Nistrului, „nu fără ajutor din exterior”, „un pseudo-stat” şi că „înarmaţi până-n dinţi cu echipament militar din cel mai performant al armatei sovietice”, au declanşat un conflict armat, încercând orice pentru intervenţia în acest conflict a Armatei a Paisprezecea a Forţelor armate unite ale CSI. În virtutea stării de urgenţă, Ministerele moldoveneşti al Securităţii Naţionale şi de Interne, precum şi alte autorităţi competente, împreună cu unităţile Armatei Naţionale, au fost însărcinate de către Preşedinte să ia toate măsurile necesare pentru desfiinţarea şi dezarmarea formaţiunilor armate ilegale şi pentru găsirea şi deferirea justiţiei a tuturor autorilor crimelor contra organelor de stat şi a populaţiei Republicii. Iniţiatorii „aşa-zisei republici moldoveneşti nistrene” şi complicii lor au fost somaţi să desfiinţeze formaţiunile armate ilegale şi să se predea autorităţilor Republicii Moldova.

70. Prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, Preşedintele Federaţiei Ruse a plasat formaţiunile militare ale fostei URSS staţionate pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv cele din stânga Nistrului, sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, Armata a Paisprezecea devenind astfel Grupul operaţional al Federaţiei Ruse din regiunea transnistreană a Republicii Moldova („GOR” sau, precum se numea anterior, „Armata a Paisprezecea”).

71. Prin decretul nr. 84 din 1 aprilie 1992, „Preşedintele RMN”, dl Smirnov, l-a destituit pe general-locotenentul Iakovlev din funcţia sa de şef al „Departamentului de apărare şi securitate al RMN”.

72. La 2 aprilie 1992, generalul Netkatchev, comandantul GOR (Armata a Paisprezecea), a ordonat forţelor moldoveneşti care au încercuit oraşul Tighina (Bender), ocupat de separatişti, să se retragă imediat, în caz contrar, armata rusă urmând să riposteze.

73. Reclamanţii pretind că după acest ultimatum adresat de către generalul Netkatchev, pe poligonul din Tiraspol al Armatei a Paisprezecea au început exerciţii militare comune ale militarilor Armatei a Paisprezecea şi separatiştilor.

74. La 4 aprilie 1992, Preşedintele Moldovei, dl Snegur, a expediat o telegramă şefilor de stat ai ţărilor-membre ale CSI, comandamentului Forţelor armate unite ale CSI şi comandantului Armatei a Paisprezecea, pentru a le aduce la cunoştinţă că Armata a Paisprezecea nu-şi respectă neutralitatea.

75. La 5 aprilie 1992, Alexandr Ruţkoi, vicepreşedintele Federaţiei Ruse, s-a deplasat la Tiraspol. După cum rezultă din articolele de presă prezentate de către reclamanţi Curţii şi necontestate de către celelalte părţi, dl Ruţkoi a vizitat mai întâi o unitate militară a Armatei a Paisprezecea, apoi s-a deplasat în piaţa centrală din Tiraspol în compania dlui Smirnov. Într-un discurs adresat celor cinci mii de persoane prezente, dl Ruţkoi a declarat că dl Snegur nu dorea un dialog şi că cea mai bună soluţie ar fi fost crearea unei confederaţii în cadrul căreia moldovenii şi ruşii ar trăi uniţi, pe picior de egalitate. El a afirmat, de asemenea, că Armata a Paisprezecea trebuia să fie un tampon între forţele participante la conflict, pentru ca poporul nistrean să poată obţine suveranitatea şi independenţa sa şi să muncească în pace.

76. Prin ordinul nr. 026 din 8 aprilie 1992 al comandantului-şef al Forţelor armate unificate ale CSI, s-a decis că numai trupele şi unităţile fostei Armate a Paisprezecea staţionate pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti puteau constitui baza pentru crearea forţelor armate ale Republicii Moldova.

Trei unităţi militare aparţinând Armatei a Paisprezecea au decis să se alăture noii armate a Republicii Moldova: unitatea militară din Floreşti (depozitul de muniţii nr. 5381), regimentul de artilerie nr.4 din Ungheni şi regimentul de artilerie de rachete nr. 803 din Ungheni.

Militarii batalionului independent nr. 115 de genişti şi pompieri ai Armatei a Paisprezecea au refuzat să se alăture forţelor armate ale Republicii Moldova şi „s-au plasat sub jurisdicţia regiunii transnistrene”, potrivit termenilor întrebuinţaţi de către Guvernul Federaţiei Ruse.

77. Într-un mesaj adresat în luna aprilie a anului 1992 comandantului-şef al Forţelor armate unite ale CSI, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a declarat că evenimentele din Transnistria au fost inspirate şi susţinute de „structurile imperiale şi pro-comuniste ale fostei URSS şi succesorii în drept ale acestora” şi că Armata a Paisprezecea nu a respectat neutralitatea sa în conflict. În această privinţă, el a subliniat că formaţiunile militare transnistrene erau dotate cu armament modern aparţinând fostei armate sovietice şi că foarte mulţi cetăţeni ruşi au luat parte la conflict alături de separatişti în calitate de mercenari.

78. Într-o scrisoare adresată în luna aprilie a anului 1992 şefilor statelor-membre ale Consiliului de Securitate al ONU, OSCE şi CSI, dl Snegur a acuzat comandamentul Armatei a Paisprezecea de faptul că, în luna decembrie a anului 1991, a înarmat formaţiunile transnistrene şi a denunţat atitudinea celui de al 6-lea congres al deputaţilor ruşi, care a cerut menţinerea în Republica Moldova a unităţilor armatei Federaţiei Ruse ca „forţe pacificatoare”. În încheiere, dl Snegur a subliniat că o condiţie esenţială pentru reglementarea paşnică a conflictului transnistrean era retragerea cât mai rapidă a armatei Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova şi a cerut comunităţii internaţionale să susţină tânărul stat Republica Moldova în lupta sa pentru libertate şi democraţie.

79. La 20 mai 1992, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova a protestat împotriva ocupaţiei, la 19 mai 1992, a altor regiuni din Transnistria de către forţele Armatei a Paisprezecea sprijinite de mercenari cazaci şi ruşi şi de către forţele paramilitare din Transnistria. Potrivit preşedinţiei Parlamentului, această agresiune militară din partea Federaţiei Ruse a încălcat suveranitatea Republicii Moldova şi toate normele dreptului internaţional, făcând iluzorii negocierile în curs de desfăşurare pentru găsirea unei soluţii a conflictului din Transnistria. Acuzând Federaţia Rusă de faptul că a înarmat separatiştii din Transnistria, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să înceteze această agresiune şi să retragă forţele militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

80. Acest protest a fost îndreptat, de asemenea, împotriva alocuţiunilor considerate „pline de agresivitate” la adresa Republicii Moldova ţinute la Tiraspol şi Moscova de către dl Ruţkoi, vicepreşedintele Federaţiei Ruse, şi împotriva unei declaraţii făcută la 19 mai 1992 de către Consiliul militar al GOR.

81. La 26 mai 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adresat o scrisoare Sovietului Suprem al Ucrainei, exprimând recunoştinţa Parlamentului Republicii Moldova faţă de autorităţile ucrainene, care nu s-au alăturat ocupaţiei din 19 mai 1992.

82. La 22 iunie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a lansat un apel către comunitatea internaţională opunându-se „noii agresiuni desfăşurate în Transnistria la 21 iunie 1992 de către forţele Armatei a Paisprezecea”, care, prin acţiunile lor de distrugere şi jaf, au forţat un mare număr de civili să-şi părăsească casele. Comunitatea internaţională a fost îndemnată să trimită experţi în Transnistria pentru a face să înceteze „genocidul” împotriva populaţiei locale.

83. La 23 iunie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut Secretarului General al ONU, dl Boutros Boutros-Ghali, să informeze membrii Consiliului de Securitate al ONU despre „atacul întreprins împotriva oraşului [Tighina] de către Armata a Paisprezecea”, care reprezenta, în opinia sa, un amestec „direct şi brutal în afacerile interne ale Republicii [Moldova]”. El şi-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la declaraţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi ale vicepreşedintelui său, dl Ruţkoi, „din care rezulta clar că Federaţia Rusă nu era dispusă să renunţe la „drepturile” pe care ea nu le mai avea, nici de jure şi nici de facto, asupra unui teritoriu care nu-i mai aparţinea ca urmare a dezmembrării imperiului sovietic”. Dl Snegur a conchis în final că, „ameninţările recent repetate la adresa conducătorilor legitimi ai Republicii Moldova, stat independent şi suveran, din partea autorităţilor Federaţiei Ruse, au constituit un motiv de îngrijorare pentru opinia publică moldovenească, deoarece ele păreau să prefigureze alte mijloace de intervenţie în treburile interne, mijloace şi metode specifice sistemului imperialist comunist sovietic …”.

84. În prima jumătate a lunii iulie a anului 1992, au avut loc discuţii intense în cadrul CSI cu privire la posibila dislocare în Republica Moldova a forţelor de menţinere a păcii ale CSI. A fost menţionat în acest sens un acord semnat la Minsk, în luna martie a anului 1992, cu privire la grupele de observatori militari şi forţele colective de menţinere a păcii ale CSI.

85. În cadrul reuniunii CSI care a avut loc la Moscova la 6 iulie 1992, s-a decis, cu titlu preliminar, dislocarea în Republica Moldova a forţelor de menţinere a păcii ale CSI formate din trupe ruseşti, ucrainene, beloruse, române şi bulgare, cu condiţia ca Republica Moldova să solicite acest lucru. În pofida unei astfel de solicitări depuse a doua zi de către Parlamentul Republicii Moldova, forţa respectivă de menţinere a păcii nu a fost niciodată dislocată, anumite ţări revizuind consimţământul lor de a participa la formarea unei astfel de forţe de menţinere a păcii a CSI.

86. La 10 iulie 1992, la Summit-ul de la Helsinki al CSCE, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut să fie luată în consideraţie posibilitatea de a folosi pentru situaţia din Republica Moldova mecanismul de menţinere a păcii al CSCE. Acest mecanism nu a fost folosit pe motivul lipsei unei încetări a focului efective şi durabile (a se vedea documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, nota de la paragraful 28 de mai sus).

87. La 21 iulie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, şi Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, au semnat un acord cu privire la principiile de reglementare amiabilă a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova (în continuare – „acord de încetare a focului” – a se vedea paragraful 292 de mai jos).

Pe exemplarul prezentat Curţii de către Guvernul Republicii Moldova figurează numai semnăturile dlor Snegur şi Elţin. Din partea sa, Guvernul Federaţiei Ruse a prezentat Curţii un exemplar pe care figurează semnăturile dlor Snegur şi Elţin, în calitate de Preşedinţi ai Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. Pe acest exemplar, sub semnătura dlui Snegur se află de asemenea semnătura dlui Smirnov, fără indicarea calităţii sale.

Semnătura dlui Smirnov nu figurează pe exemplarul prezentat de către Guvernul Moldovei. În declaraţia sa în faţa delegaţilor Curţii, dl Snegur a confirmat că documentul oficial întocmit în două exemplare a fost semnat doar de către dumnealui şi dl Elţin (anexa, dl Snegur § 228).

Aşa precum rezultă din declaraţiile obţinute de către Curte, acordul a fost întocmit în cea mai mare parte de către partea rusă, care l-a prezentat pentru semnare părţii moldoveneşti (anexa, Z § 281).

88. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că, în sensul articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a fost semnatară a acestui acord nu în calitate de parte la conflict, ci în calitate de garant al păcii.

89. Prin acest acord a fost stabilit principiul unei zone de securitate create prin retragerea armatelor „părţilor la conflict” (articolul 1 § 2).

90. În temeiul articolului 2 al acestui acord, a fost creată o comisie unificată de control („CUC”), compusă din reprezentanţi ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse şi Transnistriei, cu sediul la Tighina (Bender).

Acordul prevede de asemenea constituirea forţelor de menţinere a păcii care să supravegheze şi să asigure menţinerea păcii şi a securităţii, formate din cinci batalioane ruseşti, trei batalioane moldoveneşti şi două batalioane transnistrene, subordonate unui comandament militar comun, subordonat CUC.

91. Potrivit articolului 3 al acordului, oraşul Tighina a fost declarat regiune supusă regimului de securitate şi administrată de „autorităţile de autoadministrare locală, eventual de comun acord cu comisia de control”. CUC i-a fost atribuită sarcina de menţinere a ordinii publice în Tighina împreună cu poliţia.

Articolul 4 prevede ca Armata a Paisprezecea a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, să respecte riguros neutralitatea sa, în timp ce articolul 5 interzice aplicarea oricărei sancţiuni sau blocade şi fixează ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor pentru libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor.

În cele din urmă, măsurile prevăzute în acest acord au fost definite ca fiind „o parte foarte importantă a reglementării conflictului prin mijloace politice” (articolul 7).

3.Evenimentele care au urmat după conflictul armat

92. La 29 iulie 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituţie. Aceasta prevede, printre altele, neutralitatea statului, interzicerea staţionării pe teritoriul său a trupelor aparţinând altor state şi posibilitatea de a acorda o formă de autonomie localităţilor situate în partea stângă a Nistrului (a se vedea paragraful 294 de mai jos).

93. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat un acord cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova (a se vedea paragraful 296 de mai jos).

Articolul 2 al acestui acord prevede sincronizarea retragerii armatei Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut special pentru „Regiunea transnistreană a Republicii Moldova”.

Nefiind ratificat de către autorităţile Federaţiei Ruse, acest acord nu a intrat niciodată în vigoare (a se vedea paragraful 115 de mai jos).

94. Reclamanţii susţin că forţele ruseşti de menţinere a păcii nu respectau strict neutralitatea lor, ci favorizau transnistrenii, permiţându-le să modifice echilibrul de forţe existent între părţi la momentul semnării acordului de încetare a focului la 21 iulie 1992.

95. La 28 decembrie 1995, delegaţia moldovenească la CUC a adresat o scrisoare şefului delegaţiei Federaţiei Ruse la CUC pentru a protesta împotriva unei propuneri a comandantului adjunct al Forţelor terestre ale Federaţiei Ruse cu privire la transferarea competenţelor unităţilor ruseşti de menţinere a păcii unităţilor GOR, propunere considerată de delegaţia moldovenească ca fiind contrară articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992. Propunerea a fost considerată inacceptabilă, ţinând cont „de un anumit nivel de politizare a persoanelor din cadrul GOR şi lipsa lor de imparţialitate în raport cu părţile la conflict”. Delegaţia moldovenească a scos în evidenţă mai multe încălcări ale principiului neutralităţii, enunţat în acordul din 21 iulie 1992: transferarea de către Armata a Paisprezecea autorităţilor anticonstituţionale de la Tiraspol a unor echipamente militare şi muniţii; pregătirea trupelor „RMN” de către armata rusă şi transferul unităţilor militare ale Armatei a Paisprezecea în tabăra „RMN” - spre exemplu, batalionul de ingineri din Parcani a devenit o unitate de artilerie a „RMN”, transferul cetăţii din Tighina/Bender către cea de-a doua brigadă de infanterie a „RMN” sau transferul către „RMN” a depozitului din Slobozia ocupat de batalionul de comunicaţii al Armatei a Paisprezecea.

Delegaţia moldovenească a atras atenţia asupra faptului că unităţi militare ale „RMN” au fost aduse în zona de securitate cu susţinerea trupelor ruseşti ale CUC; că noi unităţi paramilitare au fost create în oraşul Tighina/Bender, declarat zonă de securitate care se afla în responsabilitatea forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse; că întreprinderile situate în Tighina/Bender şi Tiraspol fabricau arme şi muniţii.

Delegaţia moldovenească a cerut guvernului său să ia în consideraţie posibilitatea de a înlocui forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnistria cu o forţă multinaţională sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite sau OSCE. În sfârşit, delegaţia moldovenească a exprimat speranţa unei aplicări rapide a acordului din 21 octombrie 1994 cu privire la retragerea forţelor armate ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

96. Într-o scrisoare datată din 17 ianuarie 1996, şeful delegaţiei Federaţiei Ruse la CUC a declarat că exemplele privind pretinsa absenţă de imparţialitate din partea militarilor Armatei a Paisprezecea, prezentate de delegaţia moldovenească în scrisoarea din 28 decembrie 1995, au provenit din „denaturări” ale situaţiei şi erau contrare realităţii. Delegaţia rusă a mai declarat că acordul din 21 iulie 1992 a permis fără îndoială Federaţiei Ruse să transfere GOR-ului funcţii ce aparţineau forţelor de menţinere a păcii şi a cerut delegaţiei moldoveneşti să-şi revizuiască punctul său de vedere şi să reconsidere propunerile făcute în acest sens de către Ministerul rus al Apărării.

97. La 8 mai 1997, dl Lucinschi, Preşedintele Republicii Moldova, şi dl Smirnov, „Preşedintele RMN”, au semnat la Moscova un memorandum care a pus bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria, prin care ei s-au angajat să reglementeze orice conflict care ar putea surveni pe parcursul negocierilor cu asistenţa, dacă va fi necesar, a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, în calitate de state-garant ale respectării acordurilor încheiate, precum şi a OSCE şi CSI. Memorandumul a fost contrasemnat de către Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi al Ucrainei, dl Kucima. El a fost de asemenea semnat de către dl H. Petersen, Preşedintele OSCE, prezent la semnarea memorandumului de către părţi şi de către statele-garant.

În conformitate cu memorandumul respectiv, statutul Transnistriei trebuie să se bazeze pe următoarele principii: luarea deciziilor de comun acord de către ambele părţi, divizarea şi delegarea competenţelor şi garanţiilor asigurate reciproc. Transnistria trebuie să participe la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în domenii care ating interesele sale, definirea acestor domenii urmând a fi stabilită de comun acord. Transnistria are dreptul să stabilească şi să întreţină unilateral relaţii internaţionale în domeniul economic, ştiinţific şi tehnic, cultural şi altele, care urmează să fie determinate printr-un acord comun.

Memorandumul salută disponibilitatea exprimată de către Federaţia Rusă şi Ucraina de a acţiona în calitate de state-garant ale respectării dispoziţiilor conţinute în documentele care definesc statutul Transnistriei şi în memorandum. Părţile confirmă, de asemenea, necesitatea de a continua activităţile întreprinse în comun de către Forţele comune de menţinere a păcii în zona de securitate conform acordului din 21 iulie 1992. Memorandumul prevede, de asemenea, dreptul părţilor, în caz de încălcare a acestor acorduri, de a solicita consultaţii statelor-garant în vederea luării măsurilor pentru normalizarea situaţiei. În sfârşit, cele două părţi se angajează să stabilească relaţii în cadrul unui stat comun în interiorul frontierelor RSS Moldoveneşti existente la 1 ianuarie 1990.

98. La 20 martie 1998, reprezentanţi ai Republicii Moldova, Transnistriei, Federaţiei Ruse şi Ucrainei au semnat la Odessa (Ucraina) mai multe documente cu privire la asigurarea reglementării conflictului transnistrean (a se vedea paragraful 123 de mai jos).

99. În observaţiile din anul 1999 cu privire la un proiect al unui raport referitor la Republica Moldova întocmit de către comisia Adunării Parlamentare pentru respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor-membre ale Consiliului Europei, Guvernul Moldovei a indicat că autorităţile separatiste au luat ilegal arme din depozitele GOR „cu acordul tacit al autorităţilor Federaţiei Ruse, ale cărei forţe de menţinere a păcii sunt desfăşurate în zona de securitate a regiunii transnistrene a Republicii Moldova”.

100. La 6 februarie 2001, delegaţia moldovenească la CUC a adresat şefilor delegaţiei ruse şi transnistrene la CUC o scrisoare în care protesta împotriva parţialităţii comandanţilor forţelor de menţinere a păcii. Aceştia au fost acuzaţi că au permis introducerea de echipamente militare şi muniţii în zona de securitate şi crearea unităţilor militare armate ale Transnistriei. Delegaţia moldovenească a subliniat că aceste fapte au fost notate de către observatorii militari pe teren şi a denunţat atitudinea comandantului forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, care nici nu a controlat şi nici nu a împiedicat militarizarea zonei de securitate, încălcând astfel statutul de forţe de menţinere a păcii. Delegaţia moldovenească a subliniat în încheiere că o asemenea atitudine din partea forţelor ruseşti de menţinere a păcii reprezintă o încurajare pentru transnistreni.

Guvernul Federaţiei Ruse a afirmat că forţele de menţinere a păcii şi-au păstrat neutralitatea impusă prin acordul din 21 iulie 1992.

Curtea notează declaraţiile comandantului forţelor ruseşti de menţinere a păcii, colonelul Zverev (a se vedea anexa, § 368), potrivit cărora forţele ruseşti de menţinere a păcii au respectat prevederile acestui acord. Acest martor a declarat, printre altele, că nu a fost la curent cu acţiunile ilegale ale transnistrenilor în zona controlată de către forţele ruseşti.

Curtea observă, totodată, că declaraţiile respective sunt contrazise de documente oficiale ale CUC, de unde rezultă, cu o abundenţă de detalii, că în diferite zone ale Transnistriei aflate sub controlul forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, spre exemplu, zona Tighina (Bender), forţele separatiste transnistrene au acţionat încălcând acordul de încetare a focului.

Ţinând cont de caracterul oficial al documentelor CUC şi de corectitudinea informaţiilor pe care acestea le conţin, Curtea consideră ca stabilit cu un grad suficient de certitudine faptul că, în zona aflată sub responsabilitatea forţelor ruseşti de menţinere a păcii, partea transnistreană nu a respectat angajamentele sale în conformitate cu acordul din 21 iulie 1992.

101. La 16 aprilie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, şi cel al Federaţiei Ruse, dl Putin, au semnat o declaraţie comună, punctul 5 al căreia prevede următoarele:

„Preşedinţii pledează în favoarea unei reglementări rapide şi echitabile a conflictului transnistrean prin mijloace exclusiv paşnice, bazate pe respectarea principiului de suveranitate şi integritate teritorială a Republicii Moldova, precum şi pe standardele internaţionale în domeniul drepturilor omului”.

102. Într-un document datând din 4 septembrie 2001, prin care se analiza punerea în aplicare a acordului moldo-rus din 20 martie 1998 cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea Transnistria a Republicii Moldova, delegaţia moldovenească la CUC scoate în evidenţă nerespectarea deplină de către partea transnistreană a obligaţiilor sale, ca urmare a faptului că a creat noi unităţi militare, a introdus arme în zona de securitate şi a instalat posturi vamale. Delegaţia moldovenească şi-a exprimat preocuparea faţă de faptul că comandamentul militar unit nu a întreprins nici o măsură adecvată pentru a pune capăt acestei situaţii, ci s-a limitat doar la constatarea faptelor. Delegaţia moldovenească a propus ca măsurile concrete pentru asigurarea respectării obligaţiilor ambelor părţi să fie discutate la nivel de ministere ale Afacerilor Externe ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. În sfârşit, ea a propus punerea sub patronatul OSCE a funcţiei de observator militar în zona de securitate.

103. În luna martie a anului 2003, forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnistria numărau 294 militari, 17 vehicule blindate, 29 vehicule şi 264 arme de foc.

La acea zi, potrivit declaraţiilor obţinute de către Curte (anexa, colonelul Anatolii Zverev § 367), nici un militar al Armatei a Paisprezecea sau al GOR nu era angajat în cadrul forţelor ruseşti de menţinere a păcii.

104. Continuă să aibă loc întâlniri cu partea transnistreană pentru a discuta diferite aspecte ale unei posibile reglementări a situaţiei din Transnistria.

105. În cadrul acestor negocieri, partea moldovenească a convins partea transnistreană să creeze o comisie care să examineze posibilitatea de a graţia toate persoanele condamnate şi deţinute în Transnistria ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti transnistrene (a se vedea anexa, dl Sturza §§ 309, 312 şi 318).

106. Unul dintre subiectele înscrise frecvent pe ordinea de zi a negocierilor este cel de imunitate cerută de partea transnistreană pentru funcţionarii şi oficialii administraţiei Transnistrene (a se vedea anexa, dnii Sturza § 314 şi Sidorov § 446).

107. Începând cu anul 2002, mai multe planuri de federalizare a Republicii Moldova au fost propuse de OSCE, Federaţia Rusă şi de către Preşedintele Republicii Moldova.

108. Ultimele negocieri purtate cu sprijinul OSCE s-au bazat pe propuneri vizând crearea unui stat federal cu acordarea autonomiei Transnistriei.

109. La 4 aprilie 2003, în contextul negocierilor cu Transnistria, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre cu privire la crearea unui mecanism de elaborare a Constituţiei federale a Republicii Moldova.

110. Potrivit unui comunicat de presă al Misiunii OSCE în Republica Moldova, prima reuniune a comisiei unificate de control a avut loc la 24 aprilie 2003 în sediul Misiunii OSCE în Republica Moldova. În cadrul acestei reuniuni, s-a decis că un text final trebuia pregătit până în luna octombrie a anului 2003 pentru ca noua Constituţie să poată fi prezentată poporului Republicii Moldova pentru adoptarea în cadrul unui referendum organizat în luna februarie a anului 2004.

B.Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi a personalului acesteia în Transnistria după acordul din 21 iulie 1992

1.Trupele şi echipamentul GOR în Transnistria

(a)Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

111. După cum prevede articolul 4 al acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au demarat negocieri cu privire la retragerea GOR de pe teritoriul Republicii Moldova şi statutul său până la retragere.

Partea rusă a propus în anul 1994 sincronizarea retragerii GOR de pe teritoriul Republicii Moldova cu soluţionarea conflictului transnistrean (a se vedea paragraful 93 de mai sus); această propunere, considerată de partea moldovenească ca fiind contraproductivă, a fost acceptată de aceasta la insistenţa părţii ruse şi numai după ce a obţinut ca partea rusă să se declare în favoarea unei eliberări rapide a membrilor grupului Ilaşcu (a se vedea anexa Y, § 254).

Într-un comunicat de presă din 12 februarie 2004, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a declarat că autorităţile moldoveneşti s-au opus categoric oricărei sincronizări între reglementarea politică a conflictului transnistrean şi retragerea forţelor armate ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova şi că ele cer retragerea completă şi necondiţionată a forţelor armate ruseşti în conformitate cu deciziile OSCE (a se vedea paragraful 124 de mai jos), cu atât mai mult cu cât statele-membre ale OSCE au creat un fond special pentru finanţarea acestei retrageri.

112. Articolul 2 al acordului din 21 octombrie 1994 („primul acord”) prevedea retragerea de către partea rusă a formaţiunilor sale militare în decurs de trei ani de la intrarea în vigoare a acordului, efectuarea retragerii urmând a fi făcută în mod simultan cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut special al „regiunii transnistrene a Republicii Moldova” (a se vedea paragraful 296 de mai jos). Referitor la etapele şi datele retragerii definitive a acestor formaţiuni, acelaşi articol prevedea că ele urmau a fi stabilite într-un protocol separat încheiat între ministerele Apărării ale ambelor părţi.

113. Potrivit articolului 5 al respectivului acord, comercializarea oricărui tip de tehnică militară, de armament şi muniţie aparţinând forţelor militare ale Federaţiei Ruse staţionate pe teritoriul Republicii Moldova nu putea să aibă loc decât printr-un acord special încheiat între guvernele acestor state.

114. Potrivit articolului 7 al acordului respectiv, aeroportul militar din Tiraspol urma a fi utilizat în comun de către aviaţia GOR şi de către „aviaţia civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”. Un al doilea acord încheiat, de asemenea, la 21 octombrie 1994 („al doilea acord”) între ministerele Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse ale Apărării stabilea modul de utilizare a aeroportului din Tiraspol. Astfel, el prevedea că zborurile spre aeroportul din Tiraspol urmau a fi efectuate în conformitate cu prevederile „Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova” şi în coordonare cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile din Republica Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse (a se vedea paragraful 297 de mai jos).

115. La 9 noiembrie 1994, Guvernul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre cu privire la aplicarea acordului cu privire la retragerea armatei ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova. La o dată neprecizată, Guvernul Federaţiei Ruse a decis să supună acest acord ratificării de către Duma de Stat. La 17 noiembrie 1998, pe când primul acord din 21 octombrie 1994 încă nu era ratificat de către Dumă, Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a cerut Dumei să-l excludă de pe ordinea de zi din motiv „că o eventuală decizie a ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va fi adoptată în funcţie de evoluţia relaţiilor cu Republica Moldova şi regiunea transnistreană şi de reglementarea politică în regiune”. În luna ianuarie a anului 1999, acordul respectiv a fost exclus de pe ordinea de zi a Dumei. Acest acord încă nu a intrat în vigoare.

Al doilea acord a fost aprobat numai de către Guvernul Republicii Moldova la 9 noiembrie 1994.

116. Guvernul Republicii Moldova subliniază faptul că termenul „aviaţia civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”, care se conţine în acordurile cu Federaţia Rusă, trebuie interpretat ca referindu-se la autorităţile locale constituţionale moldoveneşti, subordonate autorităţilor centrale, ceea ce nu este valabil în cazul regimului separatist transnistrean.

Guvernul Federaţiei Ruse consideră că prin acest termen se subînţeleg autorităţile locale actuale, care sunt considerate simplu partener de afaceri. Acest lucru nu echivalează deloc cu recunoaşterea oficială sau politică a „RMN”.

117. Curtea notează că nici un acord din 21 octombrie 1994 nu a intrat în vigoare din cauza faptului că nu au fost ratificate de către Federaţia Rusă.

Ea relevă, printre altele, că în conformitate cu declaraţiile dlui Sergheev, comandant al GOR, aerodromul din Tiraspol este folosit, în calitate de spaţiu liber, atât de către forţele militare ruseşti, cât şi de către separatiştii transnistreni. Spaţiul aerian este monitorizat de controlori aerieni moldoveni sau ucraineni, după cum teritoriul survolat este al Ucrainei sau al Republicii Moldova. Rezultă, de asemenea, că aparatele de zbor ruseşti nu pot decola sau ateriza pe aeroportul din Tiraspol fără autorizarea autorităţilor competente ale Republicii Moldova.

Securitatea zborurilor pe acest aeroport este controlată de către forţele Federaţiei Ruse, dacă este vorba de decolarea, aterizarea şi staţionarea la sol a aparatelor ruseşti, şi de către separatiştii transnistreni, dacă este vorba de aparatele lor de zbor. Nici autorităţile GOR, nici forţele ruseşti de menţinere a păcii nu intervin în modul în care partea transnistreană foloseşte acest aerodrom. La rândul lor, separatiştii transnistreni nu intervin în maniera în care forţele ruseşti folosesc aeroportul (anexa, generalul Sergheev § 340).

118. Aşa precum rezultă din studiul domnului Iurie Pintea „Aspectul militar al soluţionării conflictului în regiunea de est a Republicii Moldova” (publicat de către Institutul de Politici Publice din Republica Moldova în luna august a anului 2001 şi prezentat Curţii de către reclamanţi), formaţiunile militare ale „RMN” au preluat comanda postului de control şi a instalaţiilor tehnice ale aerodromului din Tiraspol, încălcând prevederile acordului din 21 octombrie 1994; în timp ce partea aerodromului folosită de GOR servea de asemenea şi altor scopuri decât cele menţionate în acord, de exemplu, pentru vizitele în Transnistria ale politicienilor ruşi, la fel ca şi pentru vânzarea armelor.

Celelalte părţi nu au comentat aceste informaţii.

119. Articolul 13 al primului acord prevede că toate spaţiile de locuit, cazărmile, parcul de automobile, poligoanele şi utilajul fix, depozitele şi utilajul pe care acestea le conţineau, care rămâneau după retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, urmau să fie transferate pentru gestionare „autorităţilor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” în cantitatea existentă de facto. Articolul prevede, de asemenea, că modul de cesiune sau vânzare a bunurilor imobile ale formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse urmează a fi determinat într-un acord special încheiat între guvernele statelor părţi.

120. Conform articolului 17 al acordului, în vederea asigurării retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în termenul stabilit şi a bunei lor funcţionări în cadrul unei noi amplasări pe teritoriul Federaţiei Ruse, Republica Moldova trebuie să contribuie în funcţie de cotele-părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse a localurilor necesare amplasării lor.

121. În avizul său nr. 193 din anul 1996 cu privire la aderarea Federaţiei Ruse la Consiliul Europei, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a luat notă de intenţia exprimată de către Federaţia Rusă „de a ratifica, într-un termen de 6 luni după aderarea sa, acordul din 21 octombrie 1994 între Guvernul Federaţiei Ruse şi cel al Republicii Moldova şi de a continua retragerea Armatei a Paisprezecea şi a echipamentului său de pe teritoriul Republicii Moldova în termen de trei ani de la data semnării acordului”.

122. Într-un raport datat cu 30 august 1996, procurorul militar principal al Procuraturii Generale a Federaţiei Ruse, general-locotenentul G.N. Nosov, a constatat că au fost comise nereguli şi ilegalităţi în cadrul GOR în ceea ce priveşte gestiunea echipamentului militar. În special, el releva absenţa controlului, ceea ce a favorizat abuzurile şi furturile, nerespectarea deciziilor cu privire la remiterea conducătorilor din Transnistria a mai multor vehicule, comunicarea cu aceşti conducători cu privire la inventarierea stocurilor de echipament pentru genişti care se aflau în depozitele GOR, determinarea acestora din urmă să ceară creşterea cantităţii de bunuri transferate şi transferul fără autorizare către „RMN” a câtorva sute de unităţi de echipament tehnic şi a câtorva mii de tone de echipament.

În consecinţă, procurorul militar a cerut ministrului Apărării al Federaţiei Ruse să întreprindă toate măsurile corespunzătoare pentru a pune capăt încălcărilor legii în cadrul GOR, să examineze posibilitatea de aplicare a sancţiunilor disciplinare general-locotenentului E. şi general-maiorului D. pentru lipsa controlului şi neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu şi de a i se comunica rezultatele.

123. La 20 martie 1998, în afară de alte documente cu privire la reglementarea situaţiei din Transnistria, la Odessa (Ucraina) a fost semnat un acord cu privire la chestiuni referitoare la bunurile militare ale Armatei a Paisprezecea (a se vedea paragraful 299 de mai jos). Semnatarii acestui acord au fost dl Cernomîrdin, în numele Federaţiei Ruse, şi dl Smirnov, „Preşedintele RMN”.

Potrivit calendarului care figura în anexa respectivului acord, retragerea şi distrugerea anumitor elemente depozitate, eliminarea lor prin detonare sau alte procedee mecanice trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2001, cu condiţia, printre altele, de a obţine autorizarea autorităţilor Republicii Moldova, „în mod special a celor din regiunea Transnistriei”.    

Retragerea (transferul şi distrugerea) surplusului de muniţii şi a altor echipamente militare ale GOR era prevăzută pentru cel târziu 31 decembrie 2002. Retragerea echipamentului şi a efectivelor GOR care nu făceau parte din forţele de menţinere a păcii trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2002, în condiţiile următoare: definitivarea procesului de retragere în Rusia a muniţiilor şi altor echipamente să fie finalizată până la această dată, cedarea sau distrugerea altor echipamente şi respectarea de către Republica Moldova a obligaţiilor sale care rezultau din articolul 17 al acordului din 21 octombrie 1994.

(b)După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

124. În declaraţia lor la Summitul de la Istanbul din 19 noiembrie 1999, şefii de stat şi de guverne ale statelor OSCE au declarat faptul că ei se aşteaptă la o „retragere rapidă, în ordine corespunzătoare şi completă a trupelor ruseşti din Republica Moldova” şi au salutat angajamentul asumat de către Federaţia Rusă de a finaliza până la finele anului 2002 retragerea forţelor armate de pe teritoriul Republicii Moldova. În sfârşit, ei au reamintit faptul că o misiune internaţională de evaluare era gata să purceadă imediat la supravegherea retragerii şi distrugerii muniţiilor şi armamentului rusesc.

125. În observaţiile adresate în anul 1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Guvernul Republicii Moldova a menţionat că, la acea dată, cifra oficială prezentată de către autorităţile Federaţiei Ruse cu privire la cantitatea de arme şi muniţii ale GOR stocată în Transnistria era de 42,000 tone, însă această cifră nu a putut fi verificată, deoarece atât autorităţile ruse, cât şi separatiştii transnistreni au refuzat să admită o misiune internaţională de evaluare.

Autorităţile moldoveneşti au atras atenţia asupra faptului că o eventuală retragere a personalului GOR fără a fi însoţită de o evacuare a arsenalului enorm al GOR ar fi creat riscul ca separatiştii transnistreni să intre în posesia acestor arme.

126. Mai multe eşaloane cu echipament aparţinând GOR au fost evacuate în perioada anilor 1999-2002.

127. La 15 iunie 2001, Federaţia Rusă şi Transnistria au semnat un protocol cu privire la realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării armamentului, a tehnicii militare şi a muniţiilor.

128. La 19 noiembrie 2001, Guvernul Federaţiei Ruse a prezentat Curţii un document din care rezultă că în luna octombrie a anului 2001, Federaţia Rusă şi „RMN” au încheiat un acord cu privire la retragerea forţelor ruseşti. În virtutea acestuia, „RMN” urma să primească, ca urmare a retragerii unei părţi a echipamentului militar rusesc staţionat în Transnistria, o reducere de o sută de milioane de dolari americani la suma datoriei contractate pentru consumul de gaz importat din Federaţia Rusă, la fel ca şi cesiunea de către GOR, în cadrul retragerii, a unei părţi din echipament care poate fi folosit în scopuri civile.

129. Potrivit unui document prezentat Curţii în luna noiembrie a anului 2002 de către Guvernul Republicii Moldova, volumul (tehnicii militare) de muniţii şi echipament militar performant aparţinând GOR şi retras până în luna noiembrie a anului 2002 de pe teritoriul Republicii Moldova în baza acordului din 21 octombrie 1994, reprezenta numai 15% din volumul total declarat în anul 1994 ca fiind staţionat pe teritoriul Republicii Moldova.

130. După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al OSCE, la 24 decembrie 2002, au fost evacuate 29 de vagoane care transportau echipamente de construcţie a podurilor şi bucătării mobile.

Acelaşi comunicat de presă preia, de asemenea, declaraţia comandantului GOR, generalul Boris Sergheev, potrivit căreia ultimele retrageri au fost posibile datorită unui acord, încheiat cu transnistrenii, potrivit căruia autorităţile transnistrene urmau să primească jumătate din echipamentele şi materialele nemilitare retrase. Generalul Sergheev a dat drept exemplu retragerea, la 16 decembrie 2002, a 77 de camioane, care a fost urmată de transmiterea a 77 de camioane ale GOR către transnistreni.

131. În luna iunie a anului 2001, potrivit informaţiilor prezentate Curţii de către Guvernul Federaţiei Ruse, GOR mai număra încă aproximativ 2 200 de militari în Transnistria. În declaraţiile sale, generalul Sergheev a afirmat că în anul 2002, GOR nu avea mai mult de 1 500 de militari (a se vedea anexa, § 338).

Curtea nu a primit nici o informaţie precisă cu privire la cantitatea de arme şi muniţii stocate de GOR în Transnistria. Potrivit afirmaţiilor reclamanţilor şi declaraţiilor obţinute de către delegaţii Curţii (a se vedea anexa, dl Snegur § 235), în anul 2003, GOR dispunea de cel puţin 200,000 de tone de echipament militar şi de muniţii, stocate în principal în depozitul de la Colbasna.

Potrivit unei informaţii prezentate de către Guvernul Federaţiei Ruse în luna iunie a anului 2001 şi necontestată de către celelalte părţi, GOR mai dispunea de următorul echipament: 106 tancuri de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109 vehicule blindate de transportare a trupelor, 54 vehicule blindate de recunoaştere, 123 tunuri şi mortiere, 206 arme antitanc, 226 arme antiaeriene, 9 elicoptere şi 1,648 de vehicule de alte tipuri. În depoziţiile sale, generalul Sergheev a afirmat că 108 tancuri de luptă au fost distruse în cursul anului 2002 şi că sistemele de apărare antiaeriană erau în curs de distrugere (a se vedea anexa, § 341).

2.Relaţiile dintre GOR şi „RMN”

132. Militarii GOR, procurorii şi judecătorii militari detaşaţi în cadrul GOR nu au primit instrucţiuni specifice cu privire la relaţiile lor cu autorităţile transnistrene (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Şamaev § 374).

133. Militarii GOR se pot deplasa liber pe teritoriul transnistrean. Referitor la deplasarea trupelor sau a echipamentului militar, GOR informează în prealabil autorităţile transnistrene. Ocazional, survin incidente la acest subiect, aşa cum a fost cazul sechestrării de către transnistreni a trei vehicule aparţinând GOR (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Radzevicius § 363 şi locotenent-colonelul Şamaev § 376). În asemenea cazuri, în lipsa instrucţiunilor, autorităţile GOR încearcă să negocieze direct cu autorităţile transnistrene. Potrivit prevederilor legale în vigoare în Federaţia Rusă, organele de urmărire ale GOR nu sunt competente să transmită cauze spre examinare direct autorităţile moldoveneşti care deţin jurisdicţia asupra teritoriului transnistrean. Orice furt sau altă infracţiune comisă de către o persoană fizică din Transnistria împotriva GOR trebuie să fie raportată de către autorităţile GOR autorităţilor competente ale Federaţiei Ruse, acestea din urmă fiind singurele competente să sesizeze autorităţile moldoveneşti.

În practică, urmărirea penală în acest tip de infracţiuni este înfăptuită de către organele transnistrene.

134. Organele de anchetă ale GOR au doar competenţa de a înfăptui ancheta cu privire la infracţiunile comise de către un militar GOR sau cu participarea acestuia şi numai în ceea ce-l priveşte pe militarul respectiv. Cu toate acestea, nici un caz de acest tip nu a avut loc până în prezent (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Leviţkii § 371 şi dl Timoşenko § 379).

135. După cum rezultă din documentele prezentate Curţii de către Guvernul Federaţiei Ruse, echipament militar şi instalaţii de folosinţă civilă aparţinând GOR au fost transferate „RMN”. De exemplu, clădirea în care reclamanţii au fost deţinuţi în anul 1992 de către Armata a Paisprezecea, a fost transmisă în anul 1998 separatiştilor transnistreni. Potrivit declaraţiilor martorului Timoşenko, în prezent această clădire este folosită de către „Procuratura RMN” (a se vedea anexa, § 380).  

136. Potrivit studiului dlui Iurie Pintea (a se vedea § 118 de mai sus), depozitul militar de la Colbasna a fost divizat în anul 1994 în două părţi, dintre care una a fost atribuită „RMN”, care a instalat acolo un depozit de muniţii pentru armata sa. Potrivit autorului, securitatea depozitului „RMN” era asigurată, la data publicării studiului respectiv în anul 2001, de către o brigadă de infanterie motorizată a armatei „RMN”, formată din trei sute de persoane şi dotată cu vehicule blindate, tunuri antitanc şi aruncătoare de mine şi cu o baterie antiaeriană, care asigura în acelaşi timp controlul asupra ieşirilor din tot depozitul. Securitatea depozitului GOR era asigurată de către militarii GOR. Pentru a ieşi din partea depozitului aparţinând GOR, urmează a trece printr-un post vamal transnistrean special instalat. Securitatea şi deplasările în interiorul întregului depozit nu puteau fi supravegheate din exterior.

C.Relaţiile economice, politice şi de alt gen dintre Federaţia Rusă şi Transnistria

1.Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă la 5 mai 1998

137. Din declaraţii nedatate făcute în presă, prezentate Curţii de către reclamanţi şi necontestate de către celelalte părţi, rezultă că vicepreşedintele Federaţiei Ruse la acea dată, dl Ruţkoi, a recunoscut „legitimitatea entităţii create în partea stângă a Nistrului”.

138. În cadrul unei intervenţii televizate nedatate, preluată de către presa scrisă, prezentată Curţii de către reclamanţi şi necontestată de către celelalte părţi, Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, a afirmat că „Rusia a acordat, acordă şi va acorda ajutor economic şi politic regiunii transnistrene”.

139. La sfârşitul conflictului, ofiţerii superiori ai Armatei a Paisprezecea au participat la evenimentele din viaţa publică a Transnistriei. În mod special, militari ai Armatei a Paisprezecea au participat la alegerile din Transnistria, la paradele militare ale forţelor transnistrene şi la alte evenimente publice. După cum rezultă din documentele anexate la dosar şi din mai multe declaraţii concordate şi necontestate de către celelalte părţi, la 11 septembrie 1993, generalul Lebed, comandantul GOR, a fost ales deputat în „Sovietul Suprem al RMN” (a se vedea anexa, dl Ilaşcu § 26, dl Urîtu § 72 şi X § 220).

140. Reclamanţii pretind că un consulat al Federaţiei Ruse ar fi fost deschis pe teritoriul transnistrean, pe teritoriul GOR, fără acordul autorităţilor moldoveneşti, şi că diverse acţiuni, inclusiv de vot, s-ar fi desfăşurat în cadrul acestuia.

Guvernul Federaţiei Ruse neagă existenţa unui consulat al Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean.

La 27 februarie 2004, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a adresat Ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău o notă în care autorităţile moldoveneşti îşi exprimau regretul cu privire la deschiderea pe teritoriul transnistrean, de către autorităţile Federaţiei Ruse, a şaptesprezece birouri de vot fixe pentru alegerile prezidenţiale din 14 martie 2004, fără acordul autorităţilor moldoveneşti, şi a indicat, de asemenea, că autorităţile Federaţiei Ruse au pus autorităţile moldoveneşti în faţa faptului împlinit, creând astfel un precedent nedorit. Autorităţile moldoveneşti au mai subliniat în această notă că era corespunzătoare numai deschiderea birourilor de vot în cartierul general al GOR din Tiraspol, în cartierul general al forţelor de menţinere a păcii din Bender/Tighina, în cadrul Ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău şi crearea posturilor mobile de vot.

141. Curtea notează că, în afara afirmaţiilor reclamanţilor, nici un alt element de probă nu a confirmat existenţa unui consulat al Federaţiei Ruse la Tiraspol care să efectueze proceduri consulare obişnuite, deschis tuturor transnistrenilor care aveau cetăţenia Federaţiei Ruse sau doreau să o dobândească. Mai mult, nici un martor audiat în Republica Moldova nu a putut confirma aceste declaraţii. Ţinând cont de lipsa altor mijloace de probă, Curtea nu poate considera ca fiind stabilit dincolo de un dubiu rezonabil faptul că un consulat al Federaţiei Ruse a fost deschis cu titlu permanent la Tiraspol pentru toţi transnistrenii cu cetăţenie a Federaţiei Ruse sau care doresc să dobândească această cetăţenie.

Pe de altă parte, Curtea consideră ca stabilit faptul că posturi consulare fixe, având funcţia de birouri de vot, au fost deschise de către autorităţile Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean, în lipsa acordului autorităţilor moldoveneşti.

Referitor la articolele din presă prezentate de către reclamanţi care se refereau la existenţa unui birou consular al Federaţiei Ruse pe teritoriul GOR, Curtea relevă că acestea nu sunt susţinute de nici o altă probă. Totuşi, Guvernul Federaţiei Ruse nu a negat existenţa unui astfel de birou. Curtea estimează că, luând în consideraţie situaţia specială a GOR, staţionat pe teritoriul transnistrean, este plauzibil că, datorită unor motive de ordin practic, un birou consular ar fi fost deschis pe teritoriul GOR pentru a permite militarilor ruşi să soluţioneze diferite probleme care în mod normal ţin de competenţa unui consulat.

142. Reclamanţii afirmă că, la 12 martie 1992, Banca Centrală a Federaţiei Ruse a deschis conturi pentru Banca transnistreană. Celelalte părţi nu au contestat veridicitatea acestei informaţii.

143. Într-o rezoluţie nr. 1334 IGD din 17 noiembrie 1995, Duma de Stat a Federaţiei Ruse a declarat Transnistria „zonă de interes strategic special pentru Federaţia Rusă”.

144. Personalităţi politice şi reprezentanţi ai Federaţiei Ruse au confirmat, cu diverse ocazii, susţinerea acordată de către Federaţia Rusă Transnistriei. Reprezentanţi ai Dumei şi alte personalităţi din Federaţia Rusă au vizitat Transnistria şi au participat la manifestaţii oficiale.

La rândul lor, reprezentanţi ai regimului „RMN” au vizitat Moscova în cadrul unor vizite oficiale, în particular Duma de Stat.

145. Reclamanţii susţin de asemenea că, peste câţiva ani după conflict, susţinerea acordată de către autorităţile Federaţiei Ruse regimului transnistrean a fost confirmată public în cadrul unei emisiuni televizate difuzată la o dată neprecizată pe canalul rus TV-Centre, în care au fost reproduse interviuri cu dnii Voronin, Smirnov şi Hasbulatov. Pe parcursul emisiunii, dl Hasbulatov, fost Preşedinte al Parlamentului rus în perioada anilor 1991-1993, a declarat că, atunci când a devenit clar că Republica Moldova iese din sfera de influenţă a Federaţiei Ruse, acolo a fost creată o „enclavă teritorială administrativă”. În cadrul aceleiaşi emisiuni, dl Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, a afirmat că fostul Preşedinte al Federaţiei Ruse, dl Elţin, l-a susţinut pe dl Smirnov pentru a-l folosi împotriva regimului democratic de la Chişinău.

Celelalte părţi nu au contestat aceste fapte.

146. La 19 mai 1994, general-locotenentul Iakovlev, fostul comandant al Armatei a Paisprezecea şi fostul şef al departamentului de apărare şi securitate al „RMN”, a devenit cetăţean al Federaţiei Ruse.

147. În anul 1997, dlui Mărăcuţa, „Preşedinte al Sovietului Suprem al RMN”, i-a fost acordată cetăţenia rusă.

2.După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

148. În anul 1999, dl Caraman, unul din conducătorii „RMN”, de asemenea, a dobândit cetăţenia Federaţiei Ruse.

149. Potrivit Guvernului Federaţiei Ruse, dlui Smirnov i-a fost acordată cetăţenia Federaţiei Ruse în anul 1997, iar potrivit reclamanţilor, în anul 1999.

150. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, necontestate de către celelalte părţi, industria de producere a armamentului reprezintă unul din pilonii economiei transnistrene. Aceasta este direct susţinută de către întreprinderile ruseşti implicate în producerea armelor în Transnistria.

Conform studiului dlui Iurie Pintea (a se vedea paragraful 118 de mai sus), începând cu anul 1993, întreprinderile transnistrene de producere a armamentului s-au specializat în producerea armamentului de tehnologie înaltă, graţie fondurilor şi diferitelor comenzi parvenite de la întreprinderi ruseşti, printre care şi grupul rus de producere şi vânzare a armelor Росвооружение (Rosvoorujenïe). Întreprinderile ruseşti le furnizează întreprinderilor transnistrene tehnologii şi echipamente necesare pentru producerea armamentului modern, la fel şi materiale cu destinaţie militară. Pe de altă parte, întreprinderile transnistrene produc, de asemenea, piese destinate producătorilor de arme ruseşti. De exemplu, întreprinderea Elektrommaş primeşte din Federaţia Rusă piese pentru pistoale cu amortizoare pe care ea le produce şi livrează piese separate pentru diferite sisteme de armament asamblate în Federaţia Rusă.

151. Bazându-se pe studiul dlui Pintea, reclamanţii susţin că, sub pretextul retragerii, GOR furnizează întreprinderilor transnistrene piese şi utilaje de uz militar. Uzina metalurgică din Râbniţa, care produce mortiere de 82 mm, a primit în mod regulat camioane încărcate cu mortiere şi obuze provenite din depozitul GOR din Colbasna, sub pretextul distrugerii muniţiilor netransportabile.

152. Mai mult, există o interdependenţă între interesele transnistrene, economice sau de altă natură, şi GOR, datorită angajării masive de către GOR a locuitorilor Transnistriei.

Astfel, conform aceluiaşi studiu al dlui Iurie Pintea, circa 70% din comandamentul unităţii militare al GOR staţionat la Colbasna (inclusiv depozitul de muniţii) este constituit din locuitori din Râbniţa şi din Colbasna, în timp ce 100% din personalul tehnic al depozitului de la Colbasna (şefi de depozite, tehnicieni, mecanici) este constituit din locuitori ai regiunii.

În total, 50% din ofiţerii GOR şi 80% din subofiţeri sunt locuitori ai „RMN”.

Celelalte părţi nu au contestat aceste informaţii.

153. Există o cooperare juridică în domeniul transferului de deţinuţi între Federaţia Rusă şi Transnistria, fără participarea autorităţilor moldoveneşti. Drept urmare, în cadrul acestei cooperări, deţinuţii ruşi aflaţi în Transnistria au putut fi transferaţi într-o închisoare din Federaţia Rusă (a se vedea anexa, colonelul Golovaciov § 136 şi dl Sereda § 423).

154. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, susţinute şi de articole din presă, au continuat să aibă loc întrevederi între oficiali din Federaţia Rusă şi cei din Transnistria. Numărul ziarului Transnistria din 16 februarie 1999 a descris vizita efectuată de către o delegaţie a „Sovietului Suprem al RMN”, din care făceau parte inclusiv dnii Maracuţa, Caraman şi Antiufeev, la Duma de Stat a Federaţiei Ruse. La 1 iunie 2001, o delegaţie a Dumei compusă din opt persoane a venit la Tiraspol, unde s-a aflat până la 4 iunie 2001.

Între 28 august şi 2 septembrie 2001, membri ai Dumei de Stat au participat la festivităţile organizate cu ocazia celei de a 10-a aniversări a declaraţiei de independenţă a „RMN”.

155. Conducătorii „RMN” au primit distincţii oficiale din partea diferitelor instituţii ale Federaţiei Ruse şi au fost întâmpinaţi cu onoruri de către autorităţile de Stat ale Federaţiei Ruse. După cum rezultă din documente prezentate de către reclamanţi, dl Smirnov a fost invitat la Moscova de către Universitatea de Stat din Moscova.

156. Federaţia Rusă are relaţii directe cu „RMN” în ceea ce priveşte exportul său de gaze.

După cum rezultă dintr-o telegramă adresată la 17 februarie 2000 de către Preşedintele grupului Gazprom viceprim-ministrului Republicii Moldova, contractele de livrare a gazului către Republica Moldova nu se referă şi la Transnistria, căreia gazul îi este livrat separat în condiţii financiare mai avantajoase decât cele acordate restului Republicii Moldova (a se vedea anexa Y, § 261 şi dl Sangheli, § 268).

157. Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă.

158. Mărfurile produse în Transnistria sunt exportate pe piaţa rusă, dintre care anumite mărfuri sunt prezentate ca având originea în Federaţia Rusă (a se vedea anexa, dl Stratan § 333).

159. GOR cumpără anumite produse necesare pentru aprovizionarea trupelor direct de pe piaţa transnistreană (a se vedea anexa, generalul Sergheev, § 347).

160. Întreprinderile ruseşti au participat la privatizări în Transnistria. După cum rezultă din documente prezentate de către reclamanţi, întreprinderea rusă Iterra a cumpărat cea mai mare întreprindere din Transnistria, uzina metalurgică din Râbniţa, în pofida opoziţiei exprimate de către autorităţile Republicii Moldova.

161. Mai mult, în luna ianuarie a anului 2002, Guvernul Republicii Moldova a prezentat Curţii o casetă video conţinând înregistrarea unei emisiuni televizate ruseşti care se referea la relaţiile ruso-moldoveneşti şi la regimul transnistrean. Comentatorul rus a menţionat în primul rând tratatul de prietenie încheiat între Federaţia Rusă şi Republica Moldova, în care Moscova şi Chişinăul condamnau „separatismul sub toate formele sale” şi s-au angajat „să nu acorde susţinere mişcărilor separatiste”. Potrivit jurnalistului, acest tratat confirma explicit susţinerea acordată de către Federaţia Rusă Republicii Moldova în conflictul transnistrean. Restul reportajului a fost consacrat diferitelor domenii ale economiei transnistrene, prezentată ca fiind în întregime controlată de către familia Smirnov şi a cărei principală resursă ar fi producerea şi exportul armelor spre destinaţii cum ar fi Afganistan, Pakistan, Irak sau Cecenia. Emisiunea s-a încheiat cu relatarea că autorităţile transnistrene au întrerupt difuzarea emisiunii pe teritoriul „RMN”, sub pretextul condiţiilor meteorologice rele. D.Relaţiile moldo - transnistrene

1.Înainte de ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova la          12 septembrie 1997

162. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată oficial „RMN” ca entitate statală.

163. După acordul din 21 iulie 1992, cele două părţi au stabilit relaţii cu scopul de a pune capăt conflictului.

Aceste relaţii erau stabilite şi menţinute în principal prin intermediul comisiilor de negocieri şi se refereau, pe de o parte, la aspectul politic al statutului Transnistriei, şi, pe de altă parte, la reglementarea diferitelor domenii ale vieţii curente (economice, sociale etc.).

164. După cum rezultă din declaraţiile mai multor martori (a se vedea anexa, dnii Urîtu § 66, Postovan § 182, Z § 272, Plugaru § 286 şi Oboroc § 430), primele relaţii stabilite între Republica Moldova şi Transnistria s-au referit la schimburile de prizonieri capturaţi de o parte şi de alta în timpul conflictului din anul 1992. În general, aceste schimburi se refereau la grupuri de prizonieri.

165. Conform declaraţiilor mai multor martori (a se vedea anexa, dnii Urîtu § 67, Snegur § 239 şi Sturza § 311), din momentul încetării focului la 21 iulie 1992, persoanele fizice şi delegaţiile oficiale implicate în negocieri s-au putut deplasa în Transnistria. Uneori au avut loc şi incidente ca urmare a faptului că gărzile transnistrene nu au permis accesul în Transnistria.

166. În calitate de persoane particulare, medicii pot circula destul de liber spre Transnistria, fie pentru a acorda consultaţii, fie pentru a participa la congrese profesionale (a se vedea anexa, dnii Ţîbîrnă § 84 şi Leşanu § 85).

167. Începând cu anul 1993, autorităţile moldoveneşti au început să iniţieze urmăriri penale împotriva unor responsabili transnistreni, acuzaţi de uzurparea funcţiilor oficiale de stat (a se vedea paragrafele 221 şi 230 de mai jos).

168. Cu toate acestea, persoane care au avut calitatea de demnitari de stat ai „RMN” au putut reveni în Republica Moldova şi ocupa în continuare funcţii înalte de răspundere. De exemplu, dl Sidorov, fost „ministru al Justiţiei al RMN” în anul 1991, a ocupat mai multe funcţii înalte de stat după reîntoarcerea sa din Transnistria: membru al Parlamentului Republicii Moldova în perioada anilor 1994-1998, Avocat Parlamentar în Republica Moldova în anii 1998-2001 şi membru al Parlamentului Republicii Moldova şi preşedinte al Comisiei parlamentare pentru drepturile omului şi minorităţi naţionale, începând cu anul 2001 (a se vedea anexa, dl Sidorov §§ 437-438).

169. La 7 februarie 1996, în prezenţa mediatorilor OSCE, ai Federaţiei Ruse şi ai Ucrainei, autorităţile moldoveneşti au adoptat un protocol cu privire la anularea posturilor vamale aparţinând Transnistriei.

2.După ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova

170. Circulaţia persoanelor între Transnistria şi restul Republicii Moldova după anul 1997 s-a derulat în aceleaşi condiţii ca şi până atunci, autorităţile transnistrene luând decizia de a permite trecerea persoanelor în mod absolut discreţionar. Când delegaţii oficiale sau personalităţi moldovene doresc să se deplaseze în Transnistria, este necesară o înştiinţare prealabilă în vederea obţinerii autorizaţiei, chiar dacă o asemenea autorizaţie poate fi în orice moment revocată (a se vedea anexa, dl Sereda § 418). Ca exemplu, Guvernul Republicii Moldova a afirmat că, în anul 2003, pentru a protesta împotriva unei decizii adoptate în luna februarie a anului 2003 de către Consiliul Uniunii Europene, care a interzis pe un an deplasarea în Uniunea Europeană a dlui Igor Smirnov şi a altor şaisprezece conducători transnistreni, autorităţile transnistrene au declarat personae non gratae câţiva înalţi oficiali ai Republicii Moldova, printre care Preşedintele Republicii Moldova, Preşedintele Parlamentului, Prim-ministrul, ministrul Justiţiei şi ministrul Afacerilor Externe.

171. Reclamanţii invocă faptul că liderii transnistreni, printre care dnii Smirnov, Maracuţa şi Caraman, ar fi avut, de asemenea, şi cetăţenie moldovenească şi că ar fi fost în posesia paşapoartelor diplomatice moldoveneşti. Printre altele, Guvernul Republicii Moldova le-ar fi acordat distincţii oficiale.

Guvernul Republicii Moldova a afirmat că liderii transnistreni nu posedă cetăţenia Republicii Moldova, deoarece niciodată nu au solicitat documente de identitate moldoveneşti.

Curtea relevă că martorul audiat de către delegaţi la acest subiect a negat eliberarea oricărui document de identitate moldovenesc dlor Smirnov, Maracuţa şi Caraman (a se vedea anexa, dl Molojen § 396). În lipsa oricărei alte probe care să confirme declaraţiile reclamanţilor, Curtea consideră că nu a fost stabilit dincolo de un dubiu rezonabil că autorităţile moldoveneşti au eliberat paşapoarte liderilor transnistreni.

172. Mai mulţi demnitari moldoveni, printre care dl Sturza, ministru al Justiţiei al Republicii Moldova, adjunct al Procurorului General şi, după 2000, şef al Comisiei pentru negocierile cu Transnistria, au continuat să se deplaseze la Tiraspol pentru a se întâlni cu responsabili transnistreni, printre care dnii Smirnov, Maracuţa, „Procurorul General al RMN” şi „Preşedintele Judecătoriei Supreme a RMN”. Printre subiectele abordate la aceste întruniri a figurat în special situaţia reclamanţilor, eliberarea lor şi negocierile cu privire la viitorul statut al Transnistriei, inclusiv al actelor adoptate de către autorităţile locale transnistrene (a se vedea anexa, dl Sturza § 312).

173. Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, dl Diacov, la 16 mai 2000, l-a vizitat pe dl Ilaşcu în celula sa de la Tiraspol. În aceeaşi zi, Preşedintele Republicii Moldova, dl Lucinschi, a vizitat Tiraspolul.

174. La 16 mai 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, şi liderul transnistrean, dl Smirnov, au semnat două acorduri, unul cu privire la recunoaşterea reciprocă a documentelor eliberate de către autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene şi altul cu privire la măsurile menite să atragă şi să protejeze investiţiile străine.

175. Referitor la cooperarea economică, reclamanţii au declarat că autorităţile moldoveneşti au eliberat certificate de origine pentru produsele de provenienţă din Transnistria.

Guvernul Republicii Moldova nu a comentat această declaraţie.

176. În ceea ce priveşte pretinsa eliberare de către autorităţile moldoveneşti a certificatelor de origine pentru bunurile exportate din Transnistria, invocată de către reclamanţi şi de către Guvernul Federaţiei Ruse, Curtea constată că acest argument nu a fost confirmat de vreun martor. Dimpotrivă, dl Stratan, Directorul Departamentului Vamal, a negat existenţa unei astfel de practici (a se vedea anexa, § 327).

În aceste circumstanţe, în lipsa altor mijloace de probă care să susţină declaraţiile reclamanţilor, Curtea nu consideră ca fiind stabilit dincolo de un dubiu rezonabil că autorităţile moldoveneşti au dus o politică de susţinere a economiei transnistrene, prin intermediul unor astfel de certificate de export.

177. Pe lângă colaborarea instituită în temeiul acordului încheiat de către Preşedintele Republicii Moldova şi „Preşedintele RMN”, după cum rezultă din declaraţiile obţinute de către delegaţii Curţii, există relaţii mai mult sau mai puţin de facto între autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene în alte domenii. Spre exemplu, există relaţii între „Ministerul Justiţiei transnistrean”, în special, „Departamentul Instituţiilor Penitenciare”, şi Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Samsonov § 172). Relaţii neformale există, de asemenea, între autorităţile moldoveneşti şi transnistrene în domeniul juridic şi de securitate, în scopul prevenirii infracţiunilor. Cu toate că nu există nici un acord de cooperare, sunt cazuri în care procurorii sau ofiţerii de urmărire penală moldoveni le telefonează colegilor lor din Transnistria, în special, pentru a obţine informaţii şi pentru a cita martori (a se vedea anexa, dnii Postovan § 190 şi Catană § 206).

178. Sistemul de telefonie este unic pe întreg teritoriul Republicii Moldova, inclusiv în Transnistria. O convorbire telefonică între Chişinău şi Tiraspol este considerată convorbire naţională (a se vedea anexa, dnii Molojen § 398 şi Sidorov § 454).

179. Departamentul Tehnologii Informaţionale moldovean eliberează documente de identitate (buletine de identitate) oricărei persoane care locuieşte pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv în Transnistria (a se vedea anexa, dl Molojen § 339).

180. În anul 2001, în conformitate cu acordurile încheiate cu Organizaţia Mondială a Comerţului, autorităţile moldoveneşti au instalat de-a lungul frontierei cu Ucraina posturi vamale mixte moldo-ucrainene şi au introdus noi ştampile vamale nedisponibile autorităţilor transnistrene. Curtea nu a fost informată dacă posturile vamale moldo-ucrainene mai există.

181. Ca răspuns la măsurile menţionate în paragraful precedent, autorităţile transnistrene au informat autorităţile moldoveneşti, printr-o scrisoare din 18 septembrie 2001, despre suspendarea unilaterală a negocierilor cu privire la statutul Transnistriei şi au ameninţat că vor întrerupe livrarea de gaz şi electricitate către Republica Moldova care trec prin conductele şi firele care tranzitează Transnistria.

182. Guvernul Republicii Moldova afirmă că, drept urmare a unui incident care a avut loc în anul 2001, autorităţile transnistrene au blocat pe calea ferată din Tighina (Bender) 500 de vagoane cu donaţii umanitare pentru copii şi persoane în vârstă din Republica Moldova şi livrarea de petrol şi alte mărfuri de provenienţă din Uniunea Europeană destinate întreprinderilor moldoveneşti. 

183. Într-o declaraţie făcută publică la 6 februarie 2002, Misiunea OSCE în Republica Moldova a criticat acţiunile autorităţilor transnistrene care, începând cu 16 ianuarie 2002, au interzis reprezentanţilor OSCE intrarea pe teritoriul controlat de către „RMN”, încălcând astfel acordul încheiat la 26 august 1993 între OSCE şi dl Smirnov.

184. După cum rezultă dintr-un document prezentat Curţii de către Guvernul Republicii Moldova, la 15 martie 2002, prin ordinul nr. 40 din 7 martie 2002, „ministrul Securităţii al RMN” a interzis intrarea pe teritoriul „RMN” a reprezentanţilor Ministerelor Apărării, Afacerilor Interne şi ai Serviciului de Informaţii şi Securitate, precum şi ai altor structuri militare moldoveneşti.

185. În sfârşit, campionatul naţional de fotbal include şi echipe din Transnistria, iar meciuri ale echipei naţionale de fotbal a Moldovei, inclusiv internaţionale, se desfăşoară des la Tiraspol, aşa cum a fost meciul disputat cu echipa naţională a Olandei, în luna aprilie a anului 2003 (a se vedea anexa, dl Sidorov § 454).

IV.CIRCUMSTANŢELE SPECIFICE ALE CAUZEI

186. Curtea a rezumat, în cele ce urmează, faptele referitoare la reţinerea, detenţia preventivă, condamnarea şi condiţiile de detenţie a reclamanţilor, după cum au fost prezentate de către reclamanţi şi confirmate prin probe documentare şi declaraţii ale martorilor.

Curtea notează că, în observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a exprimat acordul său în ceea ce priveşte versiunea prezentată de către reclamanţi cu privire la circumstanţele în care ei au fost reţinuţi, condamnaţi şi deţinuţi. În aceleaşi observaţii, el a indicat că reclamanţii au fost cu certitudine reţinuţi fără mandat, că ei s-au aflat timp de două luni în încăperile Armatei a Paisprezecea şi că percheziţiile şi sechestrările au fost efectuate, de asemenea, fără mandat.

Guvernul Republicii Moldova a estimat că declaraţiile reclamanţilor cu privire la condiţiile de detenţie au fost foarte plauzibile.

187. Din partea sa, Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că nu cunoaşte circumstanţele reţinerii, condamnării, precum şi condiţiile de detenţie a reclamanţilor.

A.Reţinerea, detenţia preventivă şi condamnarea reclamanţilor

1.Reţinerea reclamanţilor

188. După cum rezultă din declaraţiile reclamanţilor, ale soţiilor lor şi ale dlui Urîtu, confirmate, în general, prin declaraţiile dlui Timoşenko, reclamanţii au fost reţinuţi la domiciliul lor, în Tiraspol, între 2 şi 4 iunie 1992, în primele ore ale dimineţii. Ei au fost reţinuţi de mai multe persoane, dintre care câteva erau îmbrăcate în uniforme purtând insigna Armatei a Paisprezecea URSS, în timp ce altele purtau uniforme de camuflaj, fără semne distinctive.

Mai jos sunt expuse detaliile reţinerii lor.

189. Al doilea reclamant, Alexandru Leşco, a fost reţinut la 2 iunie 1992, la ora 2 şi 45 min. dimineaţa. A doua zi, la domiciliul său a fost efectuată o percheziţie în prezenţa vecinilor săi.

190. Primul reclamant, Ilie Ilaşcu, care era la acea dată liderul local al Frontului Popular (partid reprezentat în Parlamentul Republicii Moldova) şi milita pentru unirea Republicii Moldova cu România, a fost reţinut la 2 iunie 1992, în jurul orei 4 şi 30 min., când zece sau doisprezece indivizi înarmaţi cu pistoale automate au pătruns cu forţa în casa sa din Tiraspol. Acolo ei au efectuat o percheziţie, ridicând mai multe obiecte. Printre acestea era un pistol, care, potrivit reclamantului, a fost plasat în casa sa de către persoanele care au efectuat percheziţia. Reclamantul pretinde că reţinerea şi percheziţia sa au fost efectuate fără mandat. El a fost informat că a fost reţinut, deoarece în calitatea sa de membru al Frontului Popular, el prezenta pericol pentru stabilitatea „RMN”, care era în stare de război cu Republica Moldova.

191. Al treilea reclamant, Andrei Ivanţoc, a fost reţinut la domiciliul său la 2 iunie 1992, la ora 8 dimineaţa, de câteva persoane înarmate, care l-au ameninţat cu aplicarea armelor şi l-au lovit. Potrivit reclamantului, ca urmare a percheziţiei efectuate, mai multe covoare, 50 000 ruble şi un ceas „frumos” au fost ridicate.

192. Cel de-al patrulea reclamant, Tudor Petrov-Popa, a fost reţinut la 4 iunie 1992, la ora 6 şi 45 min. dimineaţa, de către două persoane, printre care un ofiţer de miliţie, Victor Guşan. În jurul orei 11, doi procurori, dnii Starojuk şi Glazîrin, au efectuat o percheziţie la domiciliul reclamantului în lipsa acestuia.

193. În rechizitoriul de 140 de pagini întocmit, printre altele, de către procurorul Starojuk, reclamanţii au fost învinuiţi de activităţi antisovietice şi de faptul că au luptat prin mijloace ilegale împotriva statului legitim Transnistria, sub îndrumarea Frontului Popular din Moldova şi România. Ei au fost acuzaţi că ar fi comis mai multe infracţiuni pedepsite, conform rechizitoriului, atât de Codul penal al Republicii Moldova, cât şi de cel al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Printre faptele de care au fost învinuiţi reclamanţii era şi omorul a doi transnistreni, dnii Gusar şi Ostapenko (a se vedea, de asemenea, paragraful 225 de mai jos).

194. După cum rezultă din declaraţiile reclamanţilor şi ale altor martori (a se vedea anexa, dl Urîtu §§ 55–56 şi 60-61, dnele Leşco §§ 30-31 şi Ivanţoc §§ 38 şi 41), reclamanţii au fost mai întâi duşi la sediul miliţiei din Tiraspol, care era probabil şi sediul „Ministerului Securităţii al RMN”, unde au fost interogaţi şi maltrataţi timp de câteva zile. Printre cei care i-au interogat a fost şi Vladimir Gorbov, „viceministru” în cadrul aşa-numitului minister, Vladimir Antiufeev (sau Şevtsov), „ministru”, şi o persoană numită Guşan. Unii gardieni şi anchetatori purtau uniforme similare, dacă nu chiar identice, cu cele folosite de militarii sovietici ai Armatei a Paisprezecea. Pe parcursul primelor zile de detenţie în încăperile miliţiei, reclamanţii au fost bătuţi sever cu regularitate şi nu li s-a dat aproape nimic să mănânce sau să bea. Interogatoriile aveau loc deseori noaptea, iar ziua nu li se permitea să se odihnească.

195. Potrivit primului reclamant, el a fost condus, după reţinerea sa, în biroul „ministrului Securităţii al RMN”, unde se mai aflau alte cinci persoane care i-au fost prezentate ca fiind colonei în cadrul serviciului rus de contraspionaj. Aceştia i-au cerut, în schimbul eliberării sale, folosirea în favoarea Transnistriei a cunoştinţelor şi aptitudinilor pe care le-a obţinut pe parcursul serviciului militar în cadrul trupelor speciale ale URSS şi să recunoască că ar fi fost agent care lucra pentru serviciile secrete române. Reclamantul a declarat că, atunci când a refuzat, el a fost ameninţat că nu are o altă alegere decât cimitirul.

2.Detenţia primilor trei reclamanţi în încăperile Armatei a Paisprezecea

196. La câteva zile după reţinere, primii trei reclamanţi au fost conduşi separat la comenduirea (komendatura) Armatei a Paisprezecea din Tiraspol, de pe strada Suvorov, în vehicule care aveau semne de identificare ruseşti.

Reclamanţii susţin că, pe parcursul detenţiei lor pe teritoriul Armatei a Paisprezecea, ei au fost păziţi de către soldaţi ai acestei armate şi că, pe parcursul acestei perioade, au fost vizitaţi în celule de miliţieni transnistreni. Reclamanţii mai pretind că, pe parcursul acestei perioade, ei au fost torturaţi de către personalul Armatei a Paisprezecea.

Guvernul Republicii Moldova a subliniat că, în lumina declaraţiilor date de martorii moldoveni şi de către dl Timoşenko în faţa delegaţilor Curţii, se pare că militari ai Armatei a Paisprezecea au participat la reţinerea şi interogarea reclamanţilor.

În observaţiile sale din 1 septembrie 2003, Guvernul Federaţiei Ruse a reiterat poziţia sa iniţială, conform căreia Curtea nu are competenţă ratione temporis să examineze evenimentele care au avut loc în anul 1992.

Cu privire la fondul cauzei, el a recunoscut că reclamanţii au fost deţinuţi în încăperile Armatei a Paisprezecea, dar afirmă că această detenţie a fost de foarte scurtă durată şi, în orice caz, ea a fost ilegală. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că procurorul militar Timoşenko a pus capăt ilegalităţii respective imediat ce a aflat despre această detenţie. Guvernul Federaţiei Ruse nu s-a pronunţat asupra chestiunii participării militarilor ruşi la reţinerea iniţială a reclamanţilor.

El susţine că, în afara faptului că au oferit celule pentru detenţia reclamanţilor, militarii Armatei a Paisprezecea nu au comis nici o ilegalitate. În mod special, ei nu au păzit celulele unde erau deţinuţi reclamanţii. În această privinţă, Guvernul Federaţiei Ruse a subliniat că reclamanţii nu ar fi putut vedea insigne cu inscripţia „Rusia” pe uniformele gardienilor, deoarece noua insignă a Federaţiei Ruse care a înlocuit-o pe cea a URSS a fost introdusă abia prin ordinul nr. 2555, emis la 28 iulie 1994 de către ministrul Apărării al Federaţiei Ruse.

Guvernul Federaţiei Ruse a declarat, printre altele, că colonelul Gusarov (a se vedea paragraful 270 de mai jos) nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul formaţiunilor militare ruseşti staţionate pe teritoriul Transnistriei, ci în cadrul „Ministerului Afacerilor Interne al RMN”.

197. Curtea notează că primii trei reclamanţi pretind că ar fi fost deţinuţi timp de două luni în comenduirea Armatei a Paisprezecea (a se vedea anexa, dnii Ilaşcu § 2, 4 şi 11, Urîtu § 55-56, Ivanţoc §§ 94-95, Leşco §§ 114 şi 117, Petrov-Popa § 124, dna Leşco §§ 33-34, dna Ivanţoc § 39 şi dna Petrov-Popa § 48).

La acest subiect, Curtea notează că dl Timoşenko a afirmat în declaraţiile sale (a se vedea anexa, § 381) că reclamanţii ar fi rămas în încăperile Armatei a Paisprezecea o perioadă de timp foarte scurtă, fără a fi în stare să precizeze exact durata.

Fără a pune la îndoială în mod general declaraţia dlui Timoşenko, pe care o consideră ca fiind credibilă, Curtea consideră că aceasta conţine mai multe detalii, printre care cele cu privire la durata aflării reclamanţilor în încăperile Armatei a Paisprezecea, care sunt confuze şi, mai mult, infirmate de alte declaraţii.

198. Comenduirea din Tiraspol era condusă de Mihail Bergman. Reclamanţii au fost deţinuţi acolo câte unul în celulă. Un oarecare domn Godiac, reţinut în acelaşi timp ca şi reclamanţii, era deţinut în aceeaşi clădire. Reclamanţii i-au observat, în timpul interogatoriilor lor sau cu ocazia vizitelor în celule, pe dl Gorbov şi pe câţiva ofiţeri, dintre care unii purtau uniforma Armatei a Paisprezecea. Ei erau interogaţi mai ales noaptea, interogatoriile fiind însoţite de maltratări. Ei au fost bătuţi şi cu alte ocazii. Reclamanţii erau bătuţi sever şi cu regularitate de către soldaţi care purtau uniforma Armatei a Paisprezecea. Miliţieni transnistreni participau uneori la maltratarea reclamanţilor.

Ilie Ilaşcu a fost supus de patru ori la executări simulate: prima dată, lui i s-a citit sentinţa de condamnare la moarte, în timp ce în celelalte cazuri el a fost dus, având ochii legaţi, pe un câmp unde gardienii trăgeau focuri de armă în direcţia sa cu gloanţe oarbe până când el îşi pierdea cunoştinţa.

Al doilea reclamant a fost ameninţat că va fi violat. La sfârşitul unei luni, ca urmare a loviturilor primite, cel de-al treilea reclamant a fost internat într-un spital psihiatric, unde s-a aflat timp de o lună (a se vedea anexa, Ivanţoc § 97).

199. Celulele nu aveau veceuri, apă sau lumină naturală. O lampă ardea în permanenţă în celulă. Patul pliant fixat de perete era coborât la miezul nopţii şi ridicat la ora cinci dimineaţa.

Reclamanţii nu dispuneau decât de 15 minute zilnic pentru plimbare, care avea loc într-un spaţiu închis. Pe parcursul detenţiei lor în comenduirea Armatei a Paisprezecea, ei nu au putut nici să se spele, nici să-şi schimbe hainele.

Veceurile se aflau în capătul coridorului, iar deţinuţii erau duşi acolo o singură dată pe zi de către gardieni însoţiţi de un câine-lup alsacian. Ei erau obligaţi să-şi satisfacă necesităţile fiziologice timp de 45 de secunde, în caz contrar, câinele era asmuţat să-i atace. Deoarece reclamanţii nu erau duşi la veceu decât o singură dată pe zi în condiţiile descrise mai sus, ei erau nevoiţi să-şi satisfacă necesităţile fiziologice în celulă (a se vedea anexa, dl Ivanţoc § 95, dl Leşco § 15, dna Leşco § 33 şi dna Ivanţoc § 40).

Reclamanţii au fost izolaţi de lumea exterioară. Familiile lor nu îi puteau contacta şi nici trimite colete. Ei nu puteau trimite sau primi corespondenţă şi nu au avut acces la avocaţi.

200. La 23 august 1992, când generalul Lebed a preluat conducerea Armatei a Paisprezecea, persoanele deţinute în comenduirea din Tiraspol a acestei armate, inclusiv cei trei reclamanţi, au fost transferaţi în încăperile miliţiei din Tiraspol. Transferul a fost efectuat de militari ai Armatei a Paisprezecea, în vehiculele Armatei a Paisprezecea (a se vedea anexa, dl Ilaşcu § 11, dl Urîtu § 55 şi dna Ivanţoc § 39).

3.Detenţia în izolatorul de detenţie provizorie din sediul miliţiei din Tiraspol şi transferul reclamanţilor în închisoare în timpul procesului

201. Circumstanţele detenţiei reclamanţilor, aşa precum rezultă din declaraţiile lor scrise şi verbale, la fel ca şi din declaraţiile altor martori care au confirmat informaţiile prezentate de ei (a se vedea anexa, dl Urîtu §§ 56 şi 60-61, dna Ivanţoc § 41, şi dna Leşco §§ 30-31), pot fi rezumate după cum urmează.

202. Primul reclamant s-a aflat într-o celulă situată în sediul miliţiei din Tiraspol timp de aproape şase luni, până în luna aprilie a anului 1993, când a început procesul său.

203. Al doilea reclamant a fost transferat din comenduirea Armatei a Paisprezecea în încăperile miliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până în luna aprilie a anului 1993, dată la care a început procesul său.

204. Al treilea reclamant s-a aflat timp de o lună în comenduirea Armatei a Paisprezecea. Ulterior, el a fost internat într-un spital psihiatric, unde s-a aflat timp de aproape o lună. La întoarcerea sa din spital, el a fost condus din nou în comenduirea Armatei a Paisprezecea, la sosire fiind transferat imediat în încăperile miliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până la sfârşitul lunii aprilie a anului 1993.

205. Cel de al patrulea reclamant a fost deţinut până la începutul procesului în încăperile miliţiei din Tiraspol.

206. În izolatorul de detenţie provizorie din sediul miliţiei din Tiraspol, interogatoriile aveau loc noaptea. Reclamanţii erau bătuţi cu regularitate, mai ales pe parcursul lunii care a urmat întoarcerii lor din comenduirea Armatei a Paisprezecea.

207. Celulele erau lipsite de iluminare naturală. Pe parcursul primelor săptămâni, ei nu au putut primi vizite din partea familiilor sau a avocaţilor. Ulterior, în mod discreţionar şi neregulat, li s-a permis să primească colete şi vizite doar din partea familiilor lor. Deseori ei nu au putut beneficia de alimentele trimise de către familiile lor, deoarece ea se deteriora în cursul controlului efectuat din motive de securitate. Reclamanţii nu au putut primi, nici expedia corespondenţă şi nu au putut comunica cu avocaţii lor.

208. Pe parcursul acestei perioade, reclamanţii nu au putut fi consultaţi de către un medic decât foarte rar, iar când erau maltrataţi, vizita medicului avea loc peste mult timp.

Dlui Alexandru Ivanţoc i-au fost administrate produse halucinogene care i-au provocat migrene cronice. Pe parcursul acestei perioade, el nu a fost tratat de durerile de cap, iar soţia sa nu a avut permisiunea de a-i transmite medicamente.

209. Ilie Ilaşcu şi-a putut vedea avocatul pentru prima dată în luna septembrie a anului 1992, la câteva luni după reţinerea sa.

210. La o dată nespecificată, reclamanţii au fost transferaţi în închisoarea din Tiraspol pentru a se pregăti demararea procesului lor. Pe parcursul detenţiei preventive, ei au fost supuşi diverselor tratamente inumane şi degradante, au fost bătuţi crud, câini-lupi alsacieni au fost asmuţiţi asupra lor, ei au fost deţinuţi singuri şi li s-au comunicat date false cu privire la situaţia politică şi starea sănătăţii familiilor lor, fiindu-le promisă eliberarea cu condiţia semnării declaraţiilor. Ei au mai fost ameninţaţi cu execuţia.

211. Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa au fost supuşi unor tratamente cu substanţe psihotrope în urma cărora dl Ivanţoc a suferit tulburări psihice.

4.Procesul penal şi condamnarea reclamanţilor

212. Reclamanţii au fost aduşi în faţa „Judecătoriei Supreme a Republicii Moldoveneşti Nistrene”, care avea şedinţele în sala de festivităţi a întreprinderii de stat Kirov şi ulterior în sala pentru concerte a casei de cultură din Tiraspol. Pe parcursul procesului, care a început la 21 aprilie 1993 şi s-a sfârşit la 9 decembrie 1993, au fost autorizaţi să intre în sală doar cetăţeni moldoveni care dispuneau de viză de reşedinţă în Transnistria. Miliţieni şi militari înarmaţi erau prezenţi în sală şi pe scena unde se aflau judecătorii. Reclamanţii au asistat la procesul lor, închişi în cuşti metalice. Martorii la proces au putut asista liber în sală, fără a fi obligaţi să părăsească sala în timpul audierii declaraţiilor altor martori. De multe ori pe parcursul dezbaterilor, reclamanţii nu au putut discuta cu avocaţii lor, decât în prezenţa miliţienilor înarmaţi. Şedinţele au avut loc într-o atmosferă tensionată, publicul arborând pancarte ostile reclamanţilor. Aşa precum se arată într-o fotografie prezentată grefei de către reclamanţi, făcută în sala de şedinţe şi care a apărut într-un ziar din Republica Moldova, una din pancarte conţinea lozinca „Teroriştii - la răspundere!”  (Teрpopиcтoв - к oтвeту!).

213. Reclamanţii au fost judecaţi de către un complet compus din trei judecători, şi anume, dna Ivanova, fostă judecătoare la Judecătoria Supremă a Republicii Moldova, care a prezidat şedinţele de judecată, dl Meazin, în vârstă de 28 de ani la data procesului, care a lucrat timp de un an la Procuratura Generală a Republicii Moldova, înainte de numirea sa în calitate de judecător la „Judecătoria Supremă a RMN”, şi dl Zenin.

214. După cum rezultă din textul hotărârii, comandantul Mihail Bergman, ofiţer al GOR, a fost audiat în calitate de martor. El a declarat că reclamanţii nu au fost maltrataţi de către subordonaţii săi în timpul detenţiei lor în încăperile Armatei a Paisprezecea şi că reclamanţii nu au înaintat nici o plângere că ar fi fost maltrataţi.

215. „Instanţa” a pronunţat hotărârea sa la 9 decembrie 1993.

216. Ea a constatat că primul reclamant este vinovat de săvârşirea mai multor infracţiuni prevăzute de Codul penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, printre care chemarea la infracţiuni ce atentează la securitatea naţională (articolul 67), activitatea organizatorică îndreptată spre săvârşirea unor infracţiuni deosebit de periculoase contra statului (articolul 69), omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), omor premeditat (articolul 88), răpirea mijloacelor de transport (articolul 182), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi folosirea ilegală sau neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227). „Instanţa” l-a condamnat la pedeapsa capitală cu confiscarea averii.

217. Ea a constatat că cel de-al doilea reclamant este vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 alin. 2) şi l-a condamnat la 12 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii.

218. Cel de-al treilea reclamant a fost declarat vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), sustragerea şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227  şi articolul 227/1 alin. 2), răpirea mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi vătămare corporală (articolul 96 alin. 2). El a fost condamnat la 15 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii.

219. Cel de-al patrulea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), vătămare corporală (articolul 96 alin. 2), răpirea mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127),  şi sustragerea şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 şi articolul 227/1 alin. 2). El a fost condamnat la 15 ani privaţiune de libertate cu confiscarea averii.

B.Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea dlui Ilaşcu

220. La 9 decembrie 1993, Preşedintele Republicii Moldova a declarat condamnarea reclamanţilor ilegală, deoarece a fost decisă de către o instanţă de judecată neconstituţională.

221. La 28 decembrie 1993, adjunctul Procurorului General al Republicii Moldova a ordonat iniţierea unei anchete penale împotriva „judecătorilor”, „procurorilor” şi a altor persoane implicate în anchetarea şi condamnarea reclamanţilor în Transnistria, acuzându-i în baza articolelor 190 şi 192 ale Codului penal al Republicii Moldova de lipsire ilegală de libertate.

222. La 3 februarie 1994, Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a examinat din oficiu hotărârea din 9 decembrie 1993 a „Judecătoriei Supreme a RMN” şi a casat-o din motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea era neconstituţională. Judecătoria Supremă a ordonat remiterea dosarului procuraturii Republicii Moldova conform articolului 93 al Codului de procedură penală. După cum rezultă din declaraţiile şi informaţiile prezentate de către Guvernul Republicii Moldova şi martorii audiaţi de către Curte la Chişinău în luna martie a anului 2003, ancheta dispusă prin hotărârea din 3 februarie 2004 nu a adus la nici un rezultat (a se vedea anexa, dl Postovan § 184 şi dl Rusu § 302).

223. Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a anulat mandatul de arest al reclamanţilor, ordonând eliberarea lor şi a cerut procuraturii să examineze posibilitatea de tragere la răspundere penală a judecătorilor „aşa-zisei” „Judecătorii Supreme a RMN” pentru pronunţarea intenţionată a unei hotărâri ilegale, infracţiune pedepsită de articolele 190-192 ale Codului penal.

224. Autorităţile „RMN” nu au reacţionat la hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994.

225. Autorităţile moldoveneşti au iniţiat în luna aprilie şi, respectiv, în luna mai ale anului 1992 o anchetă penală cu privire la moartea dlor Gusar şi Ostapenko. Procuratura a suspendat ancheta la 6 iunie 1994 în temeiul articolului 172 § 3 al Codului de procedură penală al Republicii Moldova, în lipsa oricărei cooperări din partea autorităţilor judiciare şi poliţiei transnistrene. Ancheta au fost redeschisă la 9 septembrie 2000. În consecinţă, mai multe cereri de cooperare (transmitere a documentelor) au fost adresate „Procurorului RMN”, V.P. Zaharov. În lipsa vreunui răspuns, procuratura Republicii Moldova a suspendat din nou ancheta la 9 decembrie 2000. De la acea dată, ea nu au mai fost redeschisă.

226. Printr-un decret din 4 august 1995, Preşedintele Republicii Moldova a promulgat o lege cu privire la amnistie, cu ocazia primei aniversări de la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova. Această lege prevedea amnistia, îndeosebi a persoanelor condamnate pentru infracţiunile prevăzute de articolele 227, 227/1 şi 227/2 ale Codului penal comise după 1 ianuarie 1990 în mai multe raioane din stânga Nistrului.

227. La 3 octombrie 1995, Parlamentul Republicii Moldova a cerut Guvernului Republicii Moldova să trateze cu prioritare problema detenţiei reclamanţilor, ca deţinuţi politici, şi să-l informeze în mod regulat despre evoluţia situaţiei şi acţiunile întreprinse în acest sens, şi Ministerului Afacerilor Externe să caute susţinere fermă de la statele în care Republica Moldova avea misiuni diplomatice, în vederea obţinerii eliberării reclamanţilor („grupul Ilaşcu”).

228. Primul reclamant, deşi deţinut, a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova la 25 februarie 1994 şi la 22 martie 1998 dar, fiind privat de libertate, nu a participat niciodată la şedinţele Parlamentului.

229. La 16 august 2000, Procurorul General a anulat ordonanţa din 28 decembrie 1993 împotriva „judecătorilor” şi „procurorilor” „RMN” (a se vedea paragraful 221 de mai sus) pe motiv că, pentru a fi aplicabile prevederile articolelor 190 şi 192 ale Codului penal, infracţiunea de privaţiune ilegală de libertate trebuia comisă de judecători şi procurori numiţi conform legislaţiei Republicii Moldova, ceea ce nu era valabil în acest caz. El a constatat, de asemenea, ca fiind inoportună deschiderea unei anchete penale pentru privaţiunea ilegală de libertate sau pentru uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, infracţiuni prevăzute de articolele 116 şi 207 din Codul penal, din motivul expirării termenului de prescripţie de atragere la răspundere penală şi deoarece persoanele în cauză au refuzat să colaboreze cu organul de urmărire penală.

230. În aceeaşi zi, Procurorul General a ordonat deschiderea unei anchete penale împotriva şefului închisorii de la Hlinaia, acuzat de lipsirea ilegală de libertate şi de uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, în temeiul articolelor 116 şi 207 ale Codului penal. După cum rezultă din informaţiile prezentate de către Guvernul Republicii Moldova şi din declaraţiile martorilor audiaţi de către Curte la Chişinău în luna martie a anului 2003, ancheta penală nu a dus la nici un rezultat (a se vedea anexa, dl Rusu, § 302 şi dl Sturza, § 314).

231. La 4 octombrie 2000, la cererea dlui Ilaşcu, autorităţile române i-au acordat cetăţenia română în temeiul Legii nr. 21/1991.

232. La 26 noiembrie 2000, dl Ilaşcu a fost ales senator în Parlamentul României. Renunţând la cetăţenia Republicii Moldova şi la mandatul său de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, la 4 decembrie 2000, a încetat mandatul de deputat al dlui Ilaşcu în Parlamentul Republicii Moldova.

233. În anul 2001, la cererea lor, dlor Ivanţoc şi Leşco li s-a acordat cetăţenia română.

234. La 5 mai 2001, dl Ilaşcu a fost eliberat. Circumstanţele eliberării sale, fiind contestate de părţi, sunt rezumate în cele ce urmează (a se vedea paragrafele 279-282).

C.Detenţia reclamanţilor după condamnarea lor

235. Primul reclamant a fost deţinut în închisoarea nr. 2 din Tiraspol până la condamnarea sa, la 9 decembrie 1993. Ulterior, el a fost transferat în închisoarea de la Hlinaia, în sectorul celor condamnaţi la moarte, unde s-a aflat până în luna iulie a anului 1998. La această dată, el a fost din nou transferat în închisoarea nr. 2 de la Tiraspol, unde s-a aflat până la eliberarea sa în luna mai a anului 2001.

236. Dl Alexandru Leşco a fost transferat după proces la închisoarea nr. 2 din Tiraspol, unde s-a aflat pe parcursul întregii perioade a detenţiei sale.

237. Dl Andrei Ivanţoc a fost transferat după condamnarea sa la închisoarea de la Hlinaia unde, se pare, a fost deţinut doar câteva săptămâni. Din cauza bolii sale, el a fost ulterior internat într-un spital, iar apoi, în închisoarea nr. 2 din Tiraspol, unde este deţinut până în prezent.

238. Dl Tudor Petrov-Popa a fost transferat la puţin timp înaintea procesului său la închisoarea nr. 2 din Tiraspol. După eliberarea dlui Ilaşcu în luna mai a anului 2001, dl Petrov-Popa a fost transferat la închisoarea din Hlinaia, unde s-a aflat până la 4 iunie 2003, dată la care a fost transferat la închisoarea nr. 3 din Tiraspol, în vederea „facilitării întrevederilor sale cu avocatul”, conform spuselor administraţiei penitenciarului.

239. Din primele luni ale reţinerii reclamanţilor, Guvernul Republicii Moldova a acordat susţinere financiară familiilor lor. Autorităţile au acordat familiilor reclamanţilor spaţiu locativ, ele fiind obligate să părăsească Transnistria, le-au acordat ocazional ajutor, pe de o parte, punându-le la dispoziţie mijloace de transport pentru întrevederile cu reclamanţii, şi pe de altă parte, pentru ameliorarea condiţiilor de detenţie a reclamanţilor, trimiţând medici care să consulte reclamanţii, le-au trimis şi ziare (a se vedea anexa, dnii Snegur § 240, Moşanu § 248 şi Sangheli § 267).

1.Condiţiile de detenţie

240. Reclamanţii au fost deţinuţi, cu excepţia unor perioade scurte de timp, singuri în celulă, cu excepţia dlui Leşco, care nu a fost deţinut singur decât în primii câţiva ani de detenţie.

Dl Ilaşcu a fost întotdeauna deţinut singur. El nu a avut dreptul să corespondeze, reuşind totuşi să expedieze câteva scrisori din închisoare.

241. În închisoarea de la Hlinaia, dl Ilaşcu a fost deţinut în sectorul condamnaţilor la moarte. Condiţiile sale de detenţie erau mai severe decât cele ale celorlalţi reclamanţi. În interiorul celulei sale era montată o cuşcă metalică de aceleaşi dimensiuni ca şi celula. În interiorul cuştii se găsea un pat şi o masă, la fel din metal.

Dl Ilaşcu nu avea dreptul să vorbească cu alţi deţinuţi sau gardieni. În consecinţă, el era condus singur la plimbarea sa zilnică, care avea loc seara, într-un spaţiu închis.

Mâncarea dlui Ilaşcu era compusă din 100 de grame de pâine din secară de trei ori pe zi şi un pahar de ceai fără zahăr de două ori pe zi. Seara, el primea un amestec în bază de resturi de porumb numit „balanda”.

242. Celulele reclamanţilor nu erau iluminate natural, lumina provenind de la o lampă suspendată în coridor.

243. Reclamanţii nu puteau face duş decât foarte rar. Ei puteau fi lăsaţi mai multe luni fără a se spăla.

244. Niciuna din celulele ocupate de către dl Ilaşcu pe parcursul detenţiei sale nu era încălzită, chiar şi pe parcursul iernii.

245. Atât la Hlinaia, cât şi la Tiraspol, reclamanţii dispuneau de apă rece în celulele lor, care erau dotate cu veceuri neseparate de restul celulei.

246. Reclamanţii au putut primi colete şi vizite din partea familiilor lor, cu toate că şeful închisorii nu le acorda sistematic permisiunea de a primi astfel de vizite.

Uneori permisiunea de a primi vizite sau colete le-a fost refuzată prin ordinul dlor Igor Smirnov sau Vladimir Antiufeev/Şevţov.

247. Deoarece coletele erau supuse controlului, hrana care se găsea în ele devenea deseori neconsumabilă. Pentru a protesta împotriva cantităţii insuficiente de mâncare care li se servea în închisoare, împotriva refuzului autorităţilor închisorii de a le distribui uneori hrana trimisă de către familiile lor şi deteriorării mâncării respective în urma controlurilor efectuate, reclamanţii au declarat de câteva ori greva foamei.

248. În anul 1999, dl Ilaşcu, a putut primi vizita doamnei Josette Durrieu de la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi vizita dlui Vasile Sturza, Preşedintele Comisiei pentru negocierile cu Transnistria.

249. Într-o scrisoare adresată în luna martie a anului 1999 Parlamentului Republicii Moldova care se referea la criza guvernamentală cu care se confrunta Moldova, dl Ilaşcu a exprimat susţinerea sa acordată dlui Ion Sturza, candidat la funcţia de Prim-ministru. Citită la tribună de către Preşedintele Parlamentului, scrisoarea a permis Parlamentului de a întruni majoritatea necesară pentru desemnarea dlui Sturza în calitate de Prim-ministru.

În anul 1999, după exprimarea votului său în favoarea guvernului Sturza, pe parcursul celor nouă luni de existenţă a acestui guvern, dl Ilaşcu nu a putut primi nici o vizită din partea familiei sale şi nici colete. Ceilalţi reclamanţi, în special dl Ivanţoc, au fost supuşi unor restricţii similare.

250. Într-o scrisoare adresată Curţii şi datată din 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a indicat faptul că, deoarece dl Ilaşcu a scris Parlamentului Republicii Moldova, condiţiile de detenţie a reclamanţilor, în special cele ale dlui Ilaşcu, s-au înrăutăţit.

251. Într-o scrisoare din 17 iulie 1999, Andrei Ivanţoc a informat publicul că a declanşat greva foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor severe în care el şi ceilalţi reclamanţi erau deţinuţi. Astfel, el a indicat că nu putea contacta un avocat şi că i-au fost interzise vizitele din partea medicilor sau reprezentanţilor Crucii Roşii. Potrivit spuselor acestuia, pasivitatea autorităţilor moldoveneşti faţă de situaţia din Transnistria, şi mai ales faţă de „grupul Ilaşcu”, echivala cu susţinerea tacită a autorităţilor transnistrene.

252. Într-o declaraţie scrisă în 29 iulie 1999, dl Ivanţoc, care se afla în a 77-a zi de grevă a foamei, a acuzat liderii de la Chişinău de faptul că nu fac nimic pentru a proteja drepturile omului în Republica Moldova, precum şi că „au relaţii bune” cu liderii separatişti din Transnistria. El s-a plâns, de asemenea, de refuzul autorităţilor închisorii din Tiraspol de a-i permite lui şi dlui Ilie Ilaşcu, accesul la un medic şi a indicat că Ilie Ilaşcu, deţinut singur în celulă o perioadă îndelungată, era maltratat. Toată mobila din celula sa a fost scoasă, i-au fost luate hainele, cu excepţia unui maiou de corp, şi era bătut de persoane din cadrul „forţelor speciale”, care i-au sugerat să se sinucidă.

253. Într-o scrisoare din 10 mai 2000 adresată Curţii, dl Ilaşcu a declarat că el nu a putut consulta un medic din anul 1997. Medicii veniţi de la Chişinău l-au examinat şi au întocmit un raport cu privire la starea sa de sănătate, calificând-o drept gravă. În aceeaşi scrisoare, el acuza autorităţile Republicii Moldova de ipocrizie, declarând că, în pofida declaraţiilor lor în favoarea eliberării reclamanţilor, ei făceau totul pentru a-i împiedica pe aceştia să-şi redobândească libertatea.

254. La 14 ianuarie 2002, reprezentantul reclamanţilor, dl Dinu, a informat Curtea că condiţiile de detenţie ale celor trei reclamanţi încă încarceraţi s-au deteriorat începând cu luna iunie a anului 2001. Dlui Ivanţoc i-a fost refuzată vizita soţiei sale, fără nici o explicaţie.

Dl Ivanţoc şi dl Leşco au început să nu primească decât pâine, în lipsa altei mâncări. În ceea ce-l priveşte pe dl Petrov-Popa, el a fost transferat la închisoarea din Hlinaia unde, în condiţii de izolare totală, i s-a spus că nu va primi nici o vizită pe parcursul a şase luni.

255. Cu excepţia dlui Ilaşcu, reclamanţii au putut coresponda în limba rusă, corespondenţa în limba română fiindu-le interzisă. Corespondenţa lor era cenzurată. De regulă, ei nu puteau primi ziare în limba română.

256. Dlui Ivanţoc i-a fost refuzată o vizită din partea soţiei sale la 15 februarie 2003. Această vizită a putut avea loc o săptămână mai târziu.

257. În timpul audierii martorilor în faţa delegaţilor Curţii la Tiraspol în luna martie a anului 2003, administraţia penitenciară transnistreană s-a angajat să permită avocaţilor reclamanţilor să se întâlnească cu clienţii lor deţinuţi în Transnistria. Dl Tănase a putut să-şi vadă pentru prima dată clientul, dl Leşco, la o dată neprecizată, în luna mai sau iunie a anului 2003. Dl Gribincea a putut să-şi întâlnească clienţii pentru prima dată de la încarcerare la 20 iunie 2003.

258. Condiţiile în care s-au desfăşurat examinările medicale ale reclamanţilor au fost stabilite de către Curte în baza declaraţiilor martorilor şi a altor documente aflate la dispoziţia sa, inclusiv registrele consultaţiilor medicale păstrate la locurile de detenţie ale reclamanţilor.

259. În mod general, Curtea notează că, pe parcursul detenţiei lor, starea sănătăţii reclamanţilor s-a deteriorat.

Reclamanţii au putut fi examinaţi, la cerere, de către medicul închisorii, care, în majoritatea cazurilor, se limita la palpări şi ascultări.

260. Dlui Leşco, deşi suferea de artrită acută, de pancreatită şi de abces dentar, i-a fost refuzată vizita medicilor. Vederea sa, de asemenea, s-a deteriorat.

261. În anul 1995, dl Leşco, a fost totuşi internat la un spital din Tiraspol, unde a suferit o intervenţie chirurgicală la pancreas.

262. Cu anumite excepţii, maladiile reclamanţilor nu au fost tratate. Singurele medicamente care le-au fost administrate au fost cele trimise de către familiile lor. Invocând raţiuni de securitate, „administraţia” penitenciarului nu a permis reclamanţilor să primească instrucţiunile cu privire la administrarea acestor medicamente.

263. După negocieri cu autorităţile moldoveneşti, şi mai ales după intervenţia Preşedintelui Snegur, administraţia penitenciarului din Transnistria a permis specialiştilor din Chişinău să examineze reclamanţii. Astfel, de câteva ori, în perioada 1995 şi 1999, reclamanţii au fost examinaţi de către o comisie compusă din medici veniţi din Republica Moldova, din care făceau parte dl Leşan şi dl Ţîbîrnă. În anul 1999, vizite ale medicilor au avut loc din luna ianuarie până în luna martie, şi ulterior, în luna noiembrie.

Cu o singură ocazie, dl Ilaşcu a putut face o electrocardiogramă; dl Ivanţoc a fost operat la ficat; dlui Petrov-Popa i s-a făcut o injecţie pentru tratarea tuberculozei şi i s-a prescris un tratament.

Examinările medicale au avut loc în prezenţa medicilor închisorii şi a gardienilor. Medicamentele prescrise de către medicii moldoveni, înscrise în registrele medicale ale închisorii, nu au fost oferite, singurele medicamente primite de către reclamanţi fiind cele aduse de către familiile lor.

De două ori, dl Ilaşcu a putut fi examinat de către medici de la Crucea Roşie Internaţională.

264. Dl Petrov-Popa, bolnav de tuberculoză, a fost tratat pe parcursul a aproximativ şase luni, până în luna martie a anului 1999. Totuşi, cea mai mare parte a medicamentelor a fost transmisă de către familia sa.

265. Nici un reclamant nu a primit alimentaţie dietetică, cu toate că aceasta a fost prescrisă de către medici: dlui Ilaşcu, pentru maladia aparatului digestiv de care suferea, dlui Ivanţoc, pentru maladia la ficat, dlui Leşco, pentru consecinţele pancreatitei de care suferea şi dlui Petrov-Popa, pentru tuberculoză.

Dnii Leşco, Ivanţoc şi Petrov-Popa au afirmat că sufereau de pancreatită, de o maladie la ficat şi respectiv, de tuberculoză, şi că nu au putut primi tratamentul corespunzător.

266. Dl Petrov-Popa ocupă în prezent la Hlinaia aceeaşi celulă în care a fost deţinut dl Ilaşcu înaintea eliberării sale, cu toate că în această închisoare există un sector special rezervat pentru cei care suferă de tuberculoză. De la intrarea în vigoare în anul 2002 a noului Cod de procedură penală a Transnistriei, condiţiile de detenţie la Hlinaia ale dlui Petrov-Popa s-au îmbunătăţit, deoarece el poate primi trei colete şi trei vizite suplimentare pe an. Această îmbunătăţire a fost decisă de către şeful închisorii de la Hlinaia datorită bunei conduite a reclamantului.

2.Maltratarea 

267. Pe parcursul primelor câteva luni de detenţie la Hlinaia, Ilie Ilaşcu a fost maltratat de câteva ori.

Sub cel mai mic pretext, dl Ilaşcu era pedepsit cu detenţia în carceră.

268. După transferul său la închisoarea nr. 2 din Tiraspol, situaţia dlui Ilaşcu s-a mai îmbunătăţit, pedepsele nefiind atât de numeroase ca la Hlinaia, maltratarea având loc doar ca urmare a anumitor evenimente.

Astfel, după apariţia în presă a unui articol despre reclamanţi, gardienii închisorii au intrat în celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc şi au confiscat sau au distrus toate obiectele care se aflau acolo. Ei au bătut sever reclamanţii şi i-au ţinut în carceră timp de 24 de ore.

269. Celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc au fost devastate după votul dlui Ilaşcu exprimat în favoarea guvernului Sturza în anul 1999 şi după depunerea cererii lor la Curte. Printre altele, au fost distruse bunuri personale, de exemplu, fotografii ale copiilor reclamanţilor şi icoane. De asemenea, ei au fost bătuţi crunt.

După depunerea cererii sale la Curte, dl Ilaşcu a fost bătut de către militari, fiind lovit cu picioarele şi cu patul armelor. De asemenea, i s-a pus un pistol în gură şi a fost ameninţat cu moartea dacă va încerca pe viitor să expedieze scrisori în afara închisorii. Ca rezultat al bătăii, el şi-a pierdut un dinte.

270. În scrisoarea sus-menţionată din 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a scris că, la 13 mai 1999, civili purtând cagule au pătruns în celula sa lovindu-l cu un baston în cap, pe spate şi în ficat aplicându-i lovituri cu pumnii în regiunea inimii. Ei l-au trântit apoi pe coridor, unde reclamantul l-a văzut pe colonelul Gusarov lovindu-l pe Ilie Ilaşcu cu capul de un perete şi cu piciorul. Colonelul Gusarov a pus apoi un pistol în gura dlui Ilaşcu şi l-a ameninţat cu moartea. Colonelul Gusarov a spus reclamanţilor că motivul acestei agresiuni era cererea lor adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului. În aceeaşi scrisoare, Andrei Ivanţoc a îndemnat Parlamentul şi Guvernul Republicii Moldova, mijloacele de informare în masă internaţionale şi organizaţiile de protecţie a drepturilor omului să intervină pentru a face să înceteze tortura la care el şi ceilalţi trei reclamanţi erau supuşi.

271. Ca urmare a acestor evenimente, după cum rezultă dintr-o scrisoare din 1 septembrie 1999 adresată Curţii de către reprezentantul dlui Leşco, reclamanţii au fost privaţi de mâncare timp de două zile şi de lumină timp de trei zile.

272. Celula dlui Ivanţoc din închisoarea din Tiraspol a fost devastată şi cu alte ocazii în luna noiembrie a anului 2002 şi la 15 februarie 2003.             

D.Măsurile întreprinse până în luna mai a anului 2001 pentru eliberarea reclamanţilor

273. Negocierile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la retragerea forţelor ruse din Transnistria, pe parcursul cărora s-a discutat şi reglementarea conflictului transnistrean, nu s-au referit niciodată la situaţia reclamanţilor. Totuşi, în cadrul discuţiilor dintre Preşedintele Republicii Moldova şi Preşedintele Federaţiei Ruse, partea moldovenească a pus în discuţie cu regularitate problema eliberării reclamanţilor (a se vedea anexa, Y § 254).

274. Ca rezultat al creării de către partea transnistreană a unei comisii pentru examinarea posibilităţii de graţiere a tuturor persoanelor condamnate şi deţinute în Transnistria ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţele transnistrene (a se vedea anexa, dl Sturza §§ 309 şi 311), autorităţile moldoveneşti au obţinut promisiunea de eliberare a reclamanţilor. În acest context, adjunctul Procurorului General al Republicii Moldova, dl Vasile Sturza, s-a deplasat de câteva ori la Tiraspol pentru a negocia eliberarea reclamanţilor, vizitându-l în anul 1996 pe dl Ilaşcu în închisoarea de la Hlinaia.

Dl Sturza s-a deplasat ultima dată la Tiraspol la 16 aprilie 2001 cu scopul de a-i aduce pe reclamanţi la Chişinău, însă fără succes. Dl Ilaşcu a fost eliberat doar la 5 mai 2001 (a se vedea paragraful 279 de mai jos).

275. Într-o scrisoare din 23 februarie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Lucinschi, şi şeful Misiunii OSCE în Republica Moldova, dl Hill, au cerut dlui Smirnov eliberarea reclamanţilor din motive umanitare.

276. La 12 aprilie 2001, noul Preşedinte al Moldovei, dl Voronin, a solicitat dlui Smirnov eliberarea reclamanţilor din motive de ordin umanitar.

277. De la începutul negocierilor cu partea transnistreană, situaţia reclamanţilor a fost pusă în discuţie cu regularitate de către autorităţile moldoveneşti. În acest context, au avut loc discuţii cu reprezentanţi ai „Procuraturii RMN”, ai „Judecătoriei Supreme a RMN” şi a „ministrului Justiţiei al RMN” şi cu dl Igor Smirnov.

278. Reclamanţii au prezentat Curţii o notă verbală din 19 aprilie 2001 adresată ambasadei Republicii Moldova la Moscova, în care Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a atras atenţia Guvernului Republicii Moldova asupra faptului că observaţiile depuse de acesta la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în octombrie 2000 au dat o evaluare subiectivă a rolului Federaţiei Ruse în cauza grupului Ilaşcu şi nu reflectau deloc „caracterul amical al relaţiilor dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă”. Nota continua astfel:

„Examinarea observaţiilor respective de către Marea Cameră a Curţii Europene, care urmează să aibă loc la 1 mai a acestui an, poate prejudicia grav interesele Federaţiei Ruse şi ale Republicii Moldova.

În acest context, partea rusă, bazându-se pe acordul la care au convenit şefii serviciilor diplomatice ale celor două ţări cu privire la necesitatea retragerii memoriului respectiv, solicită Guvernului Republicii Moldova să ia toate măsurile necesare pentru a asigura retragerea acestui document până la 30 aprilie şi să informeze oficial despre acest lucru Curtea Europeană şi Reprezentantul Federaţiei Ruse pe lângă acest organ.”

E.Eliberarea domnului Ilaşcu la 5 mai 2001

279. Dl Ilaşcu a declarat că, la 5 mai 2001 dimineaţa, în jurul orei 5 şi 30, Vladimir Şevţov, cunoscut şi sub numele de Antiufeev, „ministrul Securităţii al RMN”, a intrat în celula sa şi i-a zis să se îmbrace rapid, deoarece urma să fie prezentat „Preşedintelui RMN”. Reclamantul a lăsat toate bunurile sale în celulă şi a fost urcat într-un automobil, fiind încătuşat de doi soldaţi. Vladimir Şevţov a luat, de asemenea, loc în automobil. Reclamantul a fost astfel condus la Chişinău şi, la câteva sute de metri de clădirea Preşedinţiei, el a fost predat şefului serviciilor secrete din Republica Moldova, dl Pasat. Reclamantul pretinde că dl Şevţov ar fi citit în faţa dlui Pasat actul său de transfer, redactat în următorii termeni: „Deţinutul Ilaşcu, condamnat la pedeapsa capitală, este transferat autorităţilor competente ale Republicii Moldova”. După transmiterea documentului respectiv, dl Şevţov ar fi declarat că sentinţa de condamnare a reclamantului rămânea valabilă şi că ea ar fi pasibilă de executare dacă dl Ilaşcu s-ar întoarce în Transnistria.

Forţele speciale moldoveneşti l-au însoţit pe reclamant la Ministerul Securităţii, unde el a fost interogat într-un timp scurt şi apoi eliberat.

280. La 22 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a informat Curtea că Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, a aflat despre eliberarea dlui Ilaşcu dintr-o scrisoare expediată lui de dl Smirnov la 5 mai 2001. În această scrisoare, dl Smirnov a cerut în schimbul gestului favorabil al autorităţilor transnistrene ca Republica Moldova să condamne „agresiunea ei din anul 1992 împotriva poporului transnistrean”, să repare integral prejudiciul material suferit de „RMN” prin agresiune şi „să prezinte scuze poporului transnistrean pentru durerea şi suferinţele cauzate”.

281. Printr-o scrisoare din 19 noiembrie 2001, Guvernul Republicii Moldova a prezentat Curţii copii ale câtorva decrete semnate de dl Smirnov, „Preşedintele RMN”.

Decretul nr. 263 semnat la 6 iulie 1999 prevede introducerea unui moratoriu asupra aplicării pedepsei capitale pe teritoriul „RMN” începând cu 1 septembrie 1999. Acest moratoriu ar fi fost de asemenea aplicabil hotărârilor judecătoreşti pronunţate înaintea acestei date, dar neexecutate până la intrarea în vigoare a decretului, adică la momentul semnării şi publicării acestuia în Monitorul Oficial. Prin decretul nr. 198 semnat de dl Smirnov la 5 mai 2001, dl Ilaşcu a fost graţiat şi a fost ordonată eliberarea sa. Decretul a intrat în vigoare în ziua semnării lui.

Guvernul Republicii Moldova nu a făcut nici un comentariu cu privire la pretinsul transfer al dlui Ilaşcu, limitându-se doar la prezentarea Curţii a decretului dlui Smirnov cu privire la reclamant. El, de asemenea, nu a făcut comentarii nici cu privire la autenticitatea aşa-zisului decret. Totuşi, guvernul a notat că a auzit diverse zvonuri conform cărora, înainte de a semna respectivul decret, dl Smirnov ar fi comutat pedeapsa cu moartea pronunţată împotriva dlui Ilaşcu cu închisoare pe viaţă.

Din partea sa, dl Ilaşcu a afirmat că decretul dlui Smirnov este fals şi că a fost adoptat după eliberarea sa. Conform opiniei dumnealui, cu toate că a fost eliberat, condamnarea sa a rămas valabilă şi, dacă el ar reveni în Transnistria, ar fi pasibil de pedeapsa cu moartea.

282. Curtea nu dispune decât de declaraţia dlui Ilaşcu, de o copie a decretului din 5 mai 2001 emis de dl Smirnov şi de declaraţiile Guvernului Republicii Moldova cu privire la comutarea pedepsei. Nici una din aceste declaraţii nu a fost confirmată prin alte probe şi Curtea nu vede nici un element obiectiv care să o determine să ia o poziţie în favoarea unei sau altei versiuni. În consecinţă, Curtea estimează că nu are posibilitatea, în starea actuală a probelor prezentate ei, să formuleze o concluzie în ceea ce priveşte motivele şi baza legală a eliberării dlui Ilaşcu.

F.Măsurile întreprinse după luna mai a anului 2001 pentru a asigura eliberarea celorlalţi reclamanţi

283. După eliberarea dlui Ilaşcu, reprezentantul dlui Leşco a afirmat într-o scrisoare parvenită la Curte la 1 iunie 2001 că această eliberare ar fi fost datorată intervenţiei autorităţilor ruse pe lângă autorităţile transnistrene. El a făcut referire la un interviu acordat postului public moldovenesc de radio „Radio Moldova”, de ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova, dl Nicolae Cernomaz, care ar fi declarat că: „Ilie Ilaşcu a fost eliberat ca urmare a intervenţiei ministrului rus al Afacerilor Externe, dl Igor Ivanov, care, la cererea Preşedintelui Republicii Moldova dl Voronin, a avut o convorbire telefonică la acest subiect cu autorităţile de la Tiraspol. El (le-)ar fi explicat că era vorba de o problemă internaţională care viza onoarea Federaţiei Ruse şi a Republicii Moldova”. Dl Cernomaz ar fi declarat că el s-a întâlnit cu dl Ivanov cu scopul de a-l convinge că „cererea depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu putea fi retrasă, deoarece dl Ilaşcu era prizonier politic, ostatic al conflictului din anul 1992”.

284. În cadrul audierii din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a mulţumit celor care au contribuit la eliberarea dlui Ilaşcu, în special Federaţiei Ruse, şi a declarat că el dorea să modifice poziţia sa exprimată anterior în observaţiile din 24 octombrie 2000, în special cu privire la responsabilitatea Federaţiei Ruse. El a explicat decizia sa prin dorinţa de a evita consecinţe şi tensiuni nedorite sau încetarea procesului cu privire la soluţionarea paşnică a diferendului transnistrean şi cu privire la asigurarea eliberării celorlalţi reclamanţi.

285. După eliberarea dlui Ilaşcu, între acesta şi autorităţile moldoveneşti au avut loc întâlniri cu privire la perspectivele eliberării celorlalţi reclamanţi.

La o conferinţă de presă ţinută la 31 iulie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, a declarat: „Dl Ilaşcu este cel care îi ţine pe camarazii săi în detenţie la Tiraspol”. El a subliniat că el i-a propus dlui Ilaşcu să-şi retragă cererea sa depusă la Curte împotriva Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova, în schimbul eliberării celorlalţi reclamanţi până la 19 iunie 2001, însă dl Ilaşcu a refuzat această propunere. Potrivit agenţiei de presă moldoveneşti Basa-press, dl Voronin a sugerat, de asemenea, că în cazul în care dl Ilaşcu va obţine câştig de cauză în faţa Curţii, acest lucru va face şi mai dificilă eliberarea celorlalţi reclamanţi.

G.Reacţiile internaţionale cu privire la condamnarea şi detenţia reclamanţilor

286. Într-un raport din 20 februarie 1994 întocmit la cererea Oficiului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului al OSCE de către dl Andrzej Rzeplinski, profesor de drept penal şi drepturile omului la Universitatea din Varşovia, şi de către dl Frederick Quinn de la OSCE, întocmit după o misiune în Transnistria, procesul reclamanţilor în faţa „Judecătoriei Supreme a RMN” a fost analizat din punct de vedere al respectării drepturilor fundamentale. Autorii relevă grave încălcări ale dreptului la apărare, ce includea lipsa accesului reclamanţilor la un avocat pe parcursul primelor două luni după reţinerea lor şi accesul foarte limitat după aceasta, încălcarea dreptului de a fi judecat de un tribunal imparţial, instanţa de judecată respectivă refuzând examinarea declaraţiilor reclamanţilor precum că mărturiile lor au fost obţinute ca urmare a aplicării faţă de ei a tratamentelor inumane, contrar dreptului prevăzut de articolul 14.5 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, procesul reclamanţilor desfăşurându-se conform unei proceduri excepţionale, ei fiind lipsiţi de dreptul la un recurs.

În fine, autorii au calificat procesul reclamanţilor ca fiind unul „politic de la început şi până la sfârşit”. Ei au conchis că anumite acuzaţii de terorism formulate la adresa reclamanţilor, în baza Codului penal al URSS, în statele democratice moderne sunt considerate simple chestiuni referitoare la libertatea de exprimare.

287. La 28 septembrie 1999, Preşedintele Adunării Parlamentare şi Secretarul General al Consiliului Europei au lansat un apel autorităţilor separatiste din Transnistria pentru a permite Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR) să efectueze o vizită reclamanţilor şi au cerut îmbunătăţirea imediată a condiţiilor de detenţie a acestora.

288. Efectuând o vizită în Transnistria la 18 şi 19 octombrie 2000, în cadrul unei vizite în Republica Moldova în perioada 16-20 octombrie 2000, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a cerut autorităţilor transnistrene permisiunea de a-l vizita pe dl Ilaşcu pentru a verifica condiţiile sale de detenţie. Solicitarea a fost refuzată pe motivul că, din cauza lipsei de timp, autorizaţiile necesare nu au putut fi obţinute.

289. În luna noiembrie a anului 2000, ca urmare a vizitei sale în Republica Moldova, inclusiv în regiunea transnistreană, Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante („CPT”) a întocmit raportul său. Cu privire la condiţiile de detenţie în Transnistria, CPT a subliniat problema suprapopulării penitenciarelor şi şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la practica de detenţie prelungită în izolare a anumitor deţinuţi şi la nivelul inadecvat al tratamentului acordat deţinuţilor bolnavi, în special, lipsa totală a tratamentului pentru cei ce suferă de tuberculoză, incluzându-se posibilitatea de a beneficia de hrană dietetică adecvată.

Potrivit CPT, situaţia instituţiilor penitenciare din Transnistria în anul 2000, lăsa mult de dorit, mai ales în închisoarea din Hlinaia, unde condiţiile de detenţie erau deplorabile: aerisire proastă, iluminare naturală insuficientă, condiţii sanitare inadecvate şi supraaglomerarea celulelor.

Referitor la situaţia reclamanţilor, CPT în special a indicat că trei membri ai grupului Ilaşcu erau deţinuţi de opt ani în condiţii de izolare, fapt care avea consecinţe psihologice asupra a cel puţin unuia dintre ei. CPT a mai indicat că detenţia în izolare poate, în anumite condiţii, constitui tratament inuman şi degradant, şi că, în orice caz, o izolare prelungită pe parcursul mai multor ani este de nejustificat. CPT a cerut autorităţilor transnistrene să îmbunătăţească condiţiile de detenţie ale celor trei membri ai grupului Ilaşcu deţinuţi în izolare, permiţând accesul la ziarele alese de ei şi acordarea posibilităţilor de a primi vizite din partea familiilor şi avocaţilor lor.

Medicii din delegaţia CPT au putut consulta trei din cei patru reclamanţi, inclusiv pe dl Ilaşcu. În ceea ce-l priveşte pe ultimul, medicii au recomandat acordarea acestuia a tratamentului medical potrivit patologiei sale.

CPT s-a referit la pretinsele bătăi care au avut loc în luna mai 1999, la care au fost supuşi membrii grupului Ilaşcu deţinuţi la Tiraspol de către indivizi mascaţi.

V.DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL NAŢIONAL ŞI ALTE ACORDURI RELEVANTE

290. Prevederile relevante ale Acordului de la Minsk din 8 decembrie 1991 sunt următoarele:

„Noi, Republica Belarus, Federaţia Rusă (RSFSR) şi Ucraina, state-fondatoare ale Uniunii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, semnatare ale Tratatului Unional din 1922 (numite în continuare Înalte Părţi Contractante), declarăm că URSS, ca subiect al dreptului internaţional şi realitate geopolitică nu mai există.

Întemeindu-ne pe comunitatea istorică a popoarelor noastre şi pe legăturile deja constituite între ele, precum şi ţinând cont de tratatele bilaterale încheiate între Înaltele Părţi Contractante,

Aspirând să construim legitim state democratice,

Dornice să dezvoltăm relaţiile noastre în baza recunoaşterii şi respectării reciproce a suveranităţii statale, a inalienabilităţii dreptului la auto-determinare, a principiilor egalităţii şi neamestecului în afacerile interne, nerecurgerii la forţă sau la presiuni economice sau de alt gen, a reglementării paşnice a diferendelor în baza acordului, a altor principii şi norme general-acceptate ale dreptului internaţional

(…)

Afirmându-ne ataşamentul faţă de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, ale Actului Final de la Helsinki şi ale altor documente ale Conferinţei pentru Securitate şi Colaborare în Europa;

Angajându-ne să respectăm normele internaţionale general-acceptate ale drepturilor omului şi popoarelor,

Am convenit asupra următoarelor:Articolul 1

Înaltele Părţi Contractante constituie Comunitatea Statelor Independente.  …Articolul 6

1) Statele-membre ale Comunităţii vor colabora pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, pentru realizarea unor măsuri eficiente de reducere a armamentelor şi a cheltuielilor militare.  …

2) Părţile vor respecta tendinţa reciprocă spre atingerea statutului de zonă denuclearizată şi stat neutru.

3) Statele-membre ale Comunităţii vor menţine, şi rămâne sub comandament unit, spaţiul militar şi strategic comun, inclusiv controlul comun asupra armamentului nuclear, ordinea realizării căruia va fi reglementată de un acord special.

4) Ele garantează de asemenea condiţii necesare amplasării, funcţionării, aprovizionării materiale şi sociale a forţelor armate strategice.  …Articolul 12

Înaltele Părţi Contractante garantează respectarea angajamentelor internaţionale, care rezultă, pentru ele, din tratatele şi acordurile fostei URSS”

291. La 24 decembrie 1991, reprezentantul permanent al URSS la Organizaţia Naţiunilor Unite, Ambasadorul Y. Voronţov, i-a transmis Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite o scrisoare din partea Preşedintelui Federaţiei Ruse, Boris Elţin, care conţinea următoarele:

„Calitatea de membru al URSS la Organizaţia Naţiunilor Unite, inclusiv la Consiliul de Securitate şi toate celelalte organe şi organizaţii ale sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite, este continuat de Federaţia Rusă (RSFSR) cu sprijinul statelor Comunităţii Statelor Independente. În acest context, solicit ca denumirea de „Federaţia Rusă „ să fie utilizată de Organizaţia Naţiunilor Unite în locul „Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”. Federaţia Rusă îşi asumă deplina responsabilitate pentru toate drepturile şi obligaţiile URSS ce rezultă din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, inclusiv angajamentele financiare. Vă rog să consideraţi această scrisoare ca o confirmare a dreptului tuturor persoanelor care actualmente deţin statutul de reprezentanţi ai URSS la Organizaţia Naţiunilor Unite să reprezinte Federaţia Rusă în organele Organizaţiei Naţiunilor Unite.”

292. La 21 iulie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, şi Preşedintele Federaţiei Ruse, domnul Boris Elţin, au semnat la Moscova un acord cu privire la principiile reglementării amiabile a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova:

„Republica Moldova şi Federaţia Rusă,

Dorind să ajungă cât mai rapid posibil la o încetare a focului şi la o soluţionare a conflictului armat în regiunea transnistreană;

Ghidându-se de principiile prevăzute de Carta Naţiunilor Unite şi cele ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa;

Notând că la 3 iulie 1992 Preşedintele Republicii Moldova şi Preşedintele Federaţiei Ruse au ajuns la un acord de principiu;

Au convenit asupra următoarelor:Articolul 1

1. Părţile la conflict se angajează la semnarea acestui acord să întreprindă toate acţiunile necesare în vederea încetării focului şi a încetării oricărei acţiuni armate împotriva celeilalte părţi.

2. Din momentul încetării focului părţile îşi vor retrage armatele, muniţiile şi echipamentul militar în decurs de 7 zile. Retragerea celor două armate va permite constituirea unei zone de securitate între părţile la conflict. Hotarele exacte ale zonei de securitate vor fi determinate printr-un protocol special care va fi încheiat între părţi cu privire la aplicarea prezentului acord.Articolul 2

1. O comisie creată special, compusă din reprezentanţi ai celor trei părţi la soluţionarea conflictului, va fi împuternicită de a verifica implementarea măsurilor prevăzute la articolul 1 şi va asigura ca regimul de securitate să fie introdus în zona de securitate. În acest scop, comisia va recurge la grupurile de observatori militari aduşi ca urmare a acordurilor anterioare, inclusiv acordurile quatripartite. Comisia de Control îşi va înceta activitatea în decurs de 7 zile de la data semnării prezentului acord.

2. Fiecare parte va numi reprezentanţii săi în cadrul comisiei respective. Sediul Comisiei va fi la Bender.

3. În scopul implementării măsurilor menţionate mai sus, Comisia de Control va administra contingentele militare de voluntari reprezentând părţile participante la implementarea prezentului acord. Locul de staţionare şi intervenţiile acestor contingente, în vederea asigurării încetării focului şi a securităţii în regiunea conflictului, vor fi dictate de Comisia de Control, care va trebui să ajungă la un consens în această privinţă. Mărimea contingentului militar, statutul şi condiţiile de intervenţie şi retragere a contingentelor militare din zona de securitate vor fi determinate printr-un protocol separat.

4. În cazul încălcărilor prevederilor prezentului acord, Comisia de Control va efectua investigaţiile necesare şi va întreprinde fără întârziere acţiunile necesare în vederea restabilirii păcii şi ordinii şi va decide măsurile adecvate în vederea prevenirii unor încălcări ulterioare.Articolul 3

Luând în consideraţie sediul Comisiei de Control şi seriozitatea situaţiei, Benderul este declarat ca fiind o regiune supusă regimului de securitate, asigurarea securităţii fiind sarcina contingentelor militare ale părţilor în vederea implementării prezentului acord. Comisia de Control asigură menţinerea ordinii de drept în Bender, împreună cu organele de poliţie.

Administraţia Benderului este asigurată de organele administraţiei locale, dacă e cazul de comun acord cu Comisia de Control.Articolul 4

Armata a Paisprezecea a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, va respecta în mod riguros neutralitatea. Ambele părţi la conflict se obligă să menţină neutralitatea şi să nu se angajeze în acţiuni împotriva proprietăţii Armatei a Paisprezecea, a personalului acesteia şi membrilor familiilor lor.

Toate chestiunile legate de statutul Armatei a Paisprezecea sau de etapele şi termenele de retragere vor fi soluţionate pe calea negocierilor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova.Articolul 5

1. Părţile la conflict consideră aplicarea sancţiunilor sau blocadele de orice fel ca fiind inacceptabile. În acest sens, vor fi eliminate toate obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor şi vor fi luate toate măsurile necesare în vederea încetării stării de urgenţă pe teritoriul Republicii Moldova.

2. Părţile la conflict vor purcede fără întârzieri la negocieri pentru a soluţiona problemele cu privire la reîntoarcerea refugiaţilor la casele lor, acordarea ajutorului populaţiei care a suferit în urma conflictului din regiune şi reconstruirea caselor de locuit şi a edificiilor publice. Federaţia Rusă va acorda întregul său suport în acest scop.

3. Părţile la conflict vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea liberei circulaţii a ajutorului umanitar pentru regiunea conflictului.Articolul 6

Un centru de presă comun va fi creat având scopul de a pune la dispoziţia Comisiei de Control informaţia corectă cu privire la evoluţia evenimentelor din regiune.Articolul 7

Părţile consideră că măsurile prevăzute în prezentul acord formează o foarte importantă parte a soluţionării conflictului prin mijloace politice.Articolul 8

Prezentul acord va intra în vigoare din ziua semnării sale.

Prezentul acord îşi va înceta efectele printr-o decizie comună a părţilor sau în cazul denunţării de către una din părţi, ceea ce va duce la încetarea activităţilor Comisiei de Control şi a contingentelor militare din subordinea sa.”

293. La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat cu următoarele rezerve Acordul de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991 prin care Republica Moldova a aderat la Comunitatea Statelor Independente:

„ …

2. Articolul 6, cu excepţia alineatelor 3 şi 4 …

Parlamentul Republicii Moldova consideră că, în cadrul Comunităţii Statelor Independente, Republica Moldova se va orienta în primul rând spre cooperarea economică şi că ea va exclude cooperarea în sfera politico-militară, pe care o estimează ca fiind incompatibilă cu principiile de suveranitate şi independenţă.”

294. Prevederile relevante ale Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 sunt următoarele:Articolul 11

„ 1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.

2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.”Articolul 111

„1) Localităţilor din stânga Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu un statut special adoptat printr-o lege organică. (…)”

295. Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova conţin următoarele:Articolul 116

„Privaţiunea ilegală de libertate se pedepseşte cu privaţiune de libertate până la un an.

Aceeaşi acţiune, fie că a fost săvârşită într-un mod primejdios pentru viaţa sau sănătatea părţii vătămate, fie că i-a provocat suferinţe fizice – se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la unu la cinci ani.”Articolul 207

„Uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, însoţite de săvârşirea pe această bază a unor acte social-periculoase se pedepseşte fie cu privaţiune de libertate până la doi ani, fie cu muncă corecţională până la doi ani, fie cu amendă în mărime de până la treizeci de salarii minime.”

296. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat „Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova”, a cărui prevederi principale sunt:

„Republica Moldova şi Federaţia Rusă, denumite în continuare Părţi, cu participarea reprezentanţilor Regiunii Transnistrene,

Ţinând cont de noile realităţi politice din Europa şi din întreaga lume,

Confirmând faptul că Republica Moldova şi Federaţia Rusă sunt state suverane şi independente,

Convinse de necesitatea edificării relaţiilor lor pe principii de prietenie, înţelegere reciprocă şi colaborare,

Bazându-se pe înţelegerile deja realizate între Părţi în domeniul militar,

Acţionând în conformitate cu documentele adoptate în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,

Au convenit asupra următoarelor:

…Articolul 2

Statutul formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este determinat prin prezentul Acord.

Aflarea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este temporară.

Partea Rusă, ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru amplasarea trupelor la noul loc de dislocare, va realiza retragerea formaţiunilor militare menţionate pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord.

Acţiunile practice pentru retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în limitele termenului fixat vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului special al Regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.

Etapele şi graficul retragerii definitive a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse se vor stabili printr-un protocol separat între ministerele apărării ale Părţilor.

…Articolul 5

În perioada aflării temporare pe teritoriul Republicii Moldova, formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse nu vor fi folosite în nici un caz la soluţionarea conflictelor de ordin intern ale Republicii Moldova, precum şi pentru acţiuni de luptă împotriva altor state.

Comercializarea oricărui tip de tehnică militară, armament şi muniţii aparţinând formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova se va efectua în baza unor acorduri separate între guvernele Părţilor.Articolul 6

Deplasarea, instrucţiunile şi aplicaţiile formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse în afara locurilor lor de dislocare se vor efectua pe teritoriul Republicii Moldova conform unor planuri coordonate cu organele competente ale Republicii Moldova.

În locurile de dislocare şi în timpul deplasării lor, formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse vor organiza paza obiectelor militare şi a averii în modul stabilit în cadrul Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse.Articolul 7

Aerodromul militar Tiraspol este folosit pentru amplasarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi a aviaţiei civile a regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.

Survolările navelor aeriene ale Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse în spaţiul aerian al Republicii Moldova se vor efectua în baza unui acord separat dintre ministerele apărării ale Părţilor.Articolul 13

Fondul locativ şi de cazarmă, fondul spaţiului de serviciu, parcurile, poligoanele cu utilaj staţionar, depozitele cu utilaj, clădirile şi alte construcţii, eliberate în urma retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, vor fi transmise organelor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova în volumul existent de facto şi în starea fizică reală.

Modul de transmitere sau comercializare a patrimoniului imobil al formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse va fi determinat printr-un acord separat între Guvernele Părţilor.

…Articolul 17

În scopul asigurării retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în termenele convenite şi funcţionării lor normale în locurile noi de dislocare pe teritoriul Federaţiei Ruse, Republica Moldova participă prin cote părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse a obiectivelor din sfera socială, necesare pentru amplasarea formaţiunilor militare retrase. Volumul mijloacelor alocate, lista obiectivelor şi locul construcţiei se determină printr-un acord special.

…Articolul 23

Prezentul Acord intră în vigoare la data ultimei notificări de către Părţi despre îndeplinirea procedurilor de ordin intern necesare şi va fi valabil până la retragerea totală a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

Prezentul Acord urmează a fi prezentat pentru înregistrare la Organizaţia Naţiunilor Unite conform articolului 102 al Cartei ONU.”

297. La 21 octombrie 1994, la Moscova a fost semnat „Acordul între Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse cu privire la activitatea de zbor a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, provizoriu dislocate pe teritoriul Republicii Moldova şi cu privire la utilizarea aerodromului Tiraspol de către aviaţia de transport a forţelor armate ale Federaţiei Ruse.” Dispoziţiile pertinente ale acestui acord prevăd:„Articolul 1

Aerodromul militar Tiraspol va fi utilizat de formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse până la retragerea definitivă a acestora de pe teritoriul Republicii Moldova.

Dislocarea şi zborurile comune pe aerodromul Tiraspol ale aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova şi ale navelor aeriene ruse se efectuează conform Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova, coordonate cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile a Republicii Moldova, Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.

Alte nave aeriene pot decola de pe aerodromul din Tiraspol doar după coordonarea cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile a Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.Articolul 3

Zborurile avionului-poştă, aparţinând trupelor ruse, se efectuează pe aerodromul Tiraspol cel mult de două ori pe săptămână (marţi, joi sau în alte zile ale săptămânii, după coordonarea prealabilă de către Părţi).Articolul 5

Cererile privind efectuarea de către aviaţia Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse a zborurilor instructive şi de antrenament şi survolurilor, se prezintă în ajun până la 15.00, ora locală, prin intermediul organelor de coordonare a traficului aerian (punctelor de comandă).

Confirmarea cererilor, precum şi autorizaţiile în vederea utilizării spaţiului aerian al Republicii Moldova sunt eliberate de Punctul Unificat de comandă al apărării anti aeriene şi aviaţie al Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Decizia privind utilizarea spaţiului aerian al Republicii Moldova, conform cererii de zbor, în localităţile de dislocare provizorie a trupelor ruse se adoptă de către Şeful Marelui Stat Major al Forţelor Armate ale Republicii Moldova.Articolul 7

Controlul executării prezentului Acord este exercitat de către reprezentanţii ministerelor apărării ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, în conformitate cu Regulamentul special, elaborat de ele în comun.Articolul 8

Prezentul Acord intră în vigoare din data semnării lui şi va fi valabil până la retragerea deplină a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

În prezentul Acord pot fi operate modificări cu consimţământul reciproc al Părţilor.”

298. Instrumentul de ratificare al Convenţiei depozitat de către Republica Moldova la Consiliul Europei la 12 septembrie 1997 conţine un număr de declaraţii şi rezerve, partea relevantă conţinând următoarele:

„Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ce priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele până la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă.

…”

299. La 20 martie 1998, reprezentantul Federaţiei Ruse, dl V. Cernomîrdin, şi reprezentantul „RMN”, dl Igor Smirnov, au semnat la Odessa (Ucraina) un Protocol de acord cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar, care prevedea următoarele:

„La sfârşitul negocierilor cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar în legătură cu prezenţa forţelor ruseşti în Transnistria, s-a ajuns la un acord asupra următoarelor puncte:

1. Tot patrimoniul în cauză se divizează în trei categorii:

(a) prima categorie include armamentul standard al Grupului Unificat al Forţelor Ruse, muniţiile sale şi proprietăţile sale;

(b) a doua categorie include armamentul, muniţiile şi surplusul bunurilor militare mobile care trebuie returnate necondiţionat Rusiei;

(c) a treia categorie include armament, muniţii, echipament militar şi alte echipamente care pot fi cedate (rebutate) direct la locul aflării sau în afara locului unde ele sunt stocate.

Venitul obţinut din vânzarea proprietăţii care face parte din a treia categorie va fi divizat între Părţi în următoarele proporţii:

Federaţia Rusă – 50 %

Transnistria – 50%, după deducerea cheltuielilor din vânzarea patrimoniului militar din cea de a treia categorie.

Condiţiile pentru utilizarea şi cesiunea patrimoniului din categoria a treia va fi pusă în sarcina Rusiei cu participarea Transnistriei.

2. Părţile au convenit să achite datoriile reciproce la 20 martie 1998 în întregime prin compensări cu titlu de surse obţinute de la cesiunea patrimoniului militar sau provenite din alte surse.

3. Rusia va continua să retragă din Transnistria patrimoniul militar indispensabil pentru necesităţile forţelor armate din Rusia potrivit anexei la prezentul Protocol. Autorităţile transnistrene nu se vor opune retragerii acestei proprietăţi.

4. De comun acord cu Transnistria, Rusia va continua să distrugă muniţiile inutilizabile şi netransportabile din împrejurimile satului Colbasna cu respectarea cerinţelor de securitate, inclusiv securitatea ecologică.

5. În vederea eliberării rapide a patrimoniului imobil, reprezentanţii Federaţiei Ruse şi ai Transnistriei au convenit că sediile eliberate de forţele Rusiei pot fi transmise autorităţilor locale din Transnistria potrivit unui act oficial care indică valoarea lor reală.

6. Este din nou subliniat faptul că retragerea treptată a forţelor armate Ruse staţionate în Transnistria şi retragerea patrimoniului lor va fi efectuată într-un mod transparent. Aplicarea practicii transparente a acestor măsuri poate fi asigurată pe o bază bilaterală în conformitate cu acordurile semnate între Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Informaţia indispensabilă cu privire la prezenţa forţelor armate ale Rusiei în Transnistria va fi transmisă în conformitate cu practica curentă a OSCE, prin intermediul misiunii OSCE la Chişinău.”

ÎN DREPT

I.DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA REPUBLICII MOLDOVA

A.Argumentele prezentate Curţii

1.Guvernul Republicii Moldova

300. Guvernul Republicii Moldova a declarat că reclamanţii nu se aflau la momentul desfăşurării evenimentelor respective şi nu se află nici în prezent sub jurisdicţia de facto a Republicii Moldova; de aceea cererea este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei.

În conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, Înaltele Părţi Contractante  recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile definite în acest document. În dreptul internaţional, jurisdicţia teritorială a unui stat, care trebuie să fie exclusivă şi totală, se numeşte suveranitate teritorială. Această suveranitate îi permite statului să exercite pe un teritoriu determinat funcţiile sale statale: să elaboreze şi să adopte acte legislative, administrative şi judecătoreşti. Dar în cazul în care un stat nu controlează în mod efectiv o parte din teritoriul său, el nu-şi poate exercita în mod real jurisdicţia sa teritorială şi suveranitatea. Într-un asemenea caz, concepţiile de „jurisdicţie” şi „teritoriu”  nu pot fi suprapuse. Pentru ca Convenţia să fie aplicabilă, trebuie să fie posibil pentru un stat să recunoască şi să asigure drepturile garantate de Convenţie. Astfel, întrebarea dacă o persoană se află sub jurisdicţia unui stat este o întrebare de fapt; este necesar de a determina dacă, la momentul săvârşirii faptelor incriminate, autorităţile de stat exercitau sau nu un control efectiv asupra pretinselor victime.

301. În această cauză, localităţile din stânga Nistrului nu se mai aflau sub controlul autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova cel puţin de la sfârşitul anului 1991. Pe acest teritoriu a fost creată „Republica Moldovenească Nistreană”, care dispune de  propriile sale instituţii, inclusiv forţe armate, poliţie şi instituţii vamale. Anume din acest motiv, la momentul ratificării Convenţiei, Republica Moldova a făcut o declaraţie pentru a exclude responsabilitatea sa cu privire la faptele comise pe teritoriul transnistrean, pe care aceasta nu-l controlează.

Guvernul Republicii Moldova a subliniat faptul că absenţa controlului din partea Republicii Moldova asupra teritoriului aflat sub autoritatea regimului transnistrean a fost confirmată de către toţi martorii audiaţi de către Curte. 

302. Guvernul Republicii Moldova a mai declarat că situaţia care rezulta în imposibilitatea Republicii Moldova de a exercita un control efectiv asupra teritoriului transnistrean era asemănătoare cu cea descrisă de Curte în hotărârea sa în cauza Cyprus v. Turkey ([GC], nr. 25781/94, ECHR 2001-IV, § 78), unde  s-a constatat că guvernul cipriot era în imposibilitate de a exercita un control efectiv asupra teritoriului „TRNC”, pe care aceasta din urmă îl controla de facto.

303. Guvernul Republicii Moldova a respins orice învinuire cu privire la cooperarea sa cu autorităţile transnistrene şi a subliniat faptul că anumite măsuri au fost luate în contextul negocierilor cu privire la aplanarea conflictului transnistrean, unele dintre acestea cu aprobarea şi în prezenţa mediatorilor OSCE şi altele întreprinse în interesul populaţiei moldoveneşti aflate pe teritoriul controlat de regimul transnistrean.

304. Guvernul Republicii Moldova consideră că şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive, atât generale, şi anume găsirea unei soluţii pentru soluţionarea conflictului şi restabilirea controlului său asupra teritoriului transnistrean, cât şi specifice, şi anume asigurarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie.

În această privinţă, el s-a referit la numeroasele încercări întreprinse pentru a soluţiona conflictul, confirmate prin declaraţiile martorilor audiaţi la Chişinău, la declaraţiile şi intervenţiile liderilor politici din Republica Moldova - inclusiv cele făcute în timpul negocierilor cu privire la soluţionarea conflictului - şi la alte măsuri care condamnau ilegalitatea detenţiei şi condamnării reclamanţilor, printre primele fiind hotărârea din 3 februarie 1994 a Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, măsurile cu caracter judiciar luate împotriva persoanelor responsabile de detenţia şi condamnarea lor, precum şi alte măsuri, inclusiv de ordin economic, întreprinse în scopul reafirmării suveranităţii Republicii Moldova pe întreg teritoriul său, inclusiv în partea transnistreană.

Totuşi, aceste măsuri au rămas fără efect datorită faptului că „RMN” este o entitate capabilă să funcţioneze în mod autonom în raport cu Republica Moldova şi că autorităţile transnistrene au recurs la represalii ca răspuns la unele dintre măsurile luate.

Prin urmare, Guvernul Republicii Moldova a declarat că el nu dispune de alte mijloace de care ar putea face uz în scopul asigurării respectării drepturilor reclamanţilor garantate de către Convenţie, fără a pune în acelaşi timp în pericol situaţia economică şi politică a Republicii Moldova.

2.Guvernul Federaţiei Ruse

305. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că Guvernul Republicii Moldova este unicul guvern legitim al Republicii Moldovei. Atât timp cât teritoriul transnistrean constituie o parte integrantă a teritoriului Republicii Moldova, doar aceasta din urmă poate fi considerată responsabilă pentru faptele comise pe acest teritoriu.

3.Reclamanţii

306. Reclamanţii au declarat că Republica Moldova trebuie să fie considerată responsabilă de violările Convenţiei care au fost comise pe teritoriul transnistrean, deoarece Transnistria este parte a teritoriului Republicii Moldova şi, indiferent de existenţa controlului efectiv, Guvernul Republicii Moldova este obligat să întreprindă măsuri suficiente pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie asupra întregului său teritoriu. Acest lucru însă nu a fost făcut. Reclamanţii consideră că măsurile pozitive luate de către autorităţile moldoveneşti erau limitate şi insuficiente, ţinând cont de mijloacele politice şi economice pe care le avea la dispoziţie.

Guvernul Republicii Moldova nu şi-a îndeplinit doar obligaţiile sale pozitive, care îi revin în temeiul Convenţiei, dar el a mers chiar până la luarea unor măsuri care au echivalat cu recunoaşterea de facto a regimului de la Tiraspol sau cel puţin la acceptarea tacită a situaţiei, cum ar fi eliberarea generalului Iakovlev (a se vedea paragraful 50 de mai sus), transferul dlui Ilaşcu autorităţilor moldoveneşti la 5 mai 2001 (a se vedea paragraful 279 de mai sus), acordurile încheiate la 16 mai 2001 (a se vedea paragraful 174 de mai sus) şi cooperarea, în special în domeniul  vamal şi cel al poliţiei (a se vedea paragrafele 176 şi 177 de mai sus).

Reclamanţii au declarat că discursul Preşedintelui Republicii Moldova în care acesta l-a acuzat pe dl Ilaşcu, după eliberarea acestuia, că este responsabil de detenţia celorlalţi reclamanţi, constituie un act de natură să angajeze responsabilitatea Republicii Moldova în temeiul Convenţiei.

307. În ultimul rând, reclamanţii au declarat că autorităţile moldoveneşti ar fi trebuit să înceapă negocieri pe termen lung cu autorităţile ruse, unicele în stare să controleze regimul transnistrean, pentru a asigura eliberarea lor.

4.Guvernul României, terţul intervenient

308. În intervenţia în calitate de terţă parte, Guvernul României a subliniat faptul că nu doreşte să-şi exprime poziţia sa asupra responsabilităţii Republicii Moldova în această cauză. El are intenţia de a furniza precizări factologice şi raţionamente juridice care să susţină cauza reclamanţilor care sunt cetăţeni români.

309. El consideră că un stat parte la Convenţie nu ar putea limita scopul angajamentelor asumate la ratificarea Convenţiei, invocând că el nu are jurisdicţie în sensul articolului 1. Statele Contractante trebuie să asigure drepturile garantate de Convenţie tuturor persoanelor care locuiesc pe teritoriul lor, iar dacă este necesar, să întreprindă măsurile necesare ce rezultă din obligaţiile pozitive stabilite de jurisprudenţa Curţii.

Deşi existenţa unor asemenea obligaţii pozitive nu trebuie interpretată într-un mod ce ar impune autorităţilor sarcini imposibile sau excesive, totuşi statelor li se cere să manifeste o diligenţă rezonabilă.

Guvernul român a declarat că în cauza respectivă autorităţile Republicii Moldova nu au demonstrat că au depus toate eforturile posibile pentru a asigura suveranitatea ei pe teritoriul transnistrean. În special, el critică autorităţile moldoveneşti că nu au luat nici o măsură efectivă pentru a executa hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994 şi de faptul că a autorizat serviciile vamale ale „RMN” să folosească ştampilele şi sigiliile Republicii Moldova, astfel încât mărfurile provenite din regiunea transnistreană să poată fi exportate.

B.Aprecierea Curţii

1.Principii generale

(a)Conceptul de jurisdicţie

310. Articolul 1 al Convenţiei prevede:

„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al [prezentei] Convenţii.”

311. Din articolul 1 rezultă că Statele Părţi trebuie să răspundă pentru orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie comise împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicţia” lor.

Exercitarea jurisdicţiei este o condiţie necesară pentru ca un Stat Contractant să fie considerat responsabil pentru acţiunile sau omisiunile care i se impută şi care pot avea drept consecinţă învinuiri cu privire la încălcarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie.

312. Curtea face referire la jurisprudenţa sa, conform căreia conceptul de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei trebuie să reflecte conceptul acestei noţiuni în dreptul internaţional public (a se vedea Gentilhomme, Schaff – Benhadji and Zerouki v. France, nr. 48205/99, 48207/99 şi 49209/99, hotărâre din 14 mai 2002, § 20; Bankovic and Others v. Belgium and 16 other Contracting States (dec.) [GC], nr. 52207/99, §§ 59-61, ECHR 2001-XII; şi Assanidze v. Georgia, nr. 71503/01, ECHR 2004-II, § 137).

Din punct de vedere al dreptului internaţional public, expresia „aflate sub jurisdicţia lor” din articolul 1 al Convenţiei trebuie să fie înţeleasă ca semnificând că competenţa jurisdicţională a unui stat este în primul rând teritorială (a se vedea decizia Bankovic, citată mai sus, § 59), dar, de asemenea, că jurisdicţia este prezumată ca fiind exercitată în mod normal pe întreg teritoriul statului.

Această prezumţie poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special, atunci când un stat este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa pe o parte a teritoriului său. Aceasta poate fi rezultatul unei ocupaţii militare de către forţe armate ale unui alt stat care controlează efectiv teritoriul respectiv (a se vedea Loizidou v. Turkey (obiecţii preliminare), hotărâre din 23 martie 1995, Seria A nr. 310, şi Cyprus v. Turkey [GC], citată mai sus, §§ 76–80, şi decizia Bankovic, menţionată mai sus, §§ 70-71), unor acţiuni de război sau revolte sau unor acţiuni ale unui stat străin care sprijină instaurarea unui regim separatist pe teritoriul statului în cauză.

313. Pentru a putea conchide dacă o asemenea situaţie excepţională există, Curtea trebuie să examineze, pe de o parte, toate faptele obiective capabile să limiteze exercitarea efectivă a autorităţii unui stat pe teritoriul său şi, pe de altă parte, comportamentul propriu-zis al statului. Angajamentele asumate de către o Parte Contractantă în temeiul articolului 1 al Convenţiei includ, în afară obligaţiei de a nu interveni în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate, obligaţii pozitive de a lua măsuri adecvate pentru a asigura respectarea acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său (a se vedea, printre altele, Z. v. the United Kingdom [GC], nr. 29392/95, §73, ECHR 2001–V).

Aceste obligaţii persistă chiar şi în cazul în care exercitarea autorităţii sale este limitată pe o parte a teritoriului acestuia, astfel încât statului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile adecvate care stau în puterea sa.

314. Mai mult, Curtea observă că, deşi în cauza Bankovic şi alţii (citată mai sus, § 80) ea a accentuat preponderenţa principiului teritorial la aplicarea Convenţiei, ea a recunoscut, de asemenea, că conceptul de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei nu este în mod necesar limitat la teritoriul naţional al Înaltelor Părţi Contractante (a se vedea Loizidou v. Turkey (fondul cauzei), hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996–VI, pp. 2234–2235, § 52).

Curtea a acceptat faptul că, în circumstanţe excepţionale, acţiunile Statelor Contractante care sunt înfăptuite sau produc efecte în afara teritoriului lor pot constitui o exercitare de către state a jurisdicţiei lor în sensul articolului 1 al Convenţiei.

Conform principiilor relevante ale dreptului internaţional, responsabilitatea unui Stat Contractant poate fi angajată când, în urma unei acţiuni militare - legale sau ilegale - statul exercită în practică controlul efectiv asupra unei regiuni situate în afara teritoriului său naţional. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie rezultă din înfăptuirea unui astfel de control, exercitat în mod direct, prin intermediul forţelor sale armate sau prin intermediul unei administraţii locale subordonate (ibid.).

315. Nu este necesar de a determina dacă o Parte Contractantă exercită de fapt un control detaliat asupra politicilor şi faptelor autorităţilor din regiunea situată în afara teritoriului său naţional, deoarece chiar un control general al regiunii poate angaja responsabilitatea acestei Părţi Contractante (a se vedea Loizidou (fondul cauzei), citată mai sus, pp. 2235 – 2236, § 56).

316. Dacă un Stat Contractant exercită un control general asupra unui teritoriu din afara teritoriului său naţional, responsabilitatea sa nu este limitată doar la faptele soldaţilor sau funcţionarii acestui stat aflaţi pe acest teritoriu, ci se extinde şi asupra actelor administraţiei locale care supravieţuieşte acolo datorită susţinerii militare sau de alt gen din partea statului respectiv (a se vedea Cyprus v. Turkey [GC], citat mai sus, § 77).

317. Responsabilitatea unui stat poate, de asemenea, fi angajată în baza unor fapte care au cauzat suficiente repercusiuni proxime asupra drepturilor garantate de Convenţie, chiar dacă acele repercusiuni au avut loc în afara jurisdicţiei acestui stat. Astfel, cu referire la extrădarea către un stat care nu este contractant la Convenţie, Curtea a constatat că un Stat Contractant ar acţiona într-un mod incompatibil cu valorile stabilite de Convenţie, „ca patrimoniul comun de idealuri şi tradiţii politice, de respect al libertăţii şi preeminenţei dreptului” la care se referă Preambulul, dacă în mod conştient ar remite un fugar unui alt stat, unde există motive întemeiate de a crede că există un risc real ca acea persoană să fie supusă torturii sau tratamentelor ori pedepselor inumane sau degradante (a se vedea Soering v. the United Kingdom, hotărâre din 7 iulie 1989, Seria A nr. 161, p. 35, §§ 88-91).

318. În plus, aprobarea formală sau tacită a acţiunilor persoanelor particulare care violează drepturile garantate de Convenţie ale altor persoane care se află sub jurisdicţia unui Stat Contractant, de către autorităţile acestuia, poate angaja responsabilitatea acestui stat conform Convenţiei (a se vedea Cyprus v. Turkey, citat mai sus, § 81). Acest lucru este valabil cu atât mai mult în cazul recunoaşterii de către statul în cauză a acţiunilor autorităţilor autoproclamate nerecunoscute de comunitatea internaţională.

319. Un stat poate fi de asemenea considerat responsabil chiar în cazul în care agenţii săi acţionează ultra vires sau contrar instrucţiunilor. În conformitate cu Convenţia, autorităţile unui stat sunt direct responsabile pentru comportamentul subordonaţilor săi; ele au datoria de a-şi impune voinţa şi nu pot folosi drept pretext incapacitatea de a asigura respectarea acesteia (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p.64, § 159; a se vedea, de asemenea, articolul 7 al proiectului articolelor Comisiei de drept internaţional cu privire la responsabilitatea statelor în cazul faptelor internaţionale ilicite, p. 104 („lucrările CDI”), şi cazul Cairo, examinat de Comisia Generală pentru Plângeri (1929) Reports of International Arbitral Awards 5 (RIAA), p.516).

(b)Responsabilitatea statului pentru o faptă ilicită

320. Un alt principiu recunoscut al dreptului internaţional este cel al responsabilităţii statului pentru violarea unei obligaţii internaţionale, precum acest principiu este descris în lucrările CDI.

321. O faptă ilicită poate fi calificată ca fiind continuă dacă ea se extinde pe întreaga perioadă în care comportamentul respectiv continuă şi rămâne în contradicţie cu obligaţia internaţională (a se vedea comentariul cu privire la proiectul articolului 14 § 2, p. 139 din lucrările CDI).

În plus, Curtea consideră că, în cazul comiterii unui ansamblu de acţiuni sau omisiuni ilicite, violarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu prima acţiune şi continuă atât timp cât acţiunile sau omisiunile se repetă şi rămân în contradicţie cu obligaţia internaţională respectivă (a se vedea, de asemenea, proiectul articolului 15 § 2 din lucrările CDI).

2.Aplicarea principiilor menţionate mai sus

322. Curtea, prin urmare, trebuie să stabilească dacă responsabilitatea Republicii Moldova este angajată în temeiul obligaţiei sale de a se abţine de la fapte ilicite sau a obligaţiilor pozitive ce-i revin conform Convenţiei.

323. Curtea notează, mai întâi de toate, că Republica Moldova a declarat că nu deţine controlul asupra unei părţi din teritoriul său naţional, şi anume regiunea transnistreană.

324. Curtea reaminteşte că, în decizia sa cu privire la admisibilitate, ea a constatat că declaraţia făcută de Republica Moldova în instrumentul său de ratificare a Convenţiei la subiectul lipsei de control a autorităţilor legitime moldoveneşti asupra teritoriului transnistrean nu a constituit o rezervă valabilă în sensul articolului 57 al Convenţiei.

Întrebarea care rezultă este dacă, în pofida constatării menţionate mai sus, situaţia de fapt la care se referă declaraţia Republicii Moldova şi observaţiile ulterioare depuse de Guvernul Republicii Moldova este de natură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte responsabilitatea Republicii  Moldova în conformitate cu Convenţia.

325. În această cauză, Curtea notează că, proclamată suverană de către Parlamentul său la 23 iunie 1990 şi devenind independentă la 27 august 1991, fiind recunoscută astfel de comunitatea internaţională, Republica Moldova s-a confruntat imediat cu o mişcare separatistă în regiunea transnistreană. Această mişcare a devenit mai puternică în luna decembrie a anului 1991, odată cu organizarea alegerilor locale, care au fost declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti (a se vedea paragraful 47 de mai sus). La sfârşitul anului 1991, un război civil a izbucnit între forţele Republicii Moldova şi separatiştii transnistreni susţinuţi activ de cel puţin câţiva dintre soldaţii Armatei a Paisprezecea. În luna martie a anului 1992, având în vedere gravitatea situaţiei, în Republica Moldova a fost decretată starea de urgenţă (a se vedea paragraful 69 de mai sus).

În timpul conflictului armat, autorităţile moldoveneşti au făcut o serie de apeluri la comunitatea internaţională, inclusiv unul adresat Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite la 23 iunie 1992 (a se vedea paragraful 83 de mai sus), cerând Consiliului de Securitate susţinere în lupta lor pentru independenţă. Acuzând Federaţia Rusă de susţinerea separatiştilor din Transnistria, ele au cerut de mai multe ori Federaţiei Ruse să înceteze „agresiunea” împotriva Republicii Moldova (a se vedea paragrafele 78-79 şi 82-83 de mai sus).

326. La 21 iulie 1992, a fost încheiat un acord de încetare a focului în baza status quo-ului care prevedea instituirea unei zone de securitate pentru menţinerea acestuia (a se vedea paragrafele 87-89 de mai sus).

La 29 iulie 1994, noua Constituţie a Republicii Moldova a fost adoptată. Articolul 111 al Constituţiei prevedea posibilitatea de a oferi o formă de autonomie regiunii din stânga Nistrului. Articolul 11 al Constituţiei interzicea staţionarea trupelor străine pe teritoriul Republicii Moldova (a se vedea paragraful 294 de mai sus).

327. Ulterior, când a ratificat Convenţia la 12 septembrie 1997, Republica Moldova a depus odată cu instrumentul său de ratificare o declaraţie care susţinea imposibilitatea sa de a asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în aceste regiuni ale teritoriului său aflate sub controlul efectiv al organelor „autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene”, până la soluţionarea definitivă a conflictului (a se vedea paragraful 298 de mai sus).

328. Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 a însemnat sfârşitul primei etape în eforturile Republicii Moldova de a-şi exercita autoritatea sa asupra întregului său teritoriu.

329. Curtea notează că, după această perioadă, Moldova a tins să adopte mai degrabă o politică de consimţire, menţinând pe teritoriul Transnistriei un control limitat la chestiuni precum eliberarea buletinelor de identitate şi a ştampilelor vamale (a se vedea paragrafele 179 şi 180 de mai sus).

Curtea, prin urmare, vede în declaraţia anexată la instrumentul de ratificare a Convenţiei depus de Republica Moldova o referinţă la această situaţie de fapt.

330. În baza tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul Moldovei, unicul guvern legitim al Republicii Moldova conform dreptului internaţional, nu-şi exercită autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume asupra părţii care se află sub controlul efectiv al „RMN”.

Mai mult, acest lucru nu este disputat de nici una din părţi şi nici de Guvernul României.

331. Totuşi, chiar şi în absenţa unui control efectiv asupra regiunii transnistrene, Moldova mai are şi obligaţia pozitivă conform articolului 1 al Convenţiei de a lua măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura reclamanţilor drepturile acestora garantate de Convenţie.

3.Conceptul de „obligaţii pozitive”

332. La determinarea scopului obligaţiilor pozitive ale statului, trebuie să se ia în consideraţie existenţa unui echilibru echitabil între interesul general şi interesele persoanei, diversitatea situaţiilor existente în Statele Contractante şi alegerile care trebuie făcute în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele. Aceste obligaţii nu trebuie interpretate într-un mod care să impună o sarcină imposibilă sau disproporţională (a se vedea Ozgur Gundem v. Turkey, hotărâre din 16 martie 2000, nr. 23144/93, § 43 ECHR 2000-III).       

333. Curtea consideră că, atunci când un Stat Contractant este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa asupra întregului său teritoriu datorită existenţei unei situaţii de facto care îl constrânge, cum ar fi instalarea unui regim separatist, indiferent dacă este sau nu însoţită de ocupaţia militară a teritoriului de un alt stat, acest stat nu încetează să aibă jurisdicţie în sensul articolului 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinută de forţe rebele sau de un alt stat.

Totuşi, o asemenea situaţie de fapt reduce scopul acestei jurisdicţii în sensul că angajamentul asumat de către un stat în temeiul articolului 1 trebuie examinat de Curte numai în lumina obligaţiilor pozitive ale Statului Contractant faţă de persoanele aflate pe teritoriul acestuia. Statul respectiv trebuie să folosească toate mijloacele legale şi diplomatice disponibile faţă de state terţe şi organizaţii internaţionale, pentru a continua să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

334. Chiar dacă nu-i revine Curţii să indice ce măsuri trebuie luate de către autorităţi pentru a se conforma obligaţiilor lor şi care măsuri sunt cele mai eficiente, ea trebuie să verifice dacă măsurile care au fost luate au fost corespunzătoare şi suficiente în această cauză. În faţa unei omisiuni parţiale sau totale de a lua măsuri, sarcina Curţii este de a determina în ce măsură un efort minim era totuşi posibil şi dacă acesta trebuia întreprins. O astfel de sarcină este cu atât mai necesară cu cât este vorba de cauze în care se pretinde o încălcare a unor drepturi absolute asemenea celor garantate de articolele 2 şi 3 ale Convenţiei.

335. În consecinţă, Curtea constată că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru faptele invocate, comise pe teritoriul „RMN”, asupra căruia ea nu exercită un control efectiv, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor sale pozitive care îi revin în conformitate cu Convenţia.

4.Dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive

336. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile Republicii Moldova şi-au îndeplinit obligaţiile lor pozitive pentru a asigura drepturile garantate de Convenţie sau dacă, aşa precum au declarat reclamanţii şi Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova n-a întreprins măsuri suficiente pentru a asigura acele drepturi.

337. În această cauză, având în vedere complexitatea situaţiei de fapt, Curtea consideră, în primul rând, că întrebarea dacă Moldova şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile sale pozitive este strâns legată atât de relaţiile Moldovei cu Federaţia Rusă, cât şi de relaţiile dintre Transnistria şi Federaţia Rusă. Mai mult, trebuie luată în consideraţie influenţa pe care Republica Moldova o poate exercita prin intermediul autorităţilor ruse pentru a îmbunătăţi situaţia reclamanţilor aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova din Transnistria.

338. Curtea notează că ea nu are competenţa de a examina dacă faptele care au avut loc până la ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova au fost compatibile cu prevederile acesteia. Totuşi, ea poate să ia în calcul faptele comise până la ratificarea Convenţiei atunci când examinează obligaţiile pozitive ale Moldovei şi să le folosească în scop de comparaţie atunci când evaluează eforturile întreprinse de Republica Moldova începând cu 12 septembrie 1997.

339. Obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrean, ca o exprimare a jurisdicţiei sale, cât şi la măsurile de asigurare a respectării drepturilor reclamanţilor, inclusiv încercările de a asigura eliberarea lor.

340. Obligaţia de a restabili controlul asupra Transnistriei presupune, pe de o parte, ca Republica Moldova să se abţină de la susţinerea regimului separatist al ”RMN” şi, pe de altă parte, ca ea să întreprindă toate măsurile aflate la dispoziţia sa de ordin politic, economic, juridic şi de alt gen, pentru a restabili controlul său pe acest teritoriu.

Nu ţine de Curte să indice care sunt măsurile cele mai potrivite pe care Republica Moldova a trebuit să le ia sau pe care ar trebui să le ia în acest scop sau dacă astfel de măsuri sunt suficiente. Curtea trebuie doar să verifice voinţa Republicii Moldova, exprimată prin fapte sau măsuri specifice, de a restabili controlul său asupra teritoriului „RMN”.

341. În această cauză, de la începutul ostilităţilor în anii 1991-1992, autorităţile moldoveneşti nu au încetat niciodată să reclame agresiunea pe care au suferit-o şi au respins declaraţia de independenţă a „RMN”.

În opinia Curţii, în confruntarea cu un regim susţinut militar, politic şi economic de o putere aşa precum este Federaţia Rusă (a se vedea paragrafele 111 şi 161 de mai sus), Moldova putea face puţine pentru a-şi restabili autoritatea asupra teritoriului transnistrean. Acest lucru a fost confirmat şi de consecinţele conflictului militar, care au arătat că autorităţile moldoveneşti nu aveau mijloace de a se impune pe teritoriul transnistrean împotriva forţelor rebele susţinute de militari ai Armatei a Paisprezecea.

342. Autorităţile moldoveneşti au continuat, după sfârşitul ostilităţilor în iulie 1992, să întreprindă măsuri pentru a restabili controlul său asupra Transnistriei. Astfel, începând cu 1993, spre exemplu, ele au iniţiat urmăriri penale împotriva unor oficiali transnistreni acuzaţi de uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale (a se vedea paragrafele 167 şi 220-230 de mai sus).

343. Eforturile Moldovei de a restabili autoritatea sa asupra regiunii transnistrene au continuat şi după anul 1994, când autorităţile moldoveneşti au continuat să-şi revendice suveranitatea asupra teritoriilor controlate de „RMN” atât în plan intern, cât şi internaţional (a se vedea paragrafele 31, 53, 66, 68, 69 şi 77-83 de mai sus). În 1994, ea a adoptat o nouă Constituţie care prevedea inter alia posibilitatea de a acorda o anumită autonomie Transnistriei. În acelaşi an, ea a semnat un acord cu Federaţia Rusă cu privire la retragerea trupelor armate ruseşti de pe teritoriul Transnistriei în termen de 3 ani.

La 12 septembrie 1997, Republica Moldova a ratificat Convenţia şi a confirmat în rezervele sale la Convenţie intenţia sa de a restabili controlul asupra regiunii transnistrene.

344. Aceste eforturi au continuat după 1997, în pofida reducerii numărului de măsuri de ordin juridic luate pentru a afirma autoritatea Republicii Moldova în Transnistria. Urmăririle penale iniţiate împotriva liderilor transnistreni nu au fost continuate şi chiar au fost încetate în anul 2000, mai mult, unui fost demnitar al regimului transnistrean i s-a permis, după întoarcerea sa în Republica Moldova, să deţină funcţii înalte în cadrul statului (a se vedea paragraful 168 de mai sus).

Pe de altă parte, eforturile autorităţilor Republicii Moldova au fost direcţionate mai mult către activităţi de ordin diplomatic. În martie 1998, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi Transnistria au semnat un şir de instrumente cu privire la soluţionarea conflictului transnistrean. Întâlniri şi negocieri au avut loc între reprezentanţi ai Republicii Moldova şi cei ai regimului transnistrean. În sfârşit, începând cu 2002 şi până în prezent, un număr de propuneri cu privire la reglementarea conflictului au fost înaintate şi discutate de Preşedintele Republicii Moldova, OSCE şi Federaţia Rusă (a se vedea paragrafele 107-110 de mai sus).

Curtea nu vede în reducerea numărului de măsuri luate o renunţare din partea Moldovei de a încerca să-şi exercite jurisdicţia sa în regiunea transnistreană, având în vedere faptul că mai multe măsuri anterior luate de autorităţile moldoveneşti au fost blocate de represaliile „RMN” (a se vedea paragrafele 181-184 de mai sus).

Curtea notează în continuare că, Guvernul Republicii Moldova a afirmat că schimbarea strategiei de negociere orientată spre eforturile diplomatice destinate pregătirii reintegrării Transnistriei în cadrul legal al Republicii Moldova sunt un răspuns la cerinţele exprimate de separatişti în cadrul discuţiilor referitoare la reglementarea situaţiei din Transnistria şi eliberarea reclamanţilor. Guvernul Moldovei, prin urmare, a renunţat la măsurile luate anterior, în special la cele de ordin juridic. Curtea notează declaraţiile martorilor cu privire la acest subiect, şi anume cele ale dlui Sturza (a se vedea anexa, §§ 309-313) şi ale dlui Sidorov (a se vedea anexa, § 446).

345. Paralel cu schimbarea strategiei, au fost stabilite relaţii între autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni. Au fost încheiate acorduri de cooperare economică şi au fost stabilite relaţii între Parlamentul Republicii Moldova şi „Parlamentul RMN”, timp de câţiva ani a existat o cooperare în domeniile poliţiei şi securităţii şi există forme de cooperare în alte domenii, precum controlul traficului aerian, legături telefonice şi sport (a se vedea paragrafele 114, 178 şi 185 de mai sus).

Guvernul Republicii Moldova a explicat că aceste măsuri de cooperare au fost luate de autorităţile Moldovei pentru a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a populaţiei din Transnistria şi de a face tot posibilul pentru a permite acesteia să ducă o viaţă normală. Pentru Curte, ca şi pentru Guvernul Republicii Moldova, aceste fapte datorită caracterului şi naturii lor limitate, nu pot fi considerate ca susţinere a regimului transnistrean. Dimpotrivă, ele reprezintă afirmarea voinţei Republicii Moldova de a restabili controlul asupra regiunii transnistrene.

346. Cu privire la situaţia reclamanţilor, Curtea notează că, înainte de ratificarea Convenţiei în anul 1997, autorităţile Republicii Moldova au luat un şir de măsuri de ordin juridic, politic şi administrativ. Acestea au inclus:

- hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994 prin care a fost casată hotărârea de condamnare a reclamanţilor din 9 decembrie 1993 şi anularea mandatelor de arestare a reclamanţilor (a se vedea paragrafele 222-223 de mai sus);

- urmăririle penale pornite la 28 decembrie 1993 împotriva „judecătorilor” „Judecătoriei Supreme a Transnistriei” (a se vedea paragraful 223 de mai sus);

- amnistia decretată de către Preşedintele Moldovei la 4 august 1995 (a se vedea paragraful 226 de mai sus) şi cererea Parlamentului Republicii Moldova din 3 octombrie 1995 (a se vedea paragraful 227 de mai sus);

- trimiterea medicilor din Moldova pentru a examina reclamanţii deţinuţi în Transnistria (a se vedea paragrafele 239 şi 263 de mai sus); precum şi

- ajutorul financiar acordat familiilor reclamanţilor şi ajutorul primit de acestea pentru a vizita reclamanţii (a se vedea paragraful 239 de mai sus).

În această perioadă, aşa precum rezultă din declaraţiile martorilor, în discuţiile cu autorităţile transnistrene, reprezentanţii Republicii Moldova au deschis sistematic chestiunea cu privire la eliberarea reclamanţilor şi respectarea drepturilor lor garantate de Convenţie (a se vedea paragrafele 172 şi 274-277 de mai sus). În special, Curtea notează eforturile depuse de autorităţile judecătoreşti; de exemplu, ministrul Justiţiei, dl V. Sturza, a întreprins numeroase vizite în Transnistria pentru a negocia cu autorităţile transnistrene eliberarea reclamanţilor.

347. Chiar şi după anul 1997, Moldova a întreprins măsuri în vederea asigurării drepturilor reclamanţilor: în Transnistria au fost trimişi medici pentru a examina reclamanţii (ultimul control al medicilor din Chişinău a avut loc în anul 1999), familiile reclamanţilor au continuat să primească ajutor financiar din partea autorităţilor, dl Sturza, fost ministru al Justiţiei şi preşedintele Comisiei pentru negocierile cu Transnistria a continuat să adreseze chestiunea cu privire la eliberarea reclamanţilor în discuţiile cu autorităţile transnistrene. În această privinţă, Curtea notează că, în conformitate cu declaraţiile anumitor martori, eliberarea dlui Ilaşcu a fost rezultatul unor negocieri de lungă durată cu autorităţile transnistrene. Mai mult, în urma acestor negocieri, dl Sturza a întreprins o vizită în Transnistria în aprilie 2001, pentru a-i aduce la Chişinău pe cei patru reclamanţi (a se vedea paragraful 274 de mai sus şi anexa, dl Sturza, §§ 310-312).

Este adevărat că autorităţile Republicii Moldova nu au continuat anumite măsuri luate anterior, în special urmărirea penală a persoanelor implicate în condamnarea şi detenţia reclamanţilor. Totuşi, Curtea consideră că, în lipsa unui control asupra teritoriilor transnistrene din partea autorităţilor moldoveneşti, urmărirea penală împotriva unei persoane care locuieşte în Transnistria sau în legătură cu infracţiunile comise pe teritoriul Transnistriei ar fi ineficientă. Acest lucru este confirmat şi de declaraţiile martorilor (a se vedea anexa, dl Postovan § 184, dl Catana §2 08 şi dl Rusu § 302).

În sfârşit, autorităţile Republicii Moldova au apelat nu doar la regimul „RMN”, dar şi la alte state şi organizaţii internaţionale pentru a obţine asistenţa lor în obţinerea eliberării reclamanţilor (a se vedea anexa, dl Moşanu, § 249).

348. Curtea nu dispune de nici o probă care să indice că, de la eliberarea dlui Ilaşcu, în mai 2001, autorităţile moldoveneşti au întreprins măsuri eficiente pentru a pune capăt violărilor continue ale drepturilor celor trei reclamanţi garantate de Convenţie, violări invocate de reclamanţi în cererea lor depusă la Curte. Cel puţin, în afară de declaraţiile dlui Sturza, conform cărora situaţia reclamanţilor a fost pusă în discuţie de către autorităţile moldoveneşti în cursul negocierilor cu „RMN”, Curtea nu dispune de nici o altă informaţie capabilă să justifice concluzia că Guvernul Republicii Moldova a fost diligent în privinţa reclamanţilor.

În negocierile lor cu separatiştii, autorităţile moldoveneşti s-au limitat doar la punerea în discuţie a situaţiei reclamanţilor verbal, fără a încerca să ajungă la un acord care să garanteze respectarea drepturilor reclamanţilor prevăzute de Convenţie (a se vedea anexa, dl Sturza §§ 310-313).

În mod similar, deşi reclamanţii au fost privaţi de libertatea lor pentru aproape doisprezece ani, nu există un plan general cu privire la reglementarea conflictului transnistrean care să fi fost adus la cunoştinţa Curţii, care să se refere la situaţia reclamanţilor, iar Guvernul Republicii Moldova nu a susţinut că un asemenea document ar fi existat sau că negocierile referitoare la acest subiect continuă.

349. De asemenea, în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă, autorităţile moldoveneşti nu au acordat mai multă atenţie destinului reclamanţilor.

În opinia Curţii, faptul că la audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Moldovei s-a reţinut de a susţine responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru violările pretinse, având în vedere staţionarea armatei ruseşti pe teritoriul transnistrean, pentru a nu prejudicia procesul menit de „a pune capăt ... detenţiei reclamanţilor” (a se vedea paragraful 360 de mai jos), a echivalat cu admiterea din partea Guvernului Republicii Moldova a influenţei pe care autorităţile ruse o aveau asupra regimului transnistrean dacă acestea ar fi solicitat regimului separatist să elibereze reclamanţii. Contrar poziţiei exprimate până în mai 2001, când autorităţile moldoveneşti au adresat autorităţilor ruseşti întrebarea cu privire la eliberarea reclamanţilor, după luna mai 2001 intervenţiile cu acest scop au încetat.

În orice caz, Curtea nu a fost informată despre nici un demers pe care autorităţile moldoveneşti l-ar fi întreprins pe lângă autorităţile Federaţiei Ruse după luna mai 2001 pentru a obţine eliberarea celorlalţi reclamanţi.

350. Pe scurt, Curtea notează că negocierile cu privire la reglementarea situaţiei din Transnistria, în care Federaţia Rusă apare ca stat garant, au loc din anul 2001 fără vreo menţionare a situaţiei reclamanţilor şi fără ca vreo măsură să fie luată sau preconizată de către autorităţile Republicii Moldova pentru a asigura reclamanţilor drepturile lor prevăzute de Convenţie.

351. Ţinând cont de toate materialele de care dispune, Curtea consideră că, chiar şi după eliberarea dlui Ilaşcu în luna mai 2001, Guvernul Republicii Moldova avea posibilitatea să întreprindă măsuri pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie.

352. Prin urmare, Curtea conchide că responsabilitatea Moldovei ar putea fi angajată în temeiul Convenţiei, ca urmare a omisiunii ei de a-şi respecta obligaţiile sale pozitive cu privire la faptele care au avut loc după luna mai a anului 2001 şi care au fost denunţate de către reclamanţi.

Pentru a determina dacă responsabilitatea Republicii Moldova este cu adevărat angajată în temeiul Convenţiei, Curtea trebuie să examineze fiecare pretenţie înaintată de către reclamanţi.

II.DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA FEDERAŢIEI RUSE

A.Argumentele prezentate Curţii

1.Guvernul Federaţiei Ruse

353. Guvernul rus a declarat că faptele invocate de către reclamanţi nu cad sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.

354. Federaţia Rusă nu a exercitat şi nici nu exercită jurisdicţie asupra regiunii transnistrene, care este un teritoriu ce aparţine Republicii Moldova. În special, Federaţia Rusă nu a ocupat niciodată o parte a teritoriului Moldovei, iar forţele armate sunt staţionate acolo cu acordul Republicii Moldova. Unităţile Armatei a Paisprezecea nu s-au implicat în conflictul armat dintre Moldova şi Transnistria, dar, în temeiul acordurilor dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă, ele şi-au asumat sarcina de menţinere a păcii şi, prin urmare, au prevenit o agravare a conflictului şi o mărire a numărului victimelor în rândul populaţiei civile. Desigur, când au avut loc acţiuni armate ilegale atât din partea Transnistriei, cât şi din partea Moldovei împotriva soldaţilor Armatei a Paisprezecea, aceştia au fost obligaţi să se apere.

Nu a fost posibil de a onora angajamentul asumat de către Federaţia Rusă în anul 1994 de a-şi retrage forţele sale militare de pe teritoriul Republicii Moldova timp de trei ani din momentul semnării acordului, deoarece această retragere nu depindea doar de Federaţia Rusă. În primul rând, autorităţile „RMN” se opun acestei acţiuni; iar în al doilea rând, trebuie luate în consideraţie posibilităţile de ordin tehnic necesare pentru retragerea arsenalului militar. La summit-ul OSCE de la Istanbul, termenul limită a fost stabilit pentru 31 decembrie 2002 şi Federaţia Rusă intenţionează să onoreze acordurile încheiate în cursul desfăşurării summit-ului respectiv.

355.Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că staţionarea trupelor ruseşti în Transnistria nu poate fi comparată cu prezenţa trupelor turceşti în partea de nord a Ciprului din cauzele Loizidou v. Turkey şi Cyprus v. Turkey (ambele citate mai sus). Principala diferenţă constă în numărul trupelor, astfel GOR număra numai 2,000 de soldaţi, pe când în nordul Ciprului se aflau peste 30,000 de soldaţi.

Trupele GOR nu au acţionat împreună sau de partea „RMN”, dar au avut misiunea de menţinere a păcii, obiectivul comandamentului GOR fiind menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune şi paza arsenalul militar imens depozitat în Transnistria. Forţele de menţinere a păcii şi-au menţinut neutralitatea, aşa precum prevede acordul din 21 iulie 1992.

Pe scurt, prezenţa militară rusă pe teritoriul Moldovei, cu consimţământul Republicii Moldova, cu scopul de a menţine pacea în acest stat, nu poate angaja responsabilitatea Federaţiei Ruse în temeiul articolului 1 al Convenţiei.

356. Guvernul Federaţiei Ruse a negat categoric faptul că Federaţia Rusă ar fi exercitat în trecut şi continuă să exercite vreun control asupra teritoriului transnistrean şi a subliniat că „RMN” şi-a creat propriile sale structuri ale puterii, inclusiv un parlament şi o putere judecătorească.

Federaţia Rusă nu a exercitat nici un fel de control economic asupra regiunii transnistrene, aceasta din urmă îşi avea propria sa politică economică independentă în cadrul Republicii Moldova, de exemplu, prin exportul de produse alimentare şi alcool, cu propriile sale mărci, dar ca produse ale Republicii Moldova, cu respectarea regulilor aplicabile fiecărui domeniu de activitate. Prin urmare, spre deosebire de situaţia din partea de nord a Ciprului, regimul transnistrean este departe de a-şi datora existenţa şi supravieţuirea Federaţiei Ruse. În cazul retragerii totale a trupelor Federaţiei Ruse, autorităţile locale transnistrene nu ar avea nici o dificultate să-şi continue liber activităţile lor.

357. Federaţia Rusă niciodată nu a acordat autorităţilor transnistrene nici cea mai nesemnificativă susţinere militară, financiară sau de altă natură. Ea n-a recunoscut niciodată şi nici nu recunoaşte în prezent „RMN”, aşa precum aceasta s-a autoproclamat. Regiunea transnistreană este o parte integrantă a teritoriului Republicii Moldova, la fel ca şi Găgăuzia. 

Guvernul rus respinge declaraţia reclamanţilor precum că Federaţia Rusă ar fi deschis un consulat pe teritoriul transnistrean, dar  recunoaşte că acest subiect este de mai mult timp în agenda de discuţii cu Republica Moldova.

Acordul încheiat la 20 martie 1998 cu privire la patrimoniul Armatei a Paisprezecea (a se vedea paragraful 299 de mai sus) şi alte acorduri cu privire la cooperarea economică cu „RMN” sunt contracte încheiate între două părţi private şi nu sunt guvernate de dreptul internaţional. Din faptul încheierii acestor acorduri nu rezultă că Federaţia Rusă a recunoscut „RMN”.

În mod similar, nu ar putea fi trasă nici o concluzie din conţinutul articolelor 7 şi 13 ale acordului din 21 octombrie 1994 între Republica Moldova şi Federaţia Rusă (a se vedea paragraful 296 de mai sus), care prevede folosirea în comun a aeroportului militar din Tiraspol, de către aviaţia militară a Federaţiei Ruse şi de către „aviaţia civilă a regiunii Transnistrene a Republicii Moldova”, precum şi transferul „către autorităţile administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” a încăperilor evacuate şi a echipamentului rămas după retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse. Conform declaraţiilor Guvernului Federaţiei Ruse, „regiunea nistreană” a fost tratată în acest caz ca o „entitate economică” care îşi are propriile sale activităţi în cadrul unui anumit teritoriu.

358. În lumina declaraţiilor făcute de către martori în Moldova, în special cele ale fostului procuror militar, dl Timoşenko, Guvernul Federaţiei Ruse a admis faptul că reclamanţii au fost deţinuţi în încăperile Armatei a Paisprezecea, dar a declarat că această detenţie a fost ilegală în conformitate cu regulamentul  disciplinar al GOR şi că a fost numai pentru o perioadă foarte scurtă de timp, deoarece dl Timoşenko a pus capăt acelei situaţii ilegale imediat. În consecinţă, în orice caz, o posibilă încălcare a prevederilor legale a fost remediată, prin urmare, reclamanţii nu se pot considera victime.

În ceea ce priveşte restul pretenţiilor, Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că nu există nici o legătură cauzală între prezenţa forţelor armate ruseşti pe teritoriul transnistrean şi situaţia reclamanţilor.

2.Guvernul Republicii Moldova

359. În observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse ar putea fi angajată în această cauză conform articolului 1 al Convenţiei, având în vedere staţionarea trupelor militare şi a echipamentului care aparţine Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean. Guvernul Moldovei s-a bazat în acest sens pe decizia Comisiei în cauza Cyprus v. Turkey (nr. 8007/77, 10 iulie 1978, Decisions and Reports 13) şi hotărârea Curţii în cauza menţionată mai sus Loizidou v. Turkey (obiecţii preliminare).

360. La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că doreşte să-şi schimbe poziţia exprimată în observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000 cu privire la chestiunea responsabilităţii Federaţiei Ruse. El şi-a justificat noua sa poziţie prin faptul că intenţia sa era de a „evita consecinţe nedorite, şi anume stoparea procesului iniţiat pentru a soluţiona diferendul transnistrean şi a pune capăt detenţiei celorlalţi reclamanţi”.

361. În observaţiile sale scrise din 1 octombrie 2003, Guvernul Moldovei a subliniat faptul că Armata a Paisprezecea a luat parte activă atât direct, cât şi indirect, la conflictul din 1991-92 de partea separatistă şi oferindu-le acestora suport logistic şi militar. Guvernul Republicii Moldova consideră că Federaţia Rusă este stat succesor, în context internaţional, al fostei URSS şi că este, prin urmare, responsabilă de faptele comise de autorităţile URSS în această cauză de către Armata a Paisprezecea, care a devenit GOR, şi în special de instalarea regimului separatist transnistrean şi de consecinţele acelor fapte.

Mai mult, Guvernul Republicii Moldova a declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse trebuie angajată având în vedere participarea militarilor Armatei a Paisprezecea la reţinerea şi interogarea reclamanţilor, detenţia lor în încăperile Armatei a Paisprezecea şi transmiterea lor separatiştilor transnistreni.

362. Prin urmare, Guvernul Republicii Moldova consideră că, în general, în temeiul articolului 1 al Convenţiei, faptele comise pe teritoriul transnistrean ţin de jurisdicţia Federaţiei Ruse până la soluţionarea definitivă a diferendului transnistrean.

363. Guvernul Republicii Moldova a evidenţiat faptul că, în timp ce el nu s-a opus transferului unor echipamente civile, care au aparţinut GOR, Transnistriei, el întotdeauna s-a pronunţat categoric împotriva transferului în regiune a oricărui tip de armament, echipament militar sau tehnologie cu dublă destinaţie (atât militară, cât şi civilă).

În ceea ce priveşte semnificaţia termenului „autorităţile administraţiei publice locale ale regiunii transnistrene a Republicii Moldova”, care figurează în anumite acorduri încheiate cu Federaţia Rusă, în care acestor autorităţi sunt conferite drepturi specifice, Guvernul Republicii Moldova a subliniat că el se referă la autorităţile administrative create în conformitate cu normele constituţionale ale Republicii Moldova şi care sunt subordonate autorităţilor centrale. Guvernul Republicii Moldova respinge categoric interpretarea conform căreia autorităţile locale la care se face referire în acele acorduri sunt cele subordonate autorităţilor de la Tiraspol.

3.Reclamanţii

364. Reclamanţii au susţinut că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată în temeiul mai multor factori. Aceştia includ contribuţia fostei URSS şi a Federaţiei Ruse la crearea „RMN”, participarea forţelor armate ruseşti şi a cazacilor ruşi în conflictul armat din 1991-92 dintre Republica Moldova şi „RMN” şi susţinerea economică şi politică oferită de către Federaţia Rusă „RMN”.

365. În primul rând, autorităţile Federaţiei Ruse au susţinut autorităţile separatiste din Transnistria atât din punct de vedere politic, cât şi prin participarea la conflictul armat. În această privinţă, reclamanţii s-au referit la probele factologice care au confirmat susţinerea acordată de Federaţia Rusă (a se vedea paragrafele 111-136 de mai sus), precum şi la apelurile numeroase făcute în 1992 de către autorităţile moldoveneşti împotriva agresiunii Armatei a Paisprezecea asupra teritoriului Republicii Moldova. De asemenea, ei au denunţat declaraţiile publice făcute de către comandanţii Armatei a Paisprezecea şi liderii ruşi în favoarea separatiştilor, precum şi participarea acelor comandanţi la alegerile din Transnistria, la paradele militare ale forţelor transnistrene şi alte manifestaţii publice.

366. Reclamanţii au declarat că Federaţia Rusă nu a întreprins nimic pentru a împiedica cazacii şi alţi mercenari ruşi să vină în Transnistria pentru a lupta alături de separatişti. Dimpotrivă, Federaţia Rusă a încurajat mercenarii să facă acest lucru, în timp ce Armata a Paisprezecea a înarmat şi a antrenat separatiştii.

367. Reclamanţii au declarat că aşa-zisele organe de putere ale „RMN” sunt, de fapt, nişte marionete ale Guvernului Federaţiei Ruse.

368. Mai mult, ei au declarat că „RMN” a fost recunoscută de către Federaţia Rusă. Ei s-au referit, în acest sens, la acordul din 20 martie 1998 cu privire la patrimoniul fostei Armate a Paisprezecea între Federaţia Rusă şi Transnistria (a se vedea paragraful 299 de mai sus), la învinuirile conform cărora partide politice din Federaţia Rusă au filiale la Tiraspol, că Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a deschis un oficiu consular fără acordul autorităţilor din Republica Moldova, precum şi la faptul că liderii transnistreni, inclusiv dl Smirnov, dl Maracuţa şi dl Caraman deţin paşapoarte ruseşti.

369. În afară de recunoaşterea de facto a „RMN”, Federaţia Rusă a susţinut regimul de la Tiraspol economic şi financiar, aşa precum rezultă şi din acordul menţionat mai sus din 20 martie 1998, care acorda „RMN” o parte din veniturile obţinute în urma vânzărilor echipamentului GOR; de asemenea autorităţile transnistrene au beneficiat de o reducere din partea autorităţilor ruse la datoria Transnistriei faţă de Federaţia Rusă; la fel au fost stabilite relaţii economice dintre producătorii de armament rusesc „Rosvoorujenye” şi autorităţile transnistrene; precum şi au fost deschise conturi ale Băncii din Transnistria la Banca Centrală a Federaţiei Ruse.

370. Potrivit reclamanţilor, asemenea fapte, combinate cu controlul de facto exercitat de către Federaţia Rusă asupra teritoriului transnistrean angajează responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru încălcările drepturilor omului care au fost comise acolo.

Reclamanţii s-au bazat pe jurisprudenţa Curţii în cauza menţionată mai sus, Loizidou v. Turkey (obiecţiile preliminare) în susţinerea opiniei că Federaţia Rusă poate fi considerată responsabilă pentru faptele comise în afara teritoriului său, însă într-o regiune aflată sub controlul acesteia.

Ei au invocat, de asemenea, şi jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, care a accentuat, în avizul său consultativ cu privire la prezenţa Sud-Africană pe teritoriul Namibiei, că statele sunt obligate să asigure că faptele comise de persoane particulare nu afectează locuitorii de pe teritoriul respectiv. De asemenea, ei s-au referit la cauza Kling, în care Comisia Generală pentru Plângeri, creată de către Statele Unite ale Americii şi Mexic în anul 1923, a constatat că un stat este responsabil pentru acţiunile rebele comise de către soldaţii săi. 

4.Guvernul României, terţul intervenient

371. Guvernul României a declarat că scopul intervenţiei sale este de a oferi clarificări ale faptelor şi raţionamente juridice pentru susţinerea cauzei reclamanţilor care sunt cetăţeni ai României.

372. În timp ce acceptă că faptele care au fost denunţate au avut loc şi continuă în „RMN”, o parte a teritoriului Republicii Moldova aflată sub autoritatea de facto a administraţiei separatiste de la Tiraspol, Guvernul României subliniază influenţa trupelor Federaţiei Ruse în crearea şi menţinerea regiunii transnistrene, care se află în afara controlului guvernului de la Chişinău.

Guvernul României a declarat că Armata a Paisprezecea a contribuit la crearea forţelor militare separatiste. După terminarea conflictului, personalul Armatei a Paisprezecea a rămas pe teritoriul Republicii Moldova.

373. Guvernul României s-a referit la jurisprudenţa instituţiilor Convenţiei, conform căreia responsabilitatea unui stat contractant poate fi, de asemenea, angajată când, în urma unei acţiuni militare, acesta exercită un control efectiv asupra unei regiuni din afara teritoriului său naţional (Cyprus v. Turkey, decizia Comisiei menţionată mai sus; Loizidou v. Turkey (obiecţiile preliminare), menţionată mai sus; şi Cyprus v. Turkey, cererea no. 25781/94, Raportul Comisiei din 4 iunie 1999).

Guvernul român a declarat că această jurisprudenţă este întru totul aplicabilă faptelor acestei cauze, în primul rând, din cauza participării forţelor militare ale Armatei a Paisprezecea în conflictul militar pe parcursul căruia Republica Moldova a încercat să-şi restabilească jurisdicţia sa asupra teritoriilor respective şi, în al doilea rând, din cauza staţionării acestor forţe militare pe teritoriul „RMN”. Este puţin important faptul că numărul real al militarilor ruşi a scăzut treptat odată cu progresul autorităţilor locale de a-şi forma propriile lor forţe armate, deoarece Armata a Paisprezecea a continuat să fie prezentă pe teritoriul Republicii Moldova.

374. Mai mult, autorităţile Federaţiei Ruse exercită influenţă politică asupra autorităţilor separatiste de la Tiraspol.

375. Guvernul român susţine că un stat este responsabil pentru faptele comise de autorităţile sale, inclusiv abuzurile de putere, şi s-a referit la acest subiect la anumite declaraţii făcute de către autorităţile ruse, inclusiv de Preşedintele Elţin, şi la cazul soldaţilor ruşi care au trecut de partea separatiştilor. Mai mult, el a declarat că un stat trebuie, de asemenea, considerat responsabil pentru faptele ilegale comise de persoane private, în cazul în care acele fapte au fost rezultatul unei deficienţe din partea autorităţilor de stat fie sub forma unei omisiuni de a preveni faptele respective, a lipsei controlului, fie din neglijenţă.

B.Aprecierea Curţii

1.Principii generale

376. Curtea consideră că principiile generale rezumate mai sus (a se vedea paragrafele 310-321) sunt relevante pentru a examina chestiunea dacă reclamanţii se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse.

2.Aplicarea principiilor menţionate mai sus

377. În această cauză, sarcina Curţii este de a determina dacă, luând în consideraţie principiile menţionate mai sus (a se vedea, în special, paragrafele 314-316), Federaţia Rusă poate fi considerată responsabilă pentru pretinsele încălcări.

378. Curtea notează că Federaţia Rusă este statul succesor al URSS conform normelor dreptului internaţional (a se vedea paragraful 290 de mai sus). De asemenea, ea mai notează şi faptul că, atunci când a fost creată CSI, Moldova nu s-a alăturat exerciţiilor în cadrul forţelor armate ale CSI, iar mai târziu a confirmat că nu a dorit să ia parte la cooperarea în domeniul militar în cadrul CSI (a se vedea paragrafele 293-294 citate mai sus).

(a)Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

379. Curtea notează că, la 14 noiembrie 1991, când URSS s-a destrămat, tânăra Republică Moldova a declarat dreptul său asupra echipamentelor şi arsenalului Armatei a Paisprezecea a URSS, care a fost staţionată pe teritoriul acesteia (a se vedea paragraful 37 de mai sus).

De asemenea, ea a demarat negocieri cu Federaţia Rusă cu scopul de a obţine  retragerea acestei armate de pe teritoriul său.

380. Curtea observă că, pe parcursul conflictului din Republica Moldova din anii 1991-92, trupele Armatei a Paisprezecea (care a aparţinut succesiv URSS, CSI şi ulterior Federaţiei Ruse) staţionate în Transnistria, care este parte integrantă a Republicii Moldova, au luptat împreună cu şi de partea forţelor separatiste transnistrene. Mai mult, cantităţi mari de arme din depozitele Armatei a Paisprezecea (care ulterior a devenit GOR) au fost transmise în mod benevol separatiştilor, care au mai putut obţine şi alte arme, fără ca soldaţii ruşi să se opună (a se vedea paragrafele 48-136 de mai sus).

Curtea notează că, începând cu luna decembrie a anului 1991, autorităţile moldoveneşti au denunţat în mod sistematic în faţa organismelor internaţionale ceea ce ele au numit „acte de agresiune” ale Armatei a Paisprezecea împotriva Republicii Moldova şi au acuzat Federaţia Rusă de susţinerea separatiştilor transnistreni.

Având în vedere principiul responsabilităţii statului pentru abuzurile de putere, acesta, după cum a declarat Guvernul Federaţiei Ruse, nu este aplicabil în privinţa Federaţiei Ruse, deoarece Armata a Paisprezecea nu a participat la operaţiuni militare între forţele militare ale Republicii Moldova şi insurgenţii transnistreni.

381. Pe parcursul confruntărilor dintre autorităţile Republicii Moldova şi separatiştii transnistreni, liderii Federaţiei Ruse au susţinut autorităţile separatiste prin declaraţiile lor politice (a se vedea paragrafele 46, 75, 137-138 de mai sus). Federaţia Rusă a elaborat prevederile principale ale acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992 pe care ea l-a semnat ca parte.

382. În lumina tuturor acestor circumstanţe, Curtea consideră că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată în ceea ce priveşte faptele ilegale comise de separatiştii transnistreni, luând în consideraţie susţinerea politică şi militară oferită de aceasta pentru instaurarea unui regim separatist şi participarea militarilor săi la luptele care au avut loc. Acţionând astfel, autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană, care este o parte integrantă a Republicii Moldova.

În continuare, Curtea notează că, chiar şi după acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să acorde sprijin militar, politic şi economic regimului transnistrean (a se vedea paragrafele 111-116 de mai sus), permiţându-i astfel acestuia să supravieţuiască şi să se consolideze pentru a obţine o anumită autonomie faţă de Moldova.

383. Curtea notează în continuare că, în contextul evenimentelor menţionate mai sus, reclamanţii au fost reţinuţi în iunie 1992 cu participarea soldaţilor Armatei a Paisprezecea (ulterior GOR). Primii trei reclamanţi au fost deţinuţi atunci în încăperile Armatei a Paisprezecea şi păziţi de militari ai acesteia. Pe parcursul perioadei detenţiei lor, aceşti trei reclamanţi au fost interogaţi şi au fost supuşi unor tratamente care ar fi fost contrare articolului 3 al Convenţiei. Apoi, ei au fost transmişi în custodia miliţiei transnistrene.

În mod similar, în urma reţinerii sale de către soldaţii Armatei a Paisprezecea, cel de-al patrulea reclamant a fost transmis miliţiei separatiste transnistrene, apoi deţinut, interogat şi supus în încăperile miliţiei la tratamente care ar putea, de asemenea, fi considerate contrare articolului 3 al Convenţiei.

384. Curtea consideră că, luând în consideraţie faptele menţionate mai sus, reclamanţii se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, în sensul articolului 1 al Convenţiei, deşi în perioada în care acestea au avut loc, Convenţia încă nu era în vigoare pentru Federaţia Rusă.

Acest lucru rezultă din faptul că evenimentele care angajează responsabilitatea Federaţiei Ruse trebuie considerate ca incluzând nu numai faptele în care au fost implicaţi agenţi de stat, cum ar fi reţinerea şi detenţia reclamanţilor, dar, de asemenea, şi transmiterea lor miliţiei şi regimului transnistrean, precum şi maltratarea reclamanţilor de către miliţie, deoarece, acţionând în acest mod, exponenţii Federaţiei Ruse au fost pe deplin conştienţi că au transferat reclamanţii unui regim ilegal şi neconstituţional.

În plus, având în vedere faptele de care reclamanţii au fost acuzaţi, exponenţii Federaţiei Ruse au ştiut sau cel puţin ar fi trebuit să ştie ce soartă îi aşteaptă.

385. În opinia Curţii, toate faptele comise de soldaţii ruşi cu privire la reclamanţi, inclusiv transmiterea reclamanţilor regimului separatist, în contextul colaborării autorităţilor Federaţiei Ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură să angajeze responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru faptele acestui regim.

Rămâne doar de determinat dacă responsabilitatea a rămas angajată şi dacă aceasta era angajată la data ratificării Convenţiei de către Federaţia Rusă.

(b)După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

386. Cu privire la perioada ulterioară ratificării Convenţiei, la 5 mai 1998, Curtea notează următoarele:

387. Armata Federaţiei Ruse continuă să fie staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, fapt ce constituie o încălcare a angajamentului asumat de Federaţia Rusă de a o retrage definitiv la summiturile OSCE de la Istanbul (1999) şi Porto (2001). Deşi numărul trupelor ruseşti staţionate pe teritoriul transnistrean a scăzut semnificativ începând cu anul 1992 (a se vedea paragraful 131 de mai sus), Curtea notează că arsenalul militar al GOR este încă depozitat acolo.

Prin urmare, ţinând cont de importanţa acestui arsenal militar (a se vedea paragraful 131 de mai sus), importanţa militară a GOR în regiune şi influenţa sa persistă.

388. În continuare, Curtea observă că, în temeiul acordurilor încheiate între Federaţia Rusă, pe de o parte, şi autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene, pe de altă parte (a se vedea paragrafele 112-120 şi 123 de mai sus),  autorităţile „RMN” urmau să obţină infrastructura şi arsenalul GOR la momentul retragerii sale definitive. Trebuie notat în această privinţă faptul că termenul „autorităţile administraţiei locale” ale regiunii transnistrene, aşa precum el este interpretat de Guvernul Federaţiei Ruse şi care figurează, printre altele, în acordul din 21 octombrie 1994 (a se vedea paragraful 116 de mai sus), este diferit de cel folosit de către Guvernul Republicii Moldova, fapt care a permis regimului „RMN” să obţină acea infrastructură.

389. Cu privire la relaţiile militare, Curtea notează că delegaţia Moldovei la Comisia Unificată de Control a pus în discuţie în mod constant învinuirile privind legătura dintre personalul GOR şi autorităţile transnistrene cu privire la transferul arsenalului militar acestora. Ea subliniază că personalul GOR a negat toate acele învinuiri în prezenţa delegaţilor, declarând că o parte din echipament ar fi putut ajunge în mâinile separatiştilor ca urmare a furtului.

Luând în consideraţie acuzaţiile făcute împotriva GOR şi natura periculoasă a arsenalului său militar depozitat, Curtea constată că îi este greu să înţeleagă de ce trupele GOR nu au recurs la mijloace legale efective pentru a preveni astfel de transferuri sau furturi, după cum aparent rezultă din declaraţiile martorilor lor în faţa delegaţilor.

390. Curtea acordă o importanţă deosebită suportului financiar de care a beneficiat „RMN” în virtutea următoarelor acorduri încheiate cu Federaţia Rusă:

- acordul din 20 martie 1998 între Federaţia Rusă şi reprezentanţi ai „RMN” prevedea împărţirea unei părţi din venitul obţinut din vânzarea echipamentului GOR între „RMN” şi Federaţia Rusă;

- acordul din 15 iunie 2001 cu privire la munca comună în vederea utilizării armamentului, tehnicii militare şi a muniţiilor;

- reducerea de către Federaţia Rusă cu 100 de milioane de dolari a datoriei pe care „RMN” o avea faţă de Federaţia Rusă; şi

- aprovizionarea Transnistriei cu gaz importat din Federaţia Rusă la un preţ mai avantajos decât cel oferit pentru restul Republicii Moldova (a se vedea paragraful 156 de mai sus).

Curtea, în continuare, notează informaţia prezentată de către reclamanţi şi care nu a fost negată de către Guvernul Federaţiei Ruse conform căreia întreprinderile şi instituţiile din Federaţia Rusă în mod normal controlate de către stat sau a căror activităţi este autorizată de stat, care operează, în mod special, în domeniul militar, au stabilit relaţii comerciale cu întreprinderi sau instituţii similare din „RMN” (a se vedea paragrafele 150 şi 151 de mai sus).

391. De asemenea, Curtea notează că, atât înainte, cât şi după data de 5 mai 1998, în zona de securitate controlată de forţele ruseşti de menţinere a păcii, regimul „RMN” a continuat să-şi desfăşoare trupele sale ilegal, să producă şi să vândă arme, contrar acordului din 21 iulie 1992 (a se vedea paragrafele 99, 100, 150 şi 151 de mai sus).

392. Toate cele menţionate mai sus dovedesc că „RMN”, formată în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, dotată cu organe ale puterii şi cu o administraţie proprie, continuă să  rămână sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse, şi care, în orice caz, supravieţuieşte datorită suportului militar, economic, financiar şi politic oferit de către Federaţia Rusă.

393. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că există o legătură continuă şi neîntreruptă a responsabilităţii din partea Federaţiei Ruse pentru soarta reclamanţilor, deoarece politica Federaţiei Ruse de a susţine regimul separatist şi de a colabora cu acesta a continuat şi după 5 mai 1998, iar după această dată, Federaţia Rusă nu a făcut nici o încercare de a pune capăt situaţiei reclamanţilor provocată de către exponenţii săi şi nu a luat măsuri pentru a împiedica încălcările care au fost comise după 5 mai 1998.

Având în vedere aceste fapte, este puţin important că, începând cu 5 mai 1998, exponenţii Federaţiei Ruse nu au participat direct la evenimentele denunţate în această cauză.

394. În concluzie, reclamanţii se află sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei şi responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată cu privire la faptele denunţate de reclamanţi.

III.COMPETENŢA RATIONE TEMPORIS A CURŢII

395. În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a declarat că încălcările invocate de reclamanţi sunt de natură continuă şi că, prin urmare, Curtea are competenţa să le examineze.

396. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că faptele denunţate de reclamanţi au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru Federaţia Rusă la 5 mai 1998 şi că, prin urmare, faptele respective nu se încadrează în competenţa ratione temporis a Curţii.

397. Reclamanţii au declarat că încălcările pretinse sunt continue şi că Curtea are, prin urmare, competenţa de a le examina.

398. Guvernul României nu a prezentat nici un argument cu privire la acest subiect.

399. Curtea observă că Convenţia a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 12 septembrie 1997, iar pentru Federaţia Rusă la 5 mai 1998. Ea notează că în fiecare Stat Contractant, Convenţia se aplică numai cu privire la faptele care au loc după intrarea în vigoare a Convenţiei în raport cu statul respectiv. 

A.Pretenţia în temeiul articolului 6 al Convenţiei

400. Curtea notează faptul că reclamanţii au declarat că ei nu au avut parte de un proces echitabil în faţa „Judecătoriei Supreme a „RMN”.

Totuşi, procedurile care au avut loc în faţa instanţei judecătoreşti respective au sfârşit cu hotărârea din 9 decembrie 1993 (a se vedea paragraful 215 de mai sus), înainte de data la care Convenţia a fost ratificată de Republica Moldova şi Federaţia Rusă, iar procesul de judecată al reclamanţilor nu reprezintă o situaţie continuă.

Prin urmare, Curtea nu are competenţă ratione temporis de a examina pretenţia depusă în temeiul articolului 6 al Convenţiei.

B.Pretenţiile în temeiul articolelor 3, 5 şi 8 ale Convenţiei

401. Reclamanţii au declarat că detenţia lor nu a fost legală, deoarece hotărârea de judecată în baza căreia ei au fost deţinuţi, trei reclamanţi fiind deţinuţi până în prezent, nu a fost pronunţată de o instanţă de judecată competentă. Ei au declarat că, în timpul detenţiei lor în închisoarea de la Tiraspol, ei nu au avut posibilitatea să corespondeze liber sau să primească vizite din partea familiilor lor. De asemenea, ei s-au plâns de condiţiile lor de detenţie.

402. Curtea notează că încălcările pretinse de reclamanţi se referă la evenimente care au început odată cu încarcerarea reclamanţilor în anul 1992 şi care continuă şi în prezent.

403. Curtea, prin urmare, are competenţa ratione temporis să examineze pretenţiile depuse în măsura în care acestea se referă la evenimente care au avut loc după 12 septembrie 1997 în ceea ce priveşte Republica Moldova şi după 5 mai 1998 în ceea ce priveşte Federaţia Rusă.

C.Pretenţia în temeiul articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie

404. Reclamanţii au declarat că ei au fost lipsiţi de bunurile lor, fapt care constituie o violare a articolului 1 al Protocolului 1, deoarece hotărârea de judecată în baza căreia ei au fost lipsiţi de bunurile lor a fost ilegală. Ei se consideră victime ale unei încălcări continue a drepturilor lor.

405. Curtea notează că reclamanţii nu au prezentat nici o probă cu privire la executarea hotărârii de confiscare a bunurilor lor, fapt care ar permite Curţii să determine dacă este vorba de o încălcare continuă a dreptului lor. Totuşi, luând în consideraţie concluzia de mai jos (a se vedea paragraful 474), ea nu consideră necesar să stabilească dacă ea are competenţă ratione temporis să examineze această pretenţie.

D.Pretenţia domnului Ilaşcu în temeiul articolului 2 al Convenţiei

406. Bazându-se pe articolul 2 al Convenţiei, dl Ilaşcu a denunţat condamnarea sa la pedeapsa cu moartea, susţinând că sentinţa nu a fost anulată de autorităţile care au pronunţat-o şi care pot s-o execute în orice moment, în cazul în care el s-ar întoarce în Transnistria.

407. Curtea observă că, la 9 decembrie 1993, reclamantul a fost condamnat la moarte de o instanţă de judecată creată de autorităţile separatiste transnistrene, care nu sunt recunoscute de către comunitatea internaţională. La momentul ratificării Convenţiei de către statele pârâte, sentinţa pronunţată împotriva reclamantului nu a fost anulată de autorităţile care au pronunţat-o, prin urmare, aceasta este încă în vigoare.

408. În concluzie, Curtea este competentă ratione temporis de a examina această pretenţie.

IV.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI

409. Dl Ilaşcu a pretins că el a fost condamnat la pedeapsa cu moartea de către o instanţă de judecată ilegală şi a declarat că există riscul ca el să fie executat în orice moment. Primul paragraf al articolului 2 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege”.            

A.Argumentele prezentate Curţii

410. Reclamantul a declarat că decretul de graţiere semnat de „Preşedintele RMN” la 5 mai 2001 a fost un fals creat cu unicul scop de a induce în eroare Curtea, şi că de fapt ordinul autorităţilor „RMN” prin care el a fost condamnat la moarte a rămas în vigoare.

El a declarat în această privinţă că la 22 iunie 2001, după eliberarea sa, autorităţile moldoveneşti au declarat că nu dispuneau de nici un document care să confirme faptul că el a fost graţiat. Numai la 16 noiembrie 2001, ca răspuns la întrebările suplimentare adresate de către Curte, Guvernul a transmis Curţii o copie a decretului de graţiere. Reclamantul a mai declarat că, la 5 mai 2001, el a fost „predat” autorităţilor Republicii Moldova în baza unui document de transfer înmânat directorului Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova de către dl Chevtsov, „ministrul Securităţii al RMN”, un document pe care reclamantul l-a văzut cu ochii săi. Mai mult, dl Chevtsov a spus că sentinţa rămâne valabilă şi că aceasta va fi executată dacă dl Ilaşcu se va întoarce în Transnistria.

411. Guvernul Federaţiei Ruse nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei pretenţii.

412. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că a existat o încălcare a dreptului reclamantului, garantat de articolul respectiv.

413. Guvernul României a declarat că, deoarece hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994, prin care sentinţa împotriva reclamantului a fost anulată, nu a fost executată, există riscul ca dl Ilaşcu să fie executat dacă el s-ar întoarce în Transnistria.

B.Aprecierea Curţii

414. Curtea notează că Republica Moldova a ratificat Protocolul nr. 6 la Convenţie, abolind pedeapsa capitală pe timp de pace, la 1 octombrie 1997. De asemenea, Republica Moldova a semnat Protocolul nr. 13 la Convenţie care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe, la 3 mai 2002. Federaţia Rusă n-a ratificat nici Protocolul nr. 6 şi nici Protocolul nr. 13, dar a introdus moratoriu la aplicarea pedepsei capitale. 

415. Pedeapsa capitală la care dl Ilaşcu a fost condamnat de către „Judecătoria Supremă a RMN”, a fost casată de către Judecătoria Supremă a Republicii Moldova la 3 februarie 1994, dar până în prezent hotărârea de casare nu a fost executată (a se vedea paragraful 222 de mai sus).

Abia în noiembrie 2001, Guvernul Republicii Moldova a expediat Curţii o copie a decretului „Preşedintelui RMN” din 5 mai 2001 prin care reclamantul a fost graţiat (a se vedea paragraful 281 de mai sus). Cu aceeaşi ocazie, Guvernul Republicii Moldova a informat Curtea despre zvonurile potrivit cărora dl Smirnov ar fi comutat pedeapsa capitală a reclamantului cu detenţia pe viaţă. Curtea notează că autenticitatea decretului de graţiere a reclamantului emis de către dl Smirnov este contestată de către reclamant, care a declarat că el a fost pur şi simplu predat autorităţilor moldoveneşti, sentinţa pronunţată împotriva sa rămânând în vigoare, el riscând să fie executat în cazul întoarcerii sale pe teritoriul Transnistriei.

416. Luând în consideraţie probele prezentate ei, Curtea nu poate stabili circumstanţele exacte ale eliberării dlui Ilaşcu sau dacă pedeapsa capitală la care a fost condamnat a fost comutată cu detenţia pe viaţă (a se vedea paragraful 282 de mai sus).

Deoarece dl Ilaşcu a fost eliberat şi locuieşte în prezent împreună cu familia sa în România, stat al cărei cetăţean este şi unde deţine funcţia de membru al Senatului (a se vedea paragraful 20 de mai sus), Curtea consideră că riscul ca pedeapsa capitală, la care reclamantul a fost condamnat la 9 decembrie 1993, să fie executată este mai mult ipotetic decât real.

417. Pe de altă parte, nu este disputat faptul că, după ratificarea Convenţiei de către cele două state pârâte, dl Ilaşcu a suferit atât datorită condamnării sale la pedeapsa capitală, cât şi a condiţiilor sale de detenţie, fiind în tot acest timp ameninţat cu executarea acestei sentinţe.

418. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că faptele de care s-a plâns dl Ilaşcu nu necesită o examinare separată în temeiul articolului 2 al Convenţiei, şi consideră corespunzător de a examina această pretenţie prin prisma articolului 3 al Convenţiei.

V.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

419. Reclamanţii s-au plâns de condiţiile lor de detenţie şi de tratamentul la care sunt supuşi pe parcursul detenţiei. Suplimentar, dl Ilaşcu s-a plâns de condiţiile detenţiei sale fiind permanent ameninţat cu executarea pedepsei capitale. Ei s-au bazat pe articolul 3 al Convenţiei, care prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A.Argumentele prezentate Curţii

420. Reclamanţii au declarat că tratamentele deosebit de grave la care au fost supuşi pe perioada detenţiei au adus atingere demnităţii lor, i-au înjosit şi au avut efecte dezastruoase asupra stării lor fizice şi psihice. În cazul dlui Ilaşcu, trebuie de asemenea luată în consideraţie incertitudinea în care el a trebuit să trăiască, datorită posibilităţii ca pedeapsa capitală la care a fost condamnat să fie executată.

421. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că alegaţiile reclamanţilor nu au nici o legătură cu Federaţia Rusă şi că, oricum, sunt nefondate.

422. Guvernul Republicii Moldova a declarat în observaţiile sale din 24 octombrie 2000 că declaraţiile reclamanţilor cu privire la condiţiile lor de detenţie sunt plauzibile.

423. Guvernul României, în calitate de terţ intervenient, a declarat că tratamentul îndurat de reclamanţi pe parcursul detenţiei lor poate fi calificat drept ”tortură” în sensul articolului 3 al Convenţiei, având în vedere caracterul lor deliberat, natura lor josnică şi faptul că ele au provocat reclamanţilor suferinţe grave şi crude.

B.Aprecierea Curţii

1.Principii generale

424. Curtea reiterează că articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2 al Convenţiei, nici o derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea, printre altele, Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V; şi Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV).

425. Curtea a considerat tratamentul ca fiind „inuman”, deoarece inter alia acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir şi a cauzat fie leziuni corporale, fie suferinţe fizice sau psihice intense. Curtea a considerat un tratament ca fiind „degradant”, deoarece el a cauzat victimelor sentimente de frică, îngrijorare şi inferioritate capabile să le umilească şi să le înjosească (a se vedea, de exemplu, Kudla v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 92, ECHR 2000-XI).

426. Pentru a determina dacă o anumită formă de maltratare poate fi calificată drept tortură, Curtea trebuie să ia în vedere distincţia prevăzută în articolul 3 dintre acest termen şi cel de tratament inuman sau degradant. Aşa precum ea a constatat anterior, intenţia a fost ca Convenţia, printr-o astfel de distincţie, să acorde un stigmat special tratamentului inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte grave şi crude; aceeaşi distincţie este prevăzută în articolul 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante  (a se vedea hotărârea menţionată mai sus, în cauza Selmouni, § 96):

„ În scopul prezentei Convenţii, termenul „tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. (...)”

427. De asemenea, Curtea a constatat că termenul „grav” este, la fel ca şi termenul „nivelul minim de severitate”, necesar pentru ca articolul 3 să devină aplicabil, fiind prin natura lucrurilor, relativ (ibid., § 100): el depinde, de asemenea, de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice sau psihice şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea, printre altele, Kalashnikov v. Russia, nr. 47095/99, § 95, ECHR, 2002-VI; şi hotărârea Labita menţionată mai sus, § 120). Mai mult, atunci când Curtea analizează dacă tratamentul este „degradant” în sensul articolului 3, ea va lua în calcul dacă scopul acestui tratament a fost de a umili şi înjosi persoana şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, acest tratament a afectat negativ personalitatea ei, într-un mod incompatibil cu articolul 3. Chiar şi absenţa unui asemenea scop nu poate exclude categoric o constatare a violării articolului 3 (Valasinas v. Lithuania, nr. 44558/98, § 101, ECHR 2001-VIII).

428. Curtea a reiterat în permanenţă că suferinţa şi umilinţa cauzată unei persoane trebuie, în orice caz, să depăşească elementul inevitabil al suferinţei sau umilinţei legate de o anumită formă de tratament sau pedeapsă legitimă. Măsurile prin care o persoană este lipsită de libertatea sa sunt, de obicei, însoţite de astfel de suferinţe şi umilinţe. Articolul 3 cere statului să asigure ca fiecare deţinut să fie deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, ca modul şi metoda de executare a pedepsei să nu cauzeze persoanei suferinţe sau dureri de o intensitate care să depăşească nivelul de suferinţă inerent detenţiei şi că, având în vedere exigenţele detenţiei, sănătatea şi integritatea persoanei să fie în mod adecvat asigurate (a se vedea Kudla v. Poland, citat mai sus, §§ 92-94).

429. Curtea a constatat anterior că, având în vedere evoluţia politicii penale a statelor membre ale Consiliului Europei şi standardele general-acceptate în acest domeniu, pedeapsa cu moartea poate ridica unele întrebări în temeiul articolului 3 al Convenţiei. În cazul în care o pedeapsă capitală este pronunţată, circumstanţele personale ale persoanei condamnate, proporţionalitatea gravităţii crimei comise şi condiţiile de detenţie până la executarea sentinţei sunt exemple de factori capabili să facă aplicabile prevederile articolului 3 al Convenţiei tratamentului sau pedepsei primite de persoana condamnată (a se vedea Soering v. the United Kingdom, hotărâre din 7 iulie 1989, Series A nr. 161, p. 41, § 104; şi Poltoratskiy v. Ukraine, nr. 38812/97, § 133).

430. Pentru fiecare persoană condamnată la moarte o amânare între pronunţarea şi executarea sentinţei şi suportarea unui stres grav în condiţii necesare pentru o încarcerare strictă sunt inevitabile (a se vedea Soering v. the United Kingdom, menţionat mai sus, p. 44, § 111). Totuşi, în anumite circumstanţe, impunerea unei asemenea sentinţe poate determina un tratament care să depăşească limita stabilită de articolul 3, când, de exemplu, o perioadă lungă de timp trebuie petrecută pe culoarul morţii în condiţii extreme, cu o stare permanentă şi crescândă de îngrijorare în aşteptarea executării pedepsei cu moartea (ibid.).

431. Mai mult, îngrijorarea şi suferinţa cauzată de o asemenea sentinţă poate fi agravată numai de natura arbitrară a procedurilor care au impus-o, astfel că, luând în consideraţie că este vorba de viaţa unei persoane, sentinţa devine astfel o violare a Convenţiei.

432. Interzicerea contactelor cu alţi deţinuţi din motive de securitate, disciplinare sau de protecţie nu constituie în sine un tratament sau o pedeapsă inumană. Pe de altă parte, impunerea izolării complete combinată cu izolarea socială totală pot distruge personalitatea şi constituie o formă de tratament inuman care nu poate fi justificat de cerinţele de securitate sau de orice alt motiv (a se vedea, printre altele, Messina v. Italy (dec.), nr. 25498/94, ECHR 1999-V).

433. Mai mult, atunci când sunt evaluate condiţiile de detenţie, trebuie luate în consideraţie efectele cumulative ale acestor condiţii şi învinuirile specifice aduse de reclamant (a se vedea Dougoz v. Greece, nr. 40907/98, § 46, ECHR 2001-II).

2.Aplicarea principiilor menţionate mai sus în această cauză

(a)Dl Ilaşcu

434. Reclamantul a fost condamnat la moarte la 9 decembrie 1993 şi deţinut până la eliberarea sa la 5 mai 2001 (a se vedea paragrafele 215 şi 234 de mai sus).

Curtea reiterează că Convenţia nu obligă statele contractante decât cu privire la faptele care au avut loc din momentul intrării în vigoare a Convenţiei pentru statele respective, datele relevante în această cauză sunt 12 septembrie 1997 pentru Republica Moldova şi 5 mai 1998 pentru Federaţia Rusă. Totuşi, pentru a evalua consecinţele pe care condiţiile de detenţie le-au avut asupra reclamantului, care au rămas mai mult sau mai puţin aceleaşi, pe întreaga perioadă pe care reclamantul şi-a petrecut-o în închisoare, Curtea poate lua în consideraţie, de asemenea, întreaga perioadă a detenţiei reclamantului, care să includă şi perioada de timp de până la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statele pârâte.

435. Pe parcursul perioadei foarte lungi de timp petrecute pe culoarul morţii, reclamantul a trăit cu umbra constantă a morţii, cu frica de a fi executat. Incapabil să exercite vreun remediu, reclamantul a trăit mulţi ani, inclusiv după intrarea în vigoare a Convenţiei, în condiţii de detenţie care păreau să-i reamintească că sentinţa sa putea fi executată (a se vedea paragrafele 196-210 şi 240-253 de mai sus).

În special, Curtea notează că, după trimiterea unei scrisori adresate Parlamentului Republicii Moldova în martie 1999, dl Ilaşcu a fost bătut crunt de gardienii de la închisoarea din Tiraspol, care l-au ameninţat cu moartea (a se vedea paragrafele 249, 250, 269 şi 270 de mai sus). După acel incident, lui nu i-a fost permis să mănânce timp de două zile şi nu a văzut lumina zilei timp de trei zile (a se vedea paragraful 271 de mai sus).

Cât despre execuţiile simulate care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei (a se vedea paragraful 198 de mai sus), nu există dubii că consecinţele unor asemenea fapte barbare au intensificat suferinţa simţită de către reclamant cu privire la executarea sa pe întreaga perioadă a detenţiei sale.

436. Îngrijorarea şi suferinţa pe care el le-a simţit sunt agravate de faptul că sentinţa nu avea nici un temei legal şi legitimitate în sensul Convenţiei. „Judecătoria Supremă a RMN” care a pronunţat sentinţa împotriva dlui Ilaşcu, a fost creată de o entitate care este ilegală conform dreptului internaţional şi care nu a fost recunoscută de către comunitatea internaţională. „Curtea” aparţine unui sistem despre care cu greu se poate spune că funcţionează în baza unui temei constituţional şi legal care să reflecte o tradiţie juridică compatibilă cu Convenţia. Acest lucru este dovedit de natura arbitrară a circumstanţelor în care reclamanţii au fost judecaţi şi condamnaţi, aşa precum au fost descrise de ei, circumstanţe care nu au fost disputate de către celelalte părţi (a se vedea paragrafele 212-216 de mai sus), şi după cum au fost descrise şi analizate de către instituţiile OSCE (a se vedea paragraful 286 de mai sus).

437. Hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, prin care sentinţa împotriva reclamantului a fost casată (a se vedea paragraful 222 de mai sus), a confirmat natura arbitrară şi ilegală a hotărârii judecătoreşti din 9 decembrie 1993.

438. Cu privire la condiţiile de detenţie a reclamantului pe culoarul morţii, Curtea notează că dl Ilaşcu a fost deţinut timp de opt ani, din anul 1993 până la eliberarea sa în mai 2001, într-o foarte strictă izolare: el nu avea nici un contact cu ceilalţi deţinuţi, nu putea primi veşti dinafară - deoarece lui nu i se permitea să trimită sau să primească corespondenţă - şi nu avea dreptul să-şi contacteze avocatul sau să primească vizite regulate de la familia sa. Celula sa nu era încălzită, chiar în condiţii de iarnă grea, şi nu avea lumină naturală sau ventilaţie. Dovezile arată că dl Ilaşcu de asemenea a fost privat de mâncare drept pedeapsă, şi că, în orice caz, având în vedere restricţiile cu privire la primirea coletelor, chiar şi hrana primită din exterior era deseori neconsumabilă. Reclamantul putea face duş foarte rar, de multe ori fiind nevoit să aştepte câteva luni. La acest subiect Curtea face trimitere la concluziile di